ICCJ. Decizia nr. 5134/2013. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5134/2013
Dosar nr. 4460/2/2011
Şedinţa publică de la 24 aprilie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13 mai 2011, reclamanta I.D.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Secretariatul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, obligarea pârâtului de a da curs favorabil memoriului său înregistrat la registratura pârâtului sub nr. 17/15921 din 15 decembrie 2010; obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 100.000 euro, respectiv 420.000 RON.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în luna august 2008 se afla în Franţa, în oraşul Paris, şi aflându-se într-o situaţie critică, a fost nevoită să solicitate ajutor Ambasadei României la Paris, Ministerului Afacerilor Externe şi Guvernului României. În acest sens, a înaintat acestor instituţii un memoriu cu poşta electronică. Neprimind răspuns în timp util la această primă solicitare, a înaintat pârâtului, la data de 8 august 2008, un al doilea memoriu, tot electronic, în care îi prezenta situaţia critică în care se afla.
Reclamanta a mai arătat că a primit un răspuns din partea pârâtului abia în data de 27 august 2008, când deja se reîntorsese în ţară, din care reieşea faptul că cele două memorii ale sale fuseseră înaintate Ministerului de Afaceri Externe spre a le soluţiona. În răspunsul comunicat, i se aducea la cunoştinţă faptul că ulterior adoptării unei soluţii din partea Ministerului de Afaceri Externe, pârâtul urma să-i comunice în termen legal măsurile dispuse.
Însă, a precizat reclamanta că pârâtul nu i-a mai trimis niciun răspuns în legătură cu cele două memorii ale sale, motiv pentru care, în data de 15 decembrie 2010, a depus la registratura pârâtului Petiţia nr. 17/15921 prin care îi solicita să-i comunice măsurile dispuse de Ministerul de Afaceri Externe, ca răspuns la cele două memorii ale sale.
Astfel, a concluzionat reclamanta că pârâtul nu i-a răspuns petiţiei sale, răspunsul fiind unul standard care nu are legătură cu solicitarea sa, rezultând astfel dezinteresul clar faţă de cazul său.
Prin Sentinţa nr. 6961 din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta I.D.V., a obligat pârâtul să răspundă reclamantei la petiţia din data de 15 decembrie 2010 şi a respins cererea de plată a daunelor morale ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele.
Astfel a constatat instanţa că reclamanta a adresat pârâtului două memorii în cursul anului 2008, respectiv la data de 5 august 2008 şi 8 august 2008, acestea referindu-se la un pretins abuz al Ambasadei României la Paris. Cele două memorii, fiind de competenţa Ministerului Afacerilor Externe, au fost trimise acestei instituţii, comunicându-se acest fapt reclamantei.
Reclamanta a afirmat că nu a primit niciun răspuns de la Ministerul Afacerilor Externe, motiv pentru care a adresat Guvernului României un nou memoriu, la data de 15 decembrie 2010, prin care solicita acestei instituţii să îi comunice eventualele răspunsuri pe care Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut să le comunice Guvernului.
Astfel, a mai reţinut instanţa că memoriul din data de 15 decembrie 2010 era adresat pârâtului şi prin memoriu se solicita să se comunice nişte acte ce ar fi putut fi deţinute de pârât, respectiv adresele de răspuns la petiţiile din anul 2008 pe care Ministerul Afacerilor Externe ar fi putut să le transmită Guvernului.
În aceste condiţii a concluzionat Curtea că nu există nicio justificare pentru redirecţionarea memoriului către Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul României avea obligaţia să răspundă reclamantei dacă a primit sau nu un răspuns la memoriile comunicate în anul 2008 şi, în caz afirmativ, să comunice şi reclamantei o copie de pe aceste răspunsuri.
Cât priveşte cererea de despăgubiri s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu moral care să impună plata unei sume de bani.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Guvernul României şi reclamanta I.D.V.
În recursul declarat de Guvernul României se critică soluţia instanţei de fond ca fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că problemele semnalate de recurentă prin cele două memorii din 2008, respectiv prin memoriul din 15 decembrie 2010, vizează aspecte care intră în sfera de competenţă a Ministerului Afacerilor Externe care, potrivit H.G. nr. 100/2004, cu modificările şi completările ulterioare, are ca atribuţie principală şi pe aceea de organiza, îndruma şi controla activitatea misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României, aceasta fiind raţiunea pentru care, în raport cu aspectele semnalate de reclamantă, memoriile sale au fost înaintate către această autoritate.
În motivarea căii de atac se mai arată că reclamanta nu poate fi considerată o persoană vătămată de autoritatea publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, întrucât memoriile adresate greşit Guvernului României au fost înaintate autorităţii în drept să verifice şi să soluţioneze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale.
În recursul declarat de reclamanta I.D.V. se critică sentinţa instanţei de fond sub aspectul îngrădirii dreptului la apărare şi implicit accesul la justiţie, prin decăderea părţii din dreptul de a depune probe cu înscrisuri.
O a doua critică priveşte confuzia făcută de instanţă, care prin sentinţa pronunţată motivează respingerea cererii sale de a trimite o adresă către pârât, prin aceea că adresa nu era necesară în raport cu obiectul acţiunii, întrucât pârâtul răspunsese deja la petiţia înaintată.
Cu privire la respingerea capătului de cerere prin care se solicita acordarea de daune morale, recurenta consideră această soluţie netemeinică.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă nu este fondat, iar în ceea ce priveşte recursul declarat de Guvernul României instanţa urmează să-l admită cu consecinţa modificării sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se înţelege, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede altfel.
De asemenea, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, "prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice".
Art. 61din O.G. nr. 27/2002 reglementează că "Petiţiile greşit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităţilor sau instituţiilor publice care au ca atribuţii rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înştiinţat despre aceasta".
Prin urmare, faţă de cele expuse şi raportat la solicitarea formulată de reclamanta-recurentă prin memoriul din 15 decembrie 2010, se reţine că în mod corect autoritatea sesizată (Guvernul României) prin compartimentul de specialitate, a înaintat memoriul către Ministerul Afacerilor Externe şi a înştiinţat concomitent şi recurenta-reclamantă asupra acestui demers, procedând astfel conform dispoziţiilor legale mai sus citate, fapt recunoscut de altfel şi de reclamantă.
Aceeaşi procedură a fost aplicată şi în cazul petiţiilor adresate de reclamantă Guvernului în cursul anului 2008, aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Faţă de cele expuse, recurenta-reclamantă nu poate fi considerată o persoană vătămată de autoritatea publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. g) şi h) din Legea nr. 554/2004, întrucât memoriile adresate greşit Guvernului României au fost înaintate autorităţii în drept să verifice şi să soluţioneze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale.
Mai mult decât atât, nu poate fi demonstrat un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, în condiţiile în care recurentul-pârât prin Direcţia Relaţii Publice a procedat în conformitate cu normele legale care reglementează activitatea de soluţionare a petiţiilor - O.G. nr. 27/2002.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă I.D.V. trebuie subliniat faptul că rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Recurenta-reclamantă a susţinut că nu s-au respectat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al instanţei în completarea probelor în fond.
Critica nu poate fi primită întrucât procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilităţii şi contradictorialităţii.
Faţă de susţinerile recurentei, instanţa de fond nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantei în condiţiile art. 1169 C. civ.
Rolul activ al judecătorului nu se poate impune pe fondul unei atitudini generale pasive a reclamantei, cum este în cazul de faţă, nu poate înlocui implicarea însăşi a părţii, în exercitarea propriilor obligaţii procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la celelalte critici ale recurentei-reclamante, se reţine că recurenta nu poate fi considerată o persoană vătămată de autoritatea publică pârâtă într-un drept al său ori într-un interes legitim, prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. g) şi h) din Legea nr. 554/2004, întrucât memoriile adresate greşit Guvernului României au fost înaintate autorităţii în drept să verifice şi să soluţioneze aspectele sesizate, potrivit prevederilor legale.
De altfel, chiar recurenta-reclamantă a arătat că i s-a răspuns la petiţia din data de 15 decembrie 2010, însă aceasta este nemulţumită de faptul că recurentul-pârât i-a comunicat un răspuns standard, şi anume că petiţia sa a fost înaintată la Ministerul Afacerilor Externe spre competentă soluţionare.
În concluzie, eventuala împrejurare că recurenta-reclamantă nu ar fi primit răspuns de la Ministerul Afacerilor Externe nu poate fi imputată autorităţii pârâte - Guvernul României, aceasta nefiind competentă să analizeze cererea respectivă, ci doar să o transmită spre soluţionare instituţiei cu atribuţii în domeniu, ceea ce s-a şi întâmplat.
Sub aspectul obligării pârâtului-recurent la plata de daune morale, trebuie precizat faptul că cel prejudiciat trebuie să facă dovada condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtului. Prin urmare, reclamanta trebuia să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului suferit, legătura cauzală dintre prejudiciul cauzat şi fapta pârâtului, precum şi vinovăţia acesteia.
Faţă de argumentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat de reclamanta I.D.V. ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Guvernul României, acesta urmează a fi admis cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta I.D.V. ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.D.V. împotriva Sentinţei nr. 6961 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Guvernul României - Secretariatul General împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta I.D.V. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5131/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5136/2013. Contencios → |
|---|
