ICCJ. Decizia nr. 5007/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5007/2013
Dosar nr. 942/35/2010
Şedinţa publică de la 16 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC T.A.C. SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 82 din 25 august 2010 emisă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, anularea Deciziei de impunere nr. 104 din 15 iunie 2010, a Titlului executoriu nr. 1009/59431 din 28 iulie 2010 şi a Somaţiei nr. 1009/59431 din 28 iulie 2010 emise pentru executarea sumei de 1.000.634 RON.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut, în esenţă, că urmare a unui control efectuat de către pârâtă, finalizat prin Raportul de inspecţie nr. 114/36736 din 15 iunie 2010, pârâta a stabilit că reclamanta datorează suma de 1.000.634 RON cu titlu de contribuţie pentru fondul de mediu, dobânzi şi penalităţi. Arată că împotriva acestui raport a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Decizia nr. 82 din 25 august 2010, fiind astfel emise titlul executor, decizia de impunere şi somaţia, contestate în prezenta cauză.
A susţinut că obligarea la plata acestor sume este nelegală, întrucât o parte din ambalaje au fost returnate furnizorului extern, iar o parte au fost valorificate termoenergetic în cadrul societăţii. Agenţii economici care folosesc deşeurile reciclabile în proporţie de 50% nu mai plătesc suma prevăzută cu titlu de taxă de mediu.
Pe de altă parte obligarea la plata taxei de mediu este nelegală, şi, în raport de prevederile legale care impun această taxă fiind contrare prevederilor art. 110 din Tratatul CE.
Modul de calcul al greutăţii ambalajelor din cuprinsul raportului contestat este nereal şi nu reflectă realitatea în ce priveşte tipul şi greutatea ambalajelor în discuţie.
La un calcul corect al deşeurilor, procentul de ambalaje de plastic şi hârtie se reduce de la 15 - 28%, cât este stabilit în raport, la maxim 7 - 9% şi pe cale de consecinţă cuantumul sumelor datorate fondului de mediu aferente ambalajelor de plastic şi hârtie s-ar reduce semnificativ.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea acţiunii, întrucât art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, la care face referire reclamanta, se referă la taxa pentru emisii de poluanţi în atmosferă şi nu la contribuţia pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională prin bunuri ambalate, aşa cum rezultă din textul art. 1 lit. b) din Legea nr. 73/2000 societatea reclamantă nu poate fi scutită de contribuţia pe greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate.
În urma analizării cantităţilor de ambalaje pe tipuri de material intrate în societate, precum şi a cantităţilor ieşite din societate prin exporturi, reiese că o parte a ambalajelor aferente bunurilor importate au rămas în societate, fiind introduse pe piaţa naţională.
Prin obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă judiciară pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu a invocat excepţia nulităţii absolute a raportului de expertiză contabilă judiciară, pentru încălcarea normelor legale referitoare la procedura convocării părţilor de către expertul desemnat.
În apărare, prin concluziile scrise, reclamanta a arătat că în ce priveşte excepţia nulităţii expertizei, invocata de pârâtă, solicită respingerea acesteia.
Arată că motivul pentru care pârâta solicita anularea expertizei este faptul că expertul a procedat la cântărirea unor paleţi în lipsa citării pârâtei, în condiţiile în care actul nelegal în discuţie este cântărirea paleţilor, cântărire cu ocazia căreia expertul a constatat aceeaşi greutate/paiet că şi cea stabilită cu ocazia controlului, astfel că nu există nicio vătămare care să impună nulitatea.
Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 274/CA/2011 din 19 decembrie 2011, a respins excepţia nulităţii absolute a raportului de expertiză contabilă judiciară, invocată de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.A.C. SRL în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Venituri, că neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a raportului de expertiză contabilă judiciară, invocată de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, instanţa a respins-o ca atare, cu precizarea că acea cântărire a paleţilor nu a reprezentat o "lucrare la faţa locului", aceste date putând fi preluate şi din alte surse şi nu a dat rezultate specifice în funcţie de locul sau persoana unde au fost cântărite.
De asemenea, arată instanţa, în condiţiile în care actul nelegal în discuţie este cântărirea paleţilor, cântărire cu ocazia căreia expertul a constatat aceeaşi greutate pe paiet că şi cea stabilită cu ocazia controlului efectuat de inspectorii de mediu, astfel că nu există nicio vătămare care să impună nulitatea raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, la care face referire reclamanta, se referă la taxa pentru emisii de poluanţi în atmosferă şi nu la contribuţia pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională prin bunuri ambalate, aşa cum rezultă şi din textul art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000.
Aşadar, societatea reclamantă nu poate fi scutită de contribuţia pe greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, pentru că ar fi modificat termoenergetic o parte din ambalaje.
Referitor la susţinerile reclamantei potrivit cărora nu ar fi trebuit să i se impună sumele de plată privind taxa de mediu în calitate de importator, instanţa a reţinut că importul de ambalaje, în aplicarea normelor privind protecţia mediului, este înţeles că introducere a bunurilor pe piaţa românească (inclusiv prin achiziţii intracomunitare) şi nu că un regim vamal de punere în libera circulaţie, iar taxa de mediu reprezintă o sancţiune că urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor, aplicabilă atât importatorilor cât şi producătorilor şi în niciun caz nu reprezintă un impozit vamal asupra unui bun importat.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 coroborate cu dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, instanţa a constatat că operatorii economici sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare şi terţiare folosite pentru ambalarea produselor lor, indiferent de modul de introducere al ambalajelor pe piaţa românească.
Referitor la susţinerile reclamantei potrivit cărora o parte din ambalaje a fost returnată furnizorilor externi, instanţa a reţinut că în urma analizării cantităţilor de ambalaje pe tipuri de material intrate în societate, precum şi a cantităţilor ieşite din societate prin exporturi, a rezultat că o parte a ambalajelor aferente bunurilor importate au rămas în societate, fiind introduse pe piaţa românească. Pentru cantităţile de ambalaje introduse pe piaţă astfel determinate s-a stabilit că societatea datorează obligaţii de plată la bugetul Fondului pentru mediu pentru greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională prin importul de bunuri ambalate, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în domeniu.
Instanţa a arătat că este neîntemeiată afirmaţia reclamantei potrivit căreia aceasta nu se datorează taxa de mediu pentru marfa existentă pe stoc, având în vedere că obligaţia de declarare şi de plată incumbă operatorilor economici responsabili din momentul introducerii pe piaţă sau momentul importului.
În ceea ce priveşte modul de calcul al greutăţii ambalajelor, instanţa a argumentat că documentele contabile au forţă probantă cu privire la cele consemnate pentru stabilirea bazei de impunere a contribuţiei datorate pentru cantitatea de ambalaje introduse pe piaţa naţională, conform prevederilor art. 64 C. proc. fisc.
Concret, instanţa a apreciat ca fiind întemeiate susţinerile instituţiei pârâte din obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, avându-se în vedere faptul că, după anul 2007, expertul a calculat doar cantitatea de ambalaje rămasă pe piaţa naţională după scăderea ambalajelor returnate.
Mai mult decât atât, expertul nu a prezentat procesul-verbal de cântărire, susţinerile acestuia cu privire la greutatea ambalajelor fiind contrazisă de documentele de export, respectiv declaraţii vamale şi facturi, pe baza cărora, după cum s-a precizat şi mai sus, au fost determinate atât cantităţile de ambalaje aferente produselor finite exportate, cât şi cantităţile de ambalaje returnate.
Concluzionând, instanţa a reţinut că nici afirmaţia reclamantei în sensul nelegalităţii obligării reclamantei la plata taxei de mediu nu este fondată întrucât prin prevederile legale care impun această taxă (art. 1 pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003) s-ar încălca dispoziţiile art. 110 (fost art. 90) din Tratatul Comunităţii Europene. Taxa de mediu, arată instanţa, reprezintă o sancţiune că urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor, aplicabilă atât importatorilor cât şi producătorilor şi nu un impozit vamal asupra unui bun importat, pentru a fi incidente prevederile art. 110 din Tratatul Comunităţii Europene, cum susţine reclamanta.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC T.A.C. SRL.
În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că în mod eronat s-a reţinut de către instanţa de fond că sumele stabilite prin actele administrative contestate ar fi datorate deşi din interpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauză nu rezultă o astfel de obligaţie.
Astfel, susţine recurenta că în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 86/2003, art. 3 pct. (3), H.G. nr. 349/2002, O.U.G. nr. 196/2005 - art. 9 lit. d) şi O.G. nr. 25/2008 societatea reclamantă nu datorează sumele stabilite cu titlu de contribuţie pentru fondul de mediu, pentru cantităţile de ambalaje introduse pe piaţa naţională aferentă bunurilor ambalate precum şi contribuţia stabilită pentru emisiile de poluanţi în atmosferă.
Invocând dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 astfel cum a fost modificată prin art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003 cât şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) pct. 14 din O.U.G. nr. 196/2005 recurenta a susţinut că nu datorează taxa pentru mediu pentru ambalajele introduse pe piaţa românească.
Totodată, raportându-se la dispoziţiile O.G. nr. 25/2008 art. 1 pct. 7 lit. d), recurenta-reclamantă a susţinut că nu datorează taxa/contribuţia pentru fondul de mediu de 2 RON/kg pentru diferenţa dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare a deşeurilor de ambalaje şi cantităţile efective valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, întrucât dispoziţiile legale privind această taxă vizează doar deşeurile de ambalaje şi nu ambalajele introduse pe piaţa internă, care se regăsesc în stocul de mărfuri.
A mai susţinut recurenta-reclamantă că obligarea societăţii la plata taxei pentru mediu este nelegală întrucât prevederile legale care impun această taxă, respectiv art. 1 pct. 13 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, preluat şi modificat prin pct. 1 din Legea nr. 334/2004, art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 şi pct. 7 lit. d) din O.G. nr. 25/2008, sunt contrare prevederilor art. 110 din Tratatul Comunităţii Europene, întrucât această taxă reprezintă o taxă de import, fiind mascată sub denumirea de taxă de mediu şi care nu se aplică produselor naţionale similare, ci doar produselor importate.
Consideră recurenta-reclamantă că în raport de prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţia României instanţa de fond trebuia să aplice cu prioritate dispoziţiile comunitare care interzic impunerea unor astfel de taxe/contribuţii, pentru produsele importate din Ţările Comunităţii Europene.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, având în vedere considerentele expuse în continuare.
Principalele critici formulate de recurenta-reclamantă vizează aplicabilitatea prevederilor art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003, care modifică art. 8 alin. (2) din Legea nr. 73/2000 abrogată prin O.G. nr. 105/2006, potrivit cărora societatea nu ar datora taxa de mediu, ca urmare a faptului că ar fi utilizat deşeurile industriale reciclabile aproape integral.
Dispoziţiile art. 1 pct. 14 din O.U.G. nr. 86/2003 invocate de recurenta-reclamantă se referă la taxa pentru emisii de poluanţi în atmosferă şi nu vizează contribuţia pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională prin bunuri ambalate, astfel cum rezultă din textul art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/2000 şi cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de fond, prin sentinţa atacată.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă potrivit cărora instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile legale privind taxa/contribuţia pentru fondul de mediu de 2 RON/kg pentru diferenţa dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare a deşeurilor de ambalaje şi cantităţile efective valorificate sau incinerate cu recuperare de energie, întrucât dispoziţiile legale nu ar fi aplicabile cantităţilor care se regăsesc în stocul de mărfuri, instanţa de control judiciar le apreciază că fiind nefondate.
Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză şi cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de fond, obligaţia aferentă ambalajelor introduse pe piaţa naţională a fost stabilită în sarcina recurentei-reclamante, în baza prevederilor art. 31 din Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit acestor prevederi, obligaţia de a plăti la Fondul pentru mediu taxa de 2 RON/kg din greutatea ambalajelor se datorează de către operatorii economici care introduc pe piaţa naţională produse ambalate, fiind responsabili pentru ambalajele primare, secundare şi terţiare folosite pentru ambalarea produselor lor (lit. a)), operatorii economici care ambalează produse ambalate sunt responsabili pentru ambalajele secundare şi terţiare (lit. b)), iar operatori economici care introduc pe piaţa naţională ambalaje de desfacere sunt responsabili pentru ambalajele respective (lit. c)).
Din coroborarea acestor prevederi cu definiţia de la pct. 91 din anexa 1 la Ordinul MMGA nr. 578/2006 cât şi cu nota cuprinsă în anexa 4 la H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, ambalajele se consideră introduse pe piaţă, în momentul importului, astfel că în mod legal s-au stabilit sumele datorate de recurenta-reclamantă prin includerea în calculul bazei de impunere şi a cantităţilor de ambalaje existente în stocul societăţii care se consideră introduse pe piaţă, la momentul importului.
Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante potrivit cărora, dispoziţiile legale în baza cărora a fost stabilită taxa de mediu datorată, ar încălca dispoziţiile art. 110 (fost art. 90) din Tratatul Comunităţii Europene, dispoziţii care, în temeiul art. 148 din Constituţia României, sunt aplicabile cu prioritate.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, în aplicarea normelor privind protecţia mediului, importul de ambalaje este înţeles că introducere a bunurilor pe piaţa românească (inclusiv prin achiziţii intracomunitare) şi nu că regim vamal de punere în liberă circulaţie iar taxa pentru mediu reprezintă o sancţiune ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor aplicabilă atât importatorilor cât şi producătorilor şi în consecinţă taxa aplicată nu poate reprezenta un impozit vamal asupra unui bun importat, iar dispoziţiile art. 110 din Tratatul Comunităţii Europene nu sunt incidente în cauză.
Pe de altă parte întreaga legislaţie naţională în materia deşeurilor a fost elaborată în concordanţă cu Directiva nr. 75/442/CE privitoare la deşeuri, transpusă prin O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, şi Directiva nr. 94/62/CE din 1994 privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, modificată prin Regulamentul 212/2009/CE, transpusă prin H.G. nr. 621/2005 modificată şi completată prin H.G. nr. 1872/2006.
În conformitate cu aceste reglementări comunitare, întreaga legislaţie aplicabilă Fondului pentru Mediu are la bază principiul "poluatorul plăteşte", rezultând intenţia directă a legiuitorului că prin reglementarea obligaţiilor de declarare şi de plată acestea să revină tuturor operatorilor economici importatori cât şi producători pe piaţa românească de ambalaje, în scopul asigurării controlului privind gestionarea deşeurilor.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică neexistând motive de casare sau modificare a acesteia şi în consecinţă în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul formulat în cauză, că nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.A.C. SRL Oradea împotriva Sentinţei nr. 274/CA din 19 decembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2013.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4963/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5107/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
