ICCJ. Decizia nr. 563/2013. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 563/2013
Dosar nr. 594/42/2011
Şedinţa publică de la 5 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 594/42/2011, reclamanta SC I.C.E.R.P. SA, societate în insolvenţă, a chemat în judecată pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti şi a solicitat:
- anularea Deciziei nr. 213 din 02 mai 2011 privind soluţionarea contestaţiei formulată de SC I.C.E.R.P. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011 privind creanţele fiscale datorate bugetului local;
- anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011 privind creanţele fiscale datorate bugetului local, în ceea ce priveşte diferenţele suplimentare la impozitul pe clădiri, impozitul pe teren si accesoriile aferente acestor impozite;
- anularea în parte a Raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 07 februarie 2011 şi înregistrat la nr. 17353 din 15 februarie 2011 la Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, în ceea ce priveşte diferenţele suplimentare la impozitul pe clădiri, impozitul pe teren si accesoriile aferente acestor impozite;
- exonerarea de la obligaţia de plată a sumei totale de 519.008 lei, reprezentând: diferenţe suplimentare la impozitul pe clădiri în perioadei 2006-2010 în cuantum de 261.391 lei, accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 205.678 lei, diferenţe suplimentare la impozit pe teren în perioada 2006-2010 în cuantum de 30.940 lei şi accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 20.999 lei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că aplicarea cotei mărite la impozitul pe clădiri este nelegală, deoarece valoarea justă a construcţiilor de natura drumurilor, împrejmuirilor, reţelelor şi instalaţiilor este valoarea la care acestea erau înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu există o piaţă pentru ele şi sunt exceptate expres de reglementările contabile aplicabile.
Deşi au consemnat în Raportul de inspecţie fiscală că SC I.C.E.R.P. SA a procedat la reevaluarea mijloacelor fixe conform „Raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare de tip construcţii industriale şi civile” din 2006 şi „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor şi construcţiilor speciale aparţinând SC I.C.E.R.P. SA, în vederea înscrierii în raportările financiare” din 2009, organele de inspecţie fiscală pretind că „rapoartele de evaluare sus-menţionate nu au respectat prevederile legale reglementate de Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene - art. 110 punctele 2, 3 şi 4”, precizări care se regăsesc şi în Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.
În consecinţă, organele de inspecţie fiscală au consemnat în Raportul de inspecţie fiscală că s-a considerat că societatea nu a efectuat la data de 31 decembrie 2006, respectiv 31 decembrie 2009, reevaluarea mijloacelor fixe prin rapoartele de evaluare menţionate, deoarece nu au fost reevaluate toate elementele din grupa de mijloace fixe cu utilizări similare „construcţii” evidenţiate în contabilitatea societăţii „balanţele mijloacelor fixe pe grupe”, conform reglementărilor legale în vigoare, ci doar mijloacele fixe construcţii care, conform declaraţiilor de impunere anuale ale contribuabilului, au fost incluse în categoria „impozabile”.
Reclamanta a mai arătat că singurul motiv menţionat în Decizia de soluţionare a contestaţiei pentru care organele fiscale nu au luat în considerare rapoartele întocmite la SC I.C.E.R.P. SA de către evaluatorii autorizaţi este acela, că prin alte rapoarte de evaluare, existente în arhiva pârâtei, în cazuri similare, alţi evaluatori autorizaţi ar fi procedat:1a reevaluare şi pentru construcţiile speciale.
În ceea ce priveşte netemeinicia şi nelegalitatea aplicării cotei de 7% în cazul impozitului pe clădiri (cota mărită) - potrivit Codului fiscal se datorează impozitul pe clădiri numai pentru acele construcţii care au elementele constitutive ale unei clădiri, impozitul pe clădiri la persoane juridice se calculează, de regulă, prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, cotă de impozit stabilită prin hotărâre a consiliului local şi care poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,50% inclusiv. Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitate, conform prevederilor legale în vigoare, iar în cazul reevaluării clădirii aceasta trebuie făcută conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii reevaluate fiind valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitate.
Faţă de cele arătate, reclamanta a precizat că susţinerile organelor fiscale potrivit cărora ar trebui să nu fie luate în consideraţie rapoartele de evaluare, pentru că ar fi întocmite cu încălcarea reglementărilor în vigoare, deoarece „nu au fost reevaluate toate elementele din grupa de mijloace fixe cu utilizări similare construcţii” sunt netemeinice şi nelegale.
Pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Cu privire la nemotivarea Deciziei de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011, pârâta a arătat că potrivit art. 109 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa fiscală existentă la momentul începerii inspecţiei fiscale, modelul acesteia fiind aprobat prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 2052/2006.
S-a învederat că la data de 01 ianuarie 2006, valoarea de impunere a construcţiilor aflate pe raza Municipiului Ploieşti înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei, stabilită la inspecţia fiscală, este în sumă totala de 1.799.886 lei, valoare constituită din 1.303.829 lei valoarea de inventar a construcţiilor supuse impozitului pe clădiri, 496.05 lei valoarea de inventar a construcţiilor scutite de la plata impozitului pe clădiri, conform cu prevederile art. 250 din Legea nr. 571/2003.
Pentru anul 2006 cota de impozitare a construcţiilor a fost cea prevăzuta de art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003, respectiv 7% (conform prevederilor Hotărârea Consiliului Local Ploieşti nr. 175/2005), ultima reevaluare asupra bunurilor patrimoniale efectuată de către SC I.C.E.R.P. SA fiind efectuată la data de 31 decembrie 2002.
Începând cu 01 ianuarie 2007 baza de impozitare a clădirilor a fost diminuată cu suma de 151.701 lei, sumă ce reprezintă valoarea de inventar a construcţiilor scutite de la plata impozitului, urmare modificării legislative intervenită asupra art. 250 - scutiri din Legea nr. 571/2003.
SC I.C.E.R.P. SA a procedat la operaţiunile de reevaluare la data de 31 decembrie 2006 conform „Raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare de construcţii industriale si civile” pentru stabilirea valorii juste a imobilelor în vederea înregistrării în contabilitate la data de 31 decembrie 2006, la data de 31 decembrie 2009 conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor şi construcţiilor speciale aparţinând SC I.C.E.R.P. SA în vederea înscrierii în raportările financiare” înregistrat sub nr. 201 din 20 ianuarie 2010, însă au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcţiilor, (cele declarate de contribuabil ca fiind impozabile), deşi în structura grupei 21 imobilizări corporale la categoria „Construcţii” reclamanta are înregistrate un număr de 40 construcţii, aşa cum rezultă din „balanţele mijloacelor fixe pe grupe”.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 293 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei SC I.C.E.R.P. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- Prin Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 07 februarie 2011 şi înregistrat la nr. 17353 din 15 februarie 2011 la Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, s-au consemnat rezultatele inspecţiei fiscale efectuate la reclamantă în perioada 24 ianuarie 2011 - 07 februarie 2011, pentru perioada 01 ianuarie 2006 -31 decembrie 2010.
- Urmare a inspecţiei fiscale, pârâtul a emis Decizia de impunere nr. 17353 din 15 februarie 2011 prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei totale de 519.008 lei reprezentând: diferenţe suplimentare la impozitul pe clădiri în perioada 2006-2010 în cuantum de 261.3191 lei, accesorii aferente acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 205.678 lei, diferenţe suplimentare la impozit pe teren în perioada 2006-2010 în cuantum de 30.940 lei şi accesorii aferente
acestui impozit până la 25 iunie 2010 în cuantum de 20.999 lei, diferenţe suplimentare şi accesorii aferente la impozitul auto.
Cu privire la nemotivarea actelor administrativ-fiscale atacate:
- Susţinerile reclamantei privind faptul că Decizia de impunere şi Decizia de soluţionare a contestaţiei sunt nemotivate şi a fost încălcat principiul legalităţii actelor administrative fiscale sunt total nefondate. Astfel, s-a constatat că atât decizia de impunere, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei, au fost emise de pârâtă cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedură fiscală aplicabile speţei.
- Decizia de impunere nr. 17353/15 februarie 2011 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, fiindu-i anexat Raportul de inspecţie fiscală nr. 17353/7 februarie 2011, care prezintă la paginile 6-13 constatările în fapt şi în drept ale organelor fiscale privind impozitul pe clădiri şi teren, iar Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 213/02 mai 2011 cuprinde, în paginile 2-4, inclusiv considerentele privind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei.
Cu privire la diferenţele suplimentare la impozitul pe clădiri
- SC I.C.E.R.P. SA a procedat la reevaluare astfel: la data de 31 decembrie 2006, conform „Raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare de construcţii industriale si civile” şi la data de 31 decembrie 2009, conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor şi construcţiilor speciale aparţinând SC I.C.E.R.P. SA în vederea înscrierii în raportările financiare”.
- Reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă diferenţele din reevaluare stabilite conform rapoartelor de evaluare, la data de 31 decembrie 2006, respectiv la data de 31 decembrie 2009.
- În mod legal, a constatat însă pârâta că prin aceste rapoarte de evaluare au fost reevaluate doar 19 mijloace fixe de natura construcţiilor (cele declarate de contribuabil ca fiind impozabile), din totalul de 40, având în vedere că prin H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea si duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe prevede clasificarea mijloacelor fixe în 3 grupe principale, la Grupa 1 fiind menţionate „Clădiri şi construcţii speciale”.
- Conform Balanţelor mijloacelor fixe pe grupe, întocmite de reclamantă, în structura grupei 21 imobilizări corporale la categoria „Constricţii” sunt înregistrate un număr de 40 construcţii.
Reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor activelor imobilizate care fac parte din aceeaşi grupă, conform prevederilor menţionate, şi astfel nu a respectat una dintre condiţiile privind reevaluarea activelor imobilizate existente în patrimoniul său, prin neefectuarea reevaluării tuturor elementelor patrimoniale.
- S-a mai reţinut că Motivul invocat de reclamantă, cu privire la faptul că nu a evaluat toate construcţiile din grupa 21 imobilizări corporale categoria „Construcţii”, deoarece valoarea justă a construcţiilor de natura drumurilor. împrejmuirilor, reţelelor şi instalaţiilor este valoarea la care acestea erau înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu există o piaţă pentru ele şi sunt exceptate expres de reglementările contabile aplicabile, este neîntemeiat, în raport de dispoziţiile art. 110 din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, care se regăsesc şi în Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.
- A apreciat instanţa de fond că pentru a da eficienţă acestor prevederi legale, era necesar ca în rapoartele de evaluare întocmite de expert să fie menţionate inclusiv construcţiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu există o piaţă activă, în sensul dispoziţiilor legale, şi a motivelor pentru care se apreciază că sunt îndeplinite aceste condiţii,
Or, rapoartele de evaluare invocate de reclamantă (filele 92-94, 95-98) nu îndeplinesc aceste condiţii.
Având în vedere cele constatate cu privire la faptul că reclamanta nu a procedat la reevaluare conform dispoziţiilor legale, pârâta a procedat în mod legal la aplicarea dispoziţiilor art. 253 alin. (6), respectiv alin. (2), din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Pentru aceste motive, curtea de apel a constatat că, în ceea ce priveşte impozitul pe clădiri, raportul de inspecţie fiscală, decizia de impunere şi decizia de soluţionare a contestaţiei sunt legale şi temeinice, fiind nefondate şi susţinerile reclamantei privind încălcarea dispoziţiilor art. 5, art. 6, art. 7 C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte aplicarea de către organele fiscale a dispoziţiilor art. 55 C. proc. fisc., care prevăd că ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize, invocate de reclamantă, pentru ipoteza în care aveau dubii cu privire la corectitudinea operaţiunii de reevaluare, instanţa de fond a constatat că susţinerea reclamantei este nefondată, întrucât organele fiscale nu au avut dubii cu privire la reevaluare, ci au constatat că acestea nu s-a efectuat potrivit prevederilor legale.
Cu privire la diferenţele suplimentare la impozitul pe teren
- Reclamanta a achitat impozitul pe terenul aferent suprafeţei determinate de organele fiscale prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 537995 din 4 noiembrie 2005, şi anume 16.678,86 m.p.
- Cu ocazia inspecţiei fiscale din 24 ianuarie 2011 - 7 februarie 2011, organele fiscale au determinat suprafaţa de teren şi s-a stabilit că la data de 01 ianuarie 2006 SC I.C.E.R.P. SA deţinea în proprietate terenul amplasat în Ploieşti, B-dul Republicii, în suprafaţă totală de 36.816,19 m.p., din care în proprietate exclusivă 27.996,67 m.p., iar în indiviziune 8.714,24 m.p., respectiv 106 m.p. În urma corelării suprafeţelor construite la sol, înscrise în fişele bunurilor imobile, cu situaţia construcţiilor din evidenţa contabilă a societăţii, stabilind astfel suprafaţa la sol a clădirilor, s-a constatat că suprafaţa totală de teren pentru care reclamanta datorează impozit este de 28.011,59 mp., şi astfel s-a obligat reclamanta la plata impozitului pe teren suplimentar în cuantum de 30.940 lei şi majorări de întârziere în cuantum de 20.999 lei. Impozitul pe teren s-a stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 257, art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi pct. 77 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
- În Decizia de soluţionare a contestaţiei pârâta a arătat, referitor la Raportul de inspecţie fiscală din anul 2055, faptul că diferenţa de suprafaţă este posibil să se datoreze faptului că nu au fost analizate la momentul efectuării controlului din anul 2005 toate documentele de proprietate în baza cărora societatea deţine terenul în proprietate, însă, acest fapt nu exonera reclamanta de îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau privind depunerea declaraţiilor de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren datorat bugetului local, în conformitate cu dispoziţiile art. 82 C. proc. fisc., care prevăd obligaţia contribuabilului de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale.
- Cu privire la majorările de întârziere.
- Prima instanţă a apreciat că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere, iar potrivit:art. 120 alin. (2), pentru diferenţele suplimentare de creanţe fiscale rezultate din corectarea declaraţiilor sau modificarea unei decizii de impunere, majorările de întârziere se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei creanţei fiscale pentru care s-a stabilit diferenţa şi până la data stingerii acesteia inclusiv”.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC I.C.E.R.P. SA, criticând-o pentru netemeinice şi nelegalitate în esenţă pentru următoarele motive:
- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii – motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Consideră recurenta, amintind de jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Albina contra României) că hotărârea instanţei de fond cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluţia din dispozitiv, aprecierile generice nu răspund în totalitate susţinerilor părţilor şi nu sunt în concordanţă cu probele administrate în cauză.
- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Arată în acest sens recurenta că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile incidente în cauză (art. 253 alin. (1), (3), (5), (6) din Legea nr. 571/2003) pct. 110 din Anexa 1 – Reglementări conforme cu Directiva a IV a Comunităţilor Economice Europene aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 şi ale pct. 123 – din Anexa 1 - aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009.
În mod greşit a interpretat instanţa de fond aceste dispoziţii în sensul că toate activele din grupa din care face parte un activ reevaluat trebuie să fie şi ele „reevaluate”, cu consecinţa aplicării cotei mărite la calculul impozitului pe clădiri, fără a se preciza dispoziţiile legale care impuneau reevaluarea în cazul activelor pentru care nu există piaţă activă.
S-a arătat de asemenea că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 5, 6, 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală constatând că se impunea aplicarea cotei mărite la calculul impozitului pe clădiri fără a ţine seama de situaţia de fapt fiscală reală.
- Cu privire la fondul cauzei se arată că aplicarea cotei mărite la impozitul pe clădiri este nelegală deoarece valoarea justă a construcţiilor de natura drumurilor, împrejurărilor, reţelelor şi instalaţiilor, este valoarea la care acestea erau înregistrate în contabilitate, iar acestea nu trebuiau reevaluate, întrucât nu există o piaţă pentru ele şi sunt exceptate de la reglementările contabile aplicabile.
Sub acest aspect, arată recurenta că actele administrativ fiscale nu conţin o motivare corespunzătoare - făcându-se referire la alte cazuri similare şi alţi evaluatori autorizaţi.
Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie fiscală se întemeiază pe o situaţie de fapt nereală, astfel că baza de impunere şi impozitul pe clădiri sunt greşit determinate, ignorând existenţa rapoartelor de evaluare care nu au fost înlăturate printr-o altă expertiză de specialitate.
- Stabilirea de impozit pe teren suplimentar şi accesorii este netemeinică şi nelegală deoarece SC I.C.E.P.P. SA a plătit impozitul aferent suprafeţei determinate prin RIF nr. 537885 din 4 noiembrie 2005 întocmit de reprezentanţii Serviciul Public al Finanţelor Locale.
A arătat recurenta că în anul 2005, inspectorii fiscali au constatat că suprafaţa impozabilă de teren liber este de 16.678,86 m.p., suprafaţă rămasă nevalorificată de la precedenta inspecţie fiscală, iar organele fiscale au stabilit suprafaţa de sol de 98.011,59 m.p. şi plata impozitului pentru 1 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2010.
- Consideră recurenta că nu datorează obligaţiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale (impozit pe clădiri şi impozit pe teren) şi în consecinţă nu datorează nici obligaţiile fiscale accesorii, acestea fiind deci netemeinice şi nelegale.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Recurenta SC I.C.E.R.P. SA – a depus în cadrul probei cu înscrisuri 2 rapoarte de expertiză contabilă judiciare efectuate în Dosarele nr. 11771/105/2011 şi nr. 594/42/2011 ale Tribunalului Prahova, în speţe identice precum şi obiecţiunile prezentate de Serviciul Public al Finanţelor Locale Ploieşti.
Intimatul - pârât Serviciul Public al Finanţelor Locale Ploieşti a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat intimatul că pentru anul fiscal 2006, depunerea declaraţiilor de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren, era în sarcina contribuabilului care avea obligaţia de a completa corect, complet şi cu bună credinţă informaţia prevăzută în formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale.
SC I.C.E.R.P. SA nu contestă situaţia de fapt cu privire la suprafaţa de teren şi invocă faptul că a plătit impozitul aferent suprafeţei determinate de organele fiscale prin RIF nr. 537995/2005.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
- Referitor la nemotivarea sentinţei de către instanţa de fond sau insuficienţa motivare şi caracterul general al considerentelor, se reţine că nu este întemeiat acest motiv de recurs.
Instanţa de fond şi-a îndeplinit obligaţia de motivare prevăzută de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că arată care sunt motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa şi argumentele pentru care nu a împărtăşit poziţia reclamantei – recurente, răspunzând punctual la criticile reclamantei, în aproximativ 7 pagini (f. 9 - 15 sentinţă recurs).
- În ceea ce priveşte interpretarea greşită de către instanţa de fond a normelor legale incidente în cauză.
În fapt
Se reţine că, recurenta - reclamantă SC I.C.E.R.P. SA - a procedat la operaţiunile de reevaluare astfel:
- la data de 31 decembrie 2006 conform „Raportului de evaluare a proprietăţii imobiliare de construcţii industriale si civile” pentru stabilirea valorii juste a imobilelor în vederea înregistrării în contabilitate la data de 31 decembrie 2006;
- la data de 31 decembrie 2009. conform „Raportului de evaluare a imobilizărilor corporale de natura clădirilor şi construcţiilor speciale aparţinând S.C. ICERP S,A. în vederea înscrierii în raportările financiare” înregistrat din 20 ianuarie 2010.
Diferenţele din reevaluare stabilite conform rapoartelor de evaluare înregistrate în evidenţa contabilă a recurentei - reclamante la data de 31 decembrie 2006 (în baza Hotărârii nr. 1 din 25 ianuarie 2007, a Consiliului de Administraţie al SC I.C.E.R.P. SA prin care se aprobă la pct. 4 reevaluarea clădirilor aflate în patrimoniul societăţii la data de 31 decembrie 2006), respectiv la data de 31 decembrie 2009.
Conform acestor rapoarte de evaluare au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcţiilor, cele declarate de contribuabil ca fiind impozabile, deşi în structura grupei 21 imobilizări corporale la categoria „Construcţii” recurenta-reclamanta are înregistrate un număr de 40 construcţii, aşa cum rezultă din „balanţele mijloacelor fixe pe grupe”, puse la dispoziţia organului de inspecţie fiscală.
Recurenta - reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor activelor imobilizate care fac parte din aceeaşi grupă, aşa cum stipulează dispoziţiile pct. 110 alin. (2) din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene, care precizează faptul că reevaluarea se aplica simultan asupra întregii grupe din care face parte activul, respectiv asupra bunurilor de aceeaşi natura si utilizări similare aliate in exploatarea unei entităţi, pentru a se evita reevaluarea selectivă.
În drept
Dispoziţiile pct. 110 din Ordinul M.F.P. nr. 1702/2005 stipulează:
„(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate, cu excepţia situaţiei când nu exista nici o piaţa activa pentru acel activ.
(4) O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi.
(7) Dacă un activ dintr-o grupa de active nu poate fi reevaluat din cauză că nu există o piaţă activă pentru acel activ, activul trebuie prezentat în bilanţ la minus ajustările cumulate de valoare.
(8) O piaţă active este o piaţă unde sunt îndeplinite cumulative următoarele condiţii: a) elementele comercializate sunt omogene, b) pot fi găsiţi în permanenţă cumpărători si vânzători interesaţi, c) preturile sunt cunoscute de cei interesaţi.
(9) Dacă valoarea justă a unei imobilizări corporale nu mai poate fi determinată prin referinţa la o piaţa activă, valoarea activului prezentata în bilanţ trebuie să fie valoarea sa reevaluată la data ultimei reevaluări, din care se scad ajustările cumulate de valoare”.
Se reţine că situaţia de reevaluare este reglementata ca o situaţie de excepţie, şi pentru a da eficienţă acestor prevederi legale, era necesar ca în rapoartele de evaluare întocmite de expert să fie menţionate inclusiv construcţiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu există o piaţă activă, în sensul dispoziţiilor legale, şi a motivelor pentru care se apreciază că sunt îndeplinite aceste condiţii, rapoartele de evaluare neîndeplinind aceste condiţii.
Aşa cum a arătat şi pârâta – intimată, recurenta-reclamanta nu a efectuat la data de 31 decembrie 2006, respectiv 31 decembrie 2009 reevaluarea mijloacelor fixe prin rapoartele de evaluare menţionate, deoarece nu au fost reevaluate toate elementele din grupa de mijloace fixe cu utilizări similare „construcţii” evidenţiate în contabilitatea acesteia „balanţele mijloacelor fixe pe grupe”, conform reglementarilor legale în vigoare, ci doar mijloacele fixe – construcții, care conform declaraţiilor de impunere anuale ale recurentei-reclamante au fost incluse în categoria „impozabile”.
- Nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că diferenţele de impozit pe clădiri şi accesoriile aferente acestora stabilite suplimentar de către inspecţia fiscală nu au temei legal de fapt şi de drept.
Temeiul de fapt rezultă din faptul că au fost reevaluate doar un număr de 19 mijloace fixe de natura construcţiilor în condiţiile în care recurenta are înregistrate 40 construcţii în contabilitate „balanţa mijloacelor fixe pe grupe” - iar temeiul de drept este pct. 110 alin. (7) din Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 - arătat mai sus - în condiţiile în care în cele 2 rapoarte de evaluare nu sunt evidenţiate distinct cu aceste menţiuni imobilele pentru care nu există o piaţă activă şi nici valoarea lor ajustată. Nu sunt încălcate prevederile art. 5, 6, 7 din O.G. nr. 92/2003 în aceste condiţii.
- Referitor la stabilirea impozitului suplimentar pe teren.
Înalta Curte reţine ca şi instanţa de fond că reclamanta - recurentă nu a contestat situaţia de fapt cu privire la suprafaţa de teren şi în acest context nu are relevanţă că a achitat impozitul aferent suprafeţei determinată de organele fiscale prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 537995 din 4 noiembrie 2005.
Sunt concrete şi raportările instanţei de fond la prevederile art. 82 şi art. 65 C. proc. fisc. privind obligaţia contribuabilului de a completa declaraţiile fiscale cu bună credinţă, corespunzător situaţiei sale fiscale precum şi la prevederile art. 94 alin. (1) C. proc. fisc. privind verificarea de către organele fiscale a legalităţii şi conformităţii fiscale, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată.
Organele fiscale au determinat suprafaţa totală de teren în conformitate cu prevederile art. 257 şi art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, iar recurenta nu a adus dovezi contrare acestei situaţii de fapt reţinute de organele fiscale.
- În ceea ce priveşte obligaţiile stabilite cu titlu accesoriu, acestea au fost calculate şi stabilite conform art. 119 şi art. 120 C. proc. fisc. conform principiului „accesorium sequitur principalem” şi au fost în mod corect analizate de către instanţa de fond.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că actele administrativ fiscale sunt legale şi temeinice, iar instanţa de fond în mod corect a analizat dispoziţiile legale incidente raportate la situaţia de fapt, astfel că în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC I.C.E.R.P. SA prin administrator judiciar A.I. – I.P.U.R.L., împotriva Sentinţei nr. 293 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 578/2013. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 541/2013. Contencios → |
|---|
