ICCJ. Decizia nr. 6408/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6408/2013
Dosar nr. 8541/2/2012
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 8541/2/2012 la data de 16 noiembrie 2012 reclamanta SC P.B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti suspendarea executării Deciziei de impunere din 06 noiembrie 2012.
Referitor la cazul bine justificat reclamanta a arătat că dreptul său la stornarea facturilor purtătoare de T.V.A. în cuantum de 3.547.467 lei a fost recunoscut prin Decizia nr. 1781 pronunţată la data de 18 mai 2010 în Dosarul nr. 6186/2/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Cu toate acestea, prin Decizia nr. 325 din 16 august 2011 organele fiscale au reţinut: că reclamanta „a facturat corect cu T.V.A. către H.C.C. prestările de servicii efectuate, legate de bunuri imobile situate în România şi în mod eronat a efectuat stornările a T.V.A. în sumă de 3.569.250 lei, fără a fundamenta legal punctul de vedere fiscal”; „deşi prin Sentinţa arbitrală nr. 86 din 22 aprilie 2009 emisă de Curtea de Arbitraj s-a stabilit că raportul juridic dintre părţi izvorăşte din Contractul de Parteneriat care are natura unui contract de asociere în participaţiune şi se hotărăşte ca SC P.B. SRL să ceară restituirea T.V.A. de la organele fiscale, în condiţiile legii, iar nu să se îndrepte împotriva H.C.C. România, putem argumenta că nu s-a desfăşurat între firma românească şi cea austriacă o asociere în participaţiune”; „operaţiunea de stornare a TVA colectată în sumă de 3.569.250 lei/ 1.022.940 euro, efectuată în aprilie 2009 şi emiterea celor 15 facturi fără TVA nu a avut fundament din punct de vedere fiscal”.
A mai arătat reclamanta că prin recalificarea raportului juridic contractual, statuat cu autoritate de lucru judecat ca fiind asociere în participaţiune, organele de inspecţie au dat o nouă interpretare raportului juridic dintre părţi.
Pentru a ascunde faptul încasării de două ori a aceleiaşi taxe, inspectorii fiscali au menţionat în raportul de inspecţie că Ministerul Sănătăţii Publice este persoană juridică neimpozabilă în România.
Tot referitor la cazul bine justificat, reclamanta a menţionat că organul de inspecţie fiscală a încălcat principiul neutralităţii TVA, precum şi deciziile Curţii Europene de Justiţie, pe care autorităţile fiscale au obligaţia de a le aplica, prin care s-a statuat: TVA este aplicată de către contribuabili şi plătită către bugetul de stat, dar în acelaşi timp T.V.A. este încasată de la clienţi.
În susţinerea pagubei iminente, reclamanta a menţionat că are ca principal obiect de activitate servicii de proiectare ce sunt contractate cu preponderenţă de autorităţi publice, dar şi că este înscrisă în trei proceduri de achiziţii publice iar pentru achiziţia contractelor are obligaţia de a prezenta certificate din care să reiasă lipsa obligaţiilor de plată.
A mai menţionat reclamanta că are 152 de angajaţi şi colaboratori, faţă de care are obligaţia de plată a salariilor, la care se adaugă taxe şi contribuţii curente la bugetul de stat, chiria spaţiului în care îşi desfăşoară activitatea, etc.
În drept au fost invocate dispoziţii ale Legii nr. 554/2004 şi ale Codului de procedură fiscală.
Prin întâmpinarea formulată la data de 26 noiembrie 2012, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 6847 din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC P.B. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a suspendat executarea Deciziei de impunere F-B nr. 369 din 06 noiembrie 2012 până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, în raport de situaţia de fapt relevată în acţiune şi în întâmpinare şi care rezultă şi din actele aflate la dosar, dar şi faţă de temeiurile de drept invocate de reclamantă, în speţă sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, curtea de apel a apreciat că pot fi subsumate conceptului de caz bine justificat următoarele împrejurări:
- Faptul că problema de drept a fost tranşată iniţial prin decizia de impunere nr. 15 din 10 martie 2011 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală parţială nr. 106204 din 10 martie 2011 faţă de care a fost admisă contestaţia reclamantei, iar prin decizia nr. 325 din 16 august 2011 a fost desfiinţată Decizia nr. 15/2011;
- Organul de inspecţie fiscală a apreciat contractul de parteneriat încheiat la data de 20 decembrie 2006 între SC P.B. SRL şi H.C.C.A.G. Austria ca fiind „de tip contractor principal - subcontractor” deşi prin sentinţa nr. 86 din 22 aprilie 2009 a Curţii de Arbitraj Comercial, definitivă şi irevocabilă prin respingerea acţiunii în anulare (prin sentinţa comercială nr. 171 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti) şi a recursului (prin Decizia nr. 1781 din 18 mai 2010 a Î.C.C.J.) a fost înlăturată susţinerea reclamantei privind această calificare şi s-a calificat în mod expres ca şi „contract de asociere în participaţiune”.
- T.V.A.-ul pentru contractul cu H.C.C.A.G. Austria şi pentru care reclamanta a formulat cerere de restituire a fost achitat de Ministerul Sănătăţii Publice în valoare de 5.565.258,82 lei, conform adreselor depuse în probaţiune de reclamantă la termenul din 26 noiembrie 2012. Acest din urmă aspect este avut în vedere de prezenta instanţă cu atât mai mult cu cât organul fiscal reţine în raportul de inspecţie fiscală F-B nr. 172 din 06 noiembrie 2012, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată, că Ministerul Sănătăţii Publice este persoană juridică neimpozabilă din România (f. 43 vol. I);
- Cu privire la taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sumă de 412.391 lei, instanţa constată că deşi în considerentele Deciziei nr. 325/2011, contestaţia reclamantei este apreciată ca fiind neîntemeiată (f. 261 vol. I), prin dispozitivul acestui act se dispune desfiinţarea deciziei şi sub acest aspect (f. 279 vol. I).
În acest context, a reţinut prima instanţă că pârâta, nici prin actele depuse la dosar şi nici prin întâmpinarea formulată în cauză nu a demontat argumentele reclamantei referitoare la faptul că aceleaşi sume neacceptate la deducere sau la rambursare au fost deja virate la bugetul de stat de două ori - o dată de beneficiarul lucrărilor, iar a doua oară de prestatorul serviciilor, în raport de care o altă plată apare în mod evident ca nedatorată şi nici pe cele referitoare la faptul că T.V.A. respinsă la rambursare şi solicitată la plată prin decizia de impunere a devenit un cost pentru reclamantă în condiţiile în care TVA devine cost doar pentru consumatorul final şi este neutră pentru agentul economic care intervine în lanţul de furnizare a bunurilor/serviciilor.
Condiţia referitoare la paguba iminentă a fost apreciată de curtea de apel ca fiind îndeplinită, instanţa având în vedere pe de o parte cuantumul ridicat al sumelor vizate de actele administrativ fiscale contestate, iar pe de altă parte obiectul de activitate al societăţii reclamante.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin prisma dispoziţiilor art. 304 punctul 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă aduce următoarele critici hotărârii atacate:
- Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, prima instanţă, în mod eronat, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Susţine recurenta-pârâtă că, în ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat, susţinerile intimatei-reclamante privind nelegalitatea actelor administrativ fiscale nu puteau fi primite de instanţa de fond având în vedere următoarele:
- în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziei iniţiale de impunere nr. 15 din 10 martie 2011 prin decizia nr. 325 din 16 august 2011, aceasta nu reprezintă un motiv de nelegalitate a actului administrativ-fiscal atacat, deoarece, prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-a dispus ca organele fiscale să încheie un alt act administrativ fiscal, care să aibă în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare. Organul fiscal s-a conformat acestor dispoziţii şi a emis decizia de impunere din 06 noiembrie 2012, iar faptul că noul act fiscal vizează aceeaşi problemă de drept nu e de natură să atragă nelegalitatea acestuia.
- în ceea ce priveşte sentinţa arbitrală nr. 86 din 22 aprilie 2009, arată recurenta că aceasta produce efecte doar între părţi, respectiv Proiect Bucureşti şi H.C.C.A.G. Austria, iar în prezenta cauză este vorba despre raporturi juridice fiscale privind plata T.V.A., statului neputându-i-se opune hotărârea arbitrală pronunţată într-un litigiu în care nu a fost parte.
- organul fiscal nu a recalificat raportul juridic dintre părţi, ci a făcut o reanalizare prin prisma legislaţiei fiscale, a operaţiunilor economice, constatându-se că serviciile prestate de către partenerul român către cel austriac sunt operaţiuni impozabile care intră în sfera T.V.A., motiv pentru care decontarea între parteneri se va face obligatoriu pe bază de factură cu T.V.A., ca document doveditor al tranzacţiei efectuate.
- în privinţa plăţii T.V.A.-ului de către SC P.B. SRL, pe care prima instanţă o consideră o plată nedatorată, autoritatea recurentă afirmă că achitarea T.V.A. de către Ministerul Sănătăţii pentru contractul cu H.C.C.A.G. Austria nu are nicio relevanţă, deoarece, contribuabilul SC P.B. SRL a furnizat servicii cu plată legate de bunuri imobile către un nerezident, operaţiune pentru c are datora TVA către bugetul de stat;
- cu privire la T.V.A. stabilită suplimentar în sumă de 412.391 lei, susţine recurenta că prin Decizia nr. 325 din 16 august 2011 de soluţionare a contestaţiei fiscale, s-a dispus respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi nesusţinută de documente justificative, în ceea ce priveşte dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 412.391 lei, motiv pentru care în urma refacerii controlului fiscal, acest subiect nu a mai fost tratat în cuprinsul noului act administrativ-fiscal.
Referitor la condiţia existenţei unei pagube iminente, recurenta-pârâtă arată că simpla menţionare a cuantumului ridicat al creanţei nu duce la constatarea existenţei unei pagube iminente, iar posibilitatea unei executări silite nu poate fi considerată, prin ea însăşi, ca producătoare a unei pagube iminente, faţă de caracterul executoriu al actului administrativ, în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Aceste condiţii se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
În jurisprudenţa sa constantă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Înalta Curte constată că în raport cu circumstanţele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului şi a împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de reclamantă, îndeplinirea cumulativă condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reţinută.
Verificând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte constată că judecătorul de primă instanţă a explicat, în mod convingător, raţiunile pentru care a apreciat că există o îndoială serioasă în ceea ce priveşte legalitatea actului administrativ fiscal, precum şi ansamblul circumstanţelor speţei care atestă şi îndeplinirea condiţiei privind iminenţa pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuţie şi efectele unei executării silite asupra reclamantei .
Constatarea Înaltei Curţi că raţionamentul juridic, dezvoltat de prima instanţă, în motivarea soluţiei de suspendare a executării deciziei de impunere este legal şi temeinic, este confirmată chiar de organul fiscal superior autorităţii pârâte recurente, respectiv A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor care, prin Decizia nr. 119 din 26 aprilie 2013 a admis contestaţia societăţii reclamante şi a dispus desfiinţarea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 06 noiembrie 2012 emisă de Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti, vizată de prezenta cerere de suspendare.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 6847 din 3 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6369/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 6409/2013. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
