ICCJ. Decizia nr. 5477/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5477/2013
Dosar nr. 1431/2/2011
Şedinţa publică de la 30 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamanta S. (L.) A. a chemat în judecată pe pârâţii U.S.H. şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei U.S.H. să îi elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, iar MECTS în calitate de emitent al formularelor de diplomă de licenţă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că s-a înscris în anul 2006 pentru a urma studiile Facultăţii de Psihologie-Pedagogie, specializarea Psihologie, din cadrul U.S.H., forma de învăţământ ID.
A mai arătat că a fost admisă la examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009 şi a promovat acest examen şi i s-a eliberat adeverinţa din 25 iulie 2009.
Reclamanta a mai arătat că în data de 14 decembrie 2010 a solicitat rectorului pârâtei U.S.H. eliberearea diplomei de licenţă, însă nu a primit nici un răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ.
În continuare reclamanta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 84/1995, considerând că absolvenţii programelor de studii cu frecvenţă redusă sau la distanţă au dreptul la certificarea studiilor prin diplome de licenţă.
La data de 26 iulie 2011 pârâtul MECTS a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii.
La data de 19 octombrie 2011 reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a solicitat obligarea MECTS la emiterea formularului de diplomă de licenţă în favoarea U.S.H.
La data de 26 octombrie 2011 pârâta U.S.H. a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Prin Sentinţa nr. 492 din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.A., a obligat pârâta U.S.H. să completeze diploma de licenţă şi suplimentul acesteia reclamantei şi să-l emită în conformitate cu actele normative în vigoare, a respins în rest acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Cu privire la cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta U.S.H. s-a reţinut că reclamanta a absolvit cursurile unei facultăţi din cadrul universităţii pârâte, aspect necontestat de către aceasta pârâtă.
Singurul temei invocat de pârâtă pentru neemiterea diplomei de licenţă şi a suplimentului acestei diplome, este acela că nu ar fi în posesia formularelor diplomei de licenţă, întrucât acestea nu i-au fost eliberate de pârât.
În opinia instanţei, un astfel de refuz de eliberare a diplomei reclamantei nu poate fi considerat drept justificat deoarece pârâtul MECTS nu eliberează formularele ori tipizatele individual, astfel că este la alegerea pârâtei cui eliberează sau cui nu eliberează diplome în funcţie de numărul de tipizate primite.
Mai mult, din actele depuse la dosar de către MECTS s-a reţinut că pârâtei U.S.H. i-au fost avizate în mai multe rânduri eliberarea de tipizate.
Pârâta U.S.H. nu a făcut dovada că nu i-au fost eliberate tipizate pentru toţi absolvenţii pe care a declarat că i-a şcolarizat potrivit actelor normative în vigoare.
Referitor la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta U.S.H. a MECTS s-a constatat că tipărirea formularelor tipizate se face în funcţie de situaţiile şi raportările făcute de pârâta U.S.H. şi acreditările existente şi nu prin raportare la persoane strict determinate.
De asemenea s-a mai reţinut că U.S.H. nu a dovedit că pârâtul MECTS nu ar fi respectat dispoziţiile art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007 în sensul că nu ar fi aprobat tipărirea şi difuzarea formularelor actelor de studii în condiţiile legii.
Cu privire la cererea reclamantei de obligarea a MECTS la emiterea formularului diplomei de licenţă, s-a reţinut pe de o parte că această autoritate nu emite formularul ci doar avizează tipărirea formularelor diplomelor de licenţă, iar pe de altă parte nu s-a dovedit că acest pârât ar refuza în mod nejustificat să avizeze tipărirea formularelor diplomelor de licenţă în mod nejustificat.
În opinia instanţei, problema acreditării sau nu a pârâtei U.S.H. în privinţa organizării învăţământului la distanţă pentru Facultatea de Psihologie Pedagogie din Braşov, specializarea Psihologie şi a organizării licenţei pentru absolvenţii facultăţii indicate, forma de învăţământ nu poate fi analizată pe cale incidentală prin analizarea refuzului pârâtului de a aproba/aviza tipărirea de tipizate.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că chiar dacă instanţa ar putea să analizeze un astfel de refuz, dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 84/1995 nu pot fi interpretate în sensul indicat de reclamantă şi pârâta U.S.H., deoarece din formularea textului reiese numai o posibilitate, adică numai în cazul în care o facultate are cursuri de zi poate organiza şi forme de învăţământ la distanţă nu şi că îndeplinirea acestei condiţii atrage automat acreditarea de a organiza astfel de forme de învăţământ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs U.S.H. criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul din 30 mai 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi MECTS, pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta U.S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată U.S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, U.S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de U.S.H. împotriva Sentinţei 492 din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5476/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5479/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
