ICCJ. Decizia nr. 5142/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5142/2013
Dosar nr. 1179/39/2011
Şedinţa publică de la 24 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 8 decembrie 2011, înregistrată sub nr. 1178/39/2911, reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea "S.H." Bucureşti, a solicitat să se dispună: obligarea Universităţii S.H. la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diploma de licenţă, în urma absolvirii Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov, specializarea Drept, prin promovarea examenului de licenţă din sesiunea februarie 2010; plata de daune interese în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi întârziere, calculate de la data depunerii Cererii nr. 1240 din 3 martie 2011 şi până la data executării obligaţiei de către pârâtă, respectiv eliberarea efectivă a diplomei.
Reclamantul a arătat că a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative Braşov, specializarea Drept, din cadrul Universităţii S.H. Bucureşti, absolvind-o în anul 2009.
A mai arătat reclamantul că până la eliberarea diplomei a solicitat Centrului Tehnologic Botoşani să-i elibereze o adeverinţă care să-i ateste calitatea de absolvent al institutului de învăţământ superior.
A mai menţionat că la expirarea valabilităţii adeverinţei a solicitat eliberarea diplomei de licenţă, printr-o cerere depusă la Centrul Tehnologic Botoşani în data de 7 februarie 2011, care ulterior a fost înaintată Universităţii S.H. şi la care a primit răspunsul cu nr. 1642 din 18 martie 2011, aducându-i-se la cunoştinţă că universitatea în cauză a întreprins demersurile necesare pentru obţinerea formularelor de diplomă de la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
A mai arătat că, pe toată perioada studiilor universitare şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studiu încheiate şi potrivit Regulamentului privind activitatea profesională a studenţilor, în sensul achitării taxelor impuse de universitate şi a promovării examenelor, inclusiv a celui de licenţă.
A mai arătat că, la înscrierea la această facultate nu a fost informat că sunt probleme cu acreditarea sau eliberarea diplomelor, ba, mai mult, a fost asigurat că totul este în regulă.
După expirarea termenului de 30 de zile, timp în care ar fi trebuit să primească un răspuns la cele solicitate de el, răspuns pe care nu l-a primit, s-a adresat din nou, la data de 7 iunie 2011 prin fax, cu o adresă Universităţii S.H., prin care solicita din nou eliberarea diplomei de licenţă, dar şi de această dată nu a primit niciun răspuns.
Mai face precizarea că, din cauză că nu a avut diploma eliberată, sau vreun act valabil din care să rezulte că a absolvit studii superioare, nu a putut participa la concursurile organizate pentru ocuparea unei funcţii superioare la locul de muncă.
În dovedirea susţinerilor au fost depuse la dosar înscrisuri, în drept fiind invocată Legea nr. 554/2004.
Pârâta Universitatea "S.H." Bucureşti a formulat în temeiul art. 60 şi urm. C. proc. civ. şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă pentru reclamantă sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, începând cu a 10-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Educaţiei, Cercetării,Tineretului şi Sportului Bucureşti a invocat, în principal, excepţia lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) coroborate cu art. 8 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Prin Sentinţa nr. 102 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Suceava a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.M., a obligat Universitatea S.H. să elibereze reclamantului diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă, a admis în parte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Bucureşti să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licenţă şi supliment la diploma de licenţă pentru reclamant şi a obligat pârâta şi chematul în garanţie să plătească reclamantului suma de 13 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că reclamantului i se pot opune numai actele normative în vigoare la data înmatriculării sale, întrucât la acea dată reclamantul a putut în mod legitim ("speranţa legitimă") să considere că admiterea şi respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma şi coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea şi recunoaşterea publică a studiilor sale universitare şi fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv.
În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, Curtea a observat că eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă de către Universitatea S.H. este legată de disponibilitatea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a tipări formularele în discuţie, astfel încât, aflându-se în postura de a cădea în pretenţii faţă de reclamant (care nu poate obţine direct tipărirea acestor formulare, pentru suficientul motiv că obligarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a elibera aceste materiale tipizate se raportează la unitatea de învăţământ care face solicitarea şi nu la absolvenţii universităţii, cu care nu au nicio legătură juridică), cererea de chemare în garanţie se încadrează în dispoziţiile art. 60 C. proc. civ.
În ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile, invocată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Curtea a reţinut că această procedură nu era necesară în cauză, atâta vreme cât promovarea acţiunii reclamantului a vizat un singur scop, acela de eliberare a diplomei de licenţă, chemarea în judecată a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în calitate de pârât urmărind exact ceea ce instanţa a acordat prin admiterea cererii de chemare în garanţie.
Cu referire la capătul de cerere atât din acţiune, cât şi din cererea de chemare în garanţie vizând daunele interese, s-a apreciat că acesta nu se justifică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ., se arată că sentinţa a fost pronunţată de către instanţa de fond cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În opinia recurentului, în prezenta speţă, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a obligat Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studii cu încălcarea prevederilor legale. Se susţine că instanţa s-a substituit organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare, s-a substituit Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a decis să acorde diplome, fără ca aceste diplome să aibă la bază studii universitare cu un parcurs firesc, la specializări autorizate provizoriu sau acreditate conform legii.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, se arată că între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea S.H., instituţie de învăţământ superior cu personalitate juridică, nu există un raport juridic care ar putea determina admiterea unei asemenea cereri.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată următoarele.
Instanţa de fond nu a analizat hotărârile de Guvern prin care sunt acreditate/autorizate să funcţioneze provizoriu structurile şi specializările universitare cu formele de învăţământ respective, hotărâri de Guvern în vigoare pentru perioada în care reclamantul a fost şcolarizat, respectiv 2006 - 2009.
În opinia recurentului instanţa de fond era obligată să verifice dacă şcolarizarea la facultatea, specializarea şi forma de învăţământ urmată de reclamant este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul, dar pentru următoarele considerente.
La termenul din 24 aprilie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat din oficiu necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Suceava nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea "S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Botoşani, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului - în prezent Ministerul Educaţiei Naţionale - împotriva Sentinţei nr. 102 din 19 martie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a, civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Botoşani, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5136/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5146/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
