ICCJ. Decizia nr. 641/2013. Contencios

Decizii ICCJ 2013 (Contencios administrativ)

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 641/2013

Dosar nr. 537/33/2012

Şedinţa publică de la 8 februarie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Procedura derulată de prima instanţă.

Prin acţiunea în contencios-administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, la data de 20 aprilie 2012, reclamanta SC C.C. - Filiala Cluj România S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, a solicitat instanţei suspendarea Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012, până la soluţionarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ fiscal contestat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamanta a arătat că din anul 2011 societatea a făcut obiectul unei inspecţii fiscale generale vizând perioada 2008 - 2010. La finalul inspecţiei fiscale, au fost întocmite decizia de impunere F-CJ nr. 267 din 3 aprilie 2012 şi raportul de inspecţie fiscală generală F-CJ nr. 297 din 3 aprilie 2012.

Reclamanta contestă susţinerile echipei de inspecţie fiscală şi rezultatele controlului, configurate în sumele stabilite în sarcina societăţii, referitoare la "pierderile tehnologice" de gaze naturale.

Conform deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală, sumele contestate sunt următoarele:

- pentru anul 2008, suma de 575.070,97 lei stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile (cu consecinţa stabilirii unui impozit pe profit de 92.011,35 lei) şi TVA suplimentar de plată de 109.264,20 lei;

- pentru anul 2009, suma de 880.150,05 lei stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile (cu consecinţa stabilirii unui impozit pe profit de 140.824 lei) şi TVA suplimentar de plată de 167.228,50 lei;

- pentru anul 2010, suma de 585.748,47 stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile şi TVA suplimentar de plată de 123.176,95 lei.

Reclamanta contestă debitele principale în cuantum de 632.495 lei şi accesoriile aferente acestora şi precizează faptul că a formulat recurs administrativ.

De asemenea, apreciază că, în prezenta speţă, există un "caz bine justificat" care poate sta la baza admiterii cererii sale de suspendare, pentru cel puţin următoarele motive:

Cu toate că art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. prevede faptul că organul fiscal este întotdeauna obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele relevante pentru luarea deciziei, în cauză, decizia de impunere nu conţine niciun fel de menţiuni cu privire la audierea contribuabilului. Cu alte cuvinte, dreptul la apărare al reclamantei nici măcar nu a fost pus în discuţie, motiv pentru care nu se poate discuta despre o exercitare efectivă a dreptului la apărare. Această lipsă nu este scuzabilă şi nu poate fi acoperită, iar în doctrină s-a apreciat că lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului poate conduce la anularea a actului administrativ fiscal.

Reclamanta mai solicită a se observa că simpla posibilitate de a formula observaţii asupra proiectului raportului de inspecţie fiscală nu echivalează cu o "audiere", în sensul art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. Astfel, organul fiscal trebuie să-i permită contribuabilului să-şi prezinte toate argumentele şi trebuie să procedeze la o analiză efectivă a acestor argumente.

Asupra chestiunii de fond, respectiv cu privire la considerarea drept "cheltuieli nedeductibile" a sumelor reprezentând pierderile tehnologice intervenite în activitatea societăţii, reclamanta apreciază că elementele de nelegalitate derivă din dispoziţiile art. 171 pct. 23 din Normele metodologice aferente art. 21 alin. (1) C. fisc. şi art. 1531 pct. 6 alin. (7) din Normele metodologice aferente art. 128 C. fisc.

În opinia reclamantei, din analiza dispoziţiilor legale anterior indicate rezultă că pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru prestarea unui serviciu sunt cheltuieli deductibile integral, în sensul art. 21 alin. (1) C. fisc. Atunci când norma de consum este stabilită de persoana impozabilă, organul de inspecţie fiscală poate modifica coeficientul stabilit în scopul aplicării art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., dacă sunt indicii obiective că pierderea tehnologică a fost supradimensionată. per a contrario, în cazul normei de consum aprobate de o autoritate (de pildă, A.N.R.E.), organul fiscal nu are posibilitatea de a modifica coeficientul determinat de contribuabil. Numai pierderile care depăşesc normele de consum sunt asimilate livrărilor de bunuri, conform art. 128 alin. (4) lit. d) C. fisc.

În urma inspecţiei fiscale, organele fiscale au reţinut că societatea reclamantă nu ar deţine o normă proprie de consum, iar A.N.R.E. a comunicat organului fiscal inexistenţa unei norme de reglementare la nivelul autorităţii, în acest domeniu.

În concepţia organului fiscal, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 şi Decizia nr. 8 din 25 august 2008 adoptate de reclamantă nu pot fi considerate norme proprii de consum, deoarece au un caracter general şi nu conţin o limită maximă admisă a pierderilor de gaze pe care organul fiscal să o poată lua în considerare. Pe baza acestor elemente, organul fiscal a conchis în sensul că pierderile tehnologice identificate de societatea reclamantă drept "cheltuieli deductibile" reprezintă "cheltuieli nedeductibile", cu consecinţa redimensionării impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată, pentru anii 2008 - 2010.

Reclamanta critică soluţia aleasă de organul fiscal în considerarea următoarelor împrejurări.

Se arată, în primul rând, că la nivel naţional nu există o normă de consum elaborată de A.N.R.E. pentru piaţa gazelor naturale, astfel că în acest domeniu singura posibilitate pentru asigurarea deductibilităţii consumului tehnologic o reprezintă elaborarea unei norme proprii de consum.

În acest context, reclamanta a elaborat două decizii interne cu norme proprii de consum asociate, respectiv Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 şi Normele de aplicare a Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2008 şi Decizia nr. 8 din 25 august 2008 şi Normele de aplicare a Deciziei nr. 8 din 25 august 2008.

Prin urmare, reclamanta apreciază că a îndeplinit condiţia prevăzută de normele metodologice de aplicare a C. fisc., elaborând o normă proprie de consum pe baza căreia să poată fi determinate pierderile tehnologice, de aşa manieră încât inclusiv organul fiscal să poată verifica realitatea şi exactitatea calculelor societăţii.

Aceste norme proprii de consum, în vigoare în perioada 2008 - 2010, nu au fost niciodată anulate de către organul fiscal şi nici de către o instanţă de judecată, motiv pentru care trebuiau avute în vedere de organul fiscal.

Reclamanta arată că, după elaborarea şi punerea în aplicare a normei proprii de consum, pierderile tehnologice au scăzut cu mai mult de 50% într-o perioadă de doi ani. Prin urmare, societatea apreciază că toate cantităţile de gaze naturale identificate pe baza normelor proprii de consum îndeplinesc condiţia fixată de lege pentru a fi considerate "cheltuieli deductibile" în sensul art. 21 alin. (1) C. fisc.

În optica reclamantei, din interpretarea prevederilor art. 1531 pct. 6 alin. (7) fraza finală rezultă că organul de inspecţie fiscală nu poate înlătura în totalitate pierderile tehnologice, ci, eventual, poate reduce coeficientul pierderilor tehnologice.

De asemenea, din lectura aceluiaşi text legal rezultă faptul că organul fiscal nu poate reduce arbitrar procentul pierderilor tehnologice, ci poate proceda la o asemenea reducere doar pe baza unor "indicii obiective" referitoare la supradimensionarea pierderii tehnologice. În mod evident, pentru un domeniu strict tehnic, cum este cel al transportului şi distribuţiei de gaze naturale, aceste "indicii obiective" pot fi obţinute doar pe baza constatărilor unor experţi sau specialişti în domeniu, întrucât membrii echipei de inspecţie juridică nu au o pregătire de specialitate în acest domeniu.

Cu alte cuvinte, anterior operaţiunii de reducere, organul fiscal trebuie să aibă la dispoziţie un raport de expertiză care să evalueze in concreto pierderile tehnologice, astfel încât să se poată aprecia dacă pierderile tehnologice determinate de contribuabil sunt sau nu supradimensionate.

În speţă, asemenea "indicii obiective" nu există, deoarece inspectorii fiscali nu au solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică şi nu i-au permis nici contribuabilului acest lucru, apreciind că textul legal le permite să înlăture în totalitate consumul tehnologic.

Raportat la elementele mai sus prezentate, se apreciază că s-a întocmit un raport de inspecţie fiscală profund viciat, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale, în scopul obţinerii unui folos material pentru organul fiscal.

În ceea ce priveşte necesitatea prevenirii unei "pagube iminente", se arată de către reclamantă faptul că decizia de impunere produce efecte de la data de 5 mai 2012, dată de la care vor curge atât dobânzi de 0,04% pe zi de întârziere, cât şi penalităţi de întârziere de 15%, după 90 de zile.

Astfel, un simplu calcul indică faptul că, într-o perioadă de 12 luni, raportat la debitul principal de 632.495 lei, ar urma să se acumuleze dobânzi în cuantum de 92.345 lei şi penalităţi de întârziere în cuantum de 94.874 lei.

Pe cale de consecinţă, există pericolul evident ca bunurile mobile şi imobile aflate în proprietatea societăţii să fie înstrăinate, iar recuperarea lor ulterioară, după o eventuală anulare a deciziilor de impunere, ar fi imposibilă. În egală măsură, aplicarea unor măsuri asigurătorii ar priva societatea de posibilitatea de a-şi desfăşura în bune condiţii activitatea, întrucât bunurile societăţii ar fi practic indisponibilizate.

Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj a solicitat respingerea cererii de suspendare, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

2. Hotărârea Curţii de Apel Cluj.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 361 din 11 mai 2012, a admis cererea reclamantei SC C.C. - Filiala Cluj România SRL, a suspendat în parte executarea Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012 emisă de pârâtă în ceea ce priveşte suma de 632.495 lei şi accesoriile aferente, stabilită cu titlu de impozit pe profit şi TVA suplimentar de plată, până la pronunţarea instanţei de fond. Totodată, instanţa a obligat pârâta la 10,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, faptul că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012 emisă de pârâtă.

În concret, cazul bine justificat rezidă din argumentele ample invocate de reclamantă cu privire la nelegalitatea deciziei deduse judecăţii care se coroborează cu materialul probator administrat în cauză.

Astfel, aparenta nelegalitate a deciziei de impunere contestate rezidă din faptul că organele fiscale au stabilit obligaţii fiscale aferente unor pierderi tehnologice înregistrate în contabilitatea reclamantei pentru anii 2008-2010, deşi art. 171 pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aferente art. 21 alin. (1) C. fisc., cuprinse în H.G. nr. 44/2004, stabilesc că pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile şi, prin urmare, nu ar fi asimilabile lipsurilor din gestiune.

Reclamantă dispune din punct de vedere formal de două decizii, respectiv Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 şi Decizia nr. 8 din 25 august 2008, prin care se agreează norma internă proprie de calcul a consumului tehnologic.

Cele două decizii sunt însoţite de norme de aplicare care conţin formule de calcul pentru consumul tehnologic de gaz ce poate fi provocat de anumite evenimente inerente procesului de transport şi distribuţie de gaze naturale, ca de exemplu: neetanşeităţi, realizarea de noi conducte, branşamente, modernizări de conducte, ruperi accidentale de conducte, furturi de gaze naturale, erori de măsură a contoarelor. Aceste norme de aplicare au fost elaborate pornind de la două lucrări teoretice, respectiv, „Lucrare teoretică privind consumul tehnologic înregistrat în sistemele de distribuţie gaz naturale din România”, realizată de expertul tehnic extrajudiciar D.C., şi „Ghid pentru determinarea consumurilor tehnologice considerate pierderi de gaze naturale din reţelele de transporturi şi distribuţie.”

Prima instanţă a arătat că, la o primă vedere şi în lipsa unor cunoştinţe de specialitate, aceste norme de consum nu pot fi ignorate cu desăvârşire nici de către organul fiscal şi nici de către instanţa de judecată, cât timp există din punct de vedere fizic. De asemenea, formal, nu poate fi validată nici apărarea pârâtei potrivit căreia serviciul constând în întocmirea unei norme interne de consum tehnologic nu ar fi fost prestat efectiv de către domnul expert tehnic extrajudiciar D.C., de vreme ce reclamanta a depus lucrarea realizată de acesta în august 2008 la dosarul cauzei.

Întrucât, până în prezent, organul fiscal nu a solicitat unui expert din domeniul pierderilor tehnologice de gaze naturale din reţelele de transporturi şi distribuţie să exprime un punct de vedere asupra corectitudinii formulelor de calcul ce însoţesc Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 şi Decizia nr. 8 din 25 august 2008, Curtea a apreciat că asupra deciziei de impunere întocmită ca urmare a asimilării tuturor pierderilor tehnologice unor lipsuri de gestiune planează o îndoială puternică de nelegalitate.

Premisa acestui dubiu de nelegalitate se regăseşte la art. 1531 pct. 6 alin. (7) din Normele metodologice aferente art. 128 C. fisc.

În opinia Curţii de apel, paguba iminentă apare în acest caz ca fiind prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă, întrucât menţinerea efectelor actului administrativ atacat va avea drept consecinţă imediată executarea silita a reclamantei, ceea ce ar putea conduce la blocarea activităţii sale comerciale, prejudiciu pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat, atât timp cât există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului.

3. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare a deciziei de impunere contestate în cauză.

În motivarea căii extraordinare de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:

Suspendarea executării actelor administrativ-fiscale este o situaţie de excepţie care intervine doar atunci când legea o prevede, în condiţiile şi limitele reglementate de aceasta.

Societatea intimată nu a probat existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului de impunere contestat şi producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare.

Cu alte cuvinte, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.

Până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. În caz contrar, s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

În opinia recurentei, în mod corect s-a procedat la încadrarea pierderilor de gaze în categoria cheltuielilor nedeductibile, având în vedere că agentul economic nu deţine norma de consum proprie, conform prevederilor pct. 23 lit. e) din H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Pe acest aspect, recurenta arată că, în urma controlului desfăşurat la SC C.E. SRL, a fost încheiat procesul-verbal din data de 25 noiembrie 2011 de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu în care s-a menţionat faptul că serviciul prevăzut în contractul încheiat de această parte cu reclamanta, respectiv întocmirea normei interne de consum energetic, nu a fost efectiv prestat. Ca atare, organul de control nu a putut ajusta valoarea unei norme care în fapt nu există.

Inexistenţa unei norme de consum bine determinate permite agentului economic să înregistreze întotdeauna ca şi cheltuieli deductibile întreaga cantitate de gaze pierdute, cantitate în care se includ şi pierderi datorate unor furturi de gaze.

În concepţia recurentei, nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită în cauza de faţă, în condiţiile în care plata impozitelor şi taxelor la bugetul de stat este o obligaţie legală.

4. Apărările formulate de intimata SC C.C. - Filiala Cluj România SRL.

Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (a se vedea filele 9-13 dosar I.C.C.J.).

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Intimata-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012, până la soluţionarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ fiscal contestat.

Prima instanţă a admis acţiunea pentru argumentele prezentate la pct. 2 din prezenta decizie.

Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, conform art. 14 din Legea nr. 554, modificată, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speţa de faţă, Decizia nr. 267 din 3 aprilie 2012 emisă de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj este titlu de creanţă şi este susceptibilă de a fi contestată de contribuabil, potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003, republicată.

De menţionat faptul că, prin decizia anterior individualizată, s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante plata unor sume suplimentare, respectiv:

- 261.182 lei, reprezentând impozit pe profit;

- 105.006 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 39.177 lei, penalităţi de întârziere;

- 440.038 lei, cu titlu de TVA;

- 172.960 lei, cu titlu de majorări de întârziere;

- 66006 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

Această decizie de impunere a fost emisă ca urmare a raportului de inspecţie fiscală încheiat de inspecţia fiscală din cadrul D.G.F.P. Cluj la data de 03 aprilie 2012, care a verificat modul de aplicare de către reclamantă a dispoziţiilor referitoare la impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată, în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2010.

De asemenea, în cauză, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.

De precizat faptul că reclamanta a contestat în parte decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, respectiv doar în privinţa sumei de 632.495 lei şi accesoriilor aferente, calculată de către organul fiscal cu titlu de impozit pe profit şi TVA pentru pierderile de gaze naturale din reţelele de transport şi distribuţie ale reclamantei, ca urmare a excluderii acestora din categoria cheltuielilor deductibile.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

În doctrina de drept administrativ, se susţine că principiul legalităţii impune trei reguli: existenţa unei baze legale, obligaţia de a respecta regulile care reglementează activitatea administraţiei, precum şi obligaţia de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administraţiei, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administraţia.

Prin urmare, principiul legalităţii implică, pe de o parte, faptul că administraţia trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acţiona dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare priveşte competenţa autorităţii administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea principiului legalităţii impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.

Pentru consolidarea principiului legalităţii, apreciat ca un adevărat postulat constituţional, sunt necesare reguli sistematizate, clare şi coerente, care să guverneze activitatea autorităţilor administrative.

După cum au subliniat în mod constant teoreticienii şi practicienii dreptului european, legalitatea este unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speţa de faţă, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că argumentele şi probele prezentate de către intimata-reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei administrative contestate.

Astfel, la o analiză în aparenţă a Normelor metodologice de aplicare a art. 21, respectiv art. 128 din C. fisc., rezultă că agenţii economici au dreptul să exercite dreptul de deducere cu privire la pierderile tehnologice, în cazul în care deţin o normă proprie de consum.

Intimata-reclamantă dispune de două decizii, respectiv, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 şi Decizia nr. 8 din 25 august 2008, prin care se agreează norma internă proprie de calcul a consumului tehnologic.

Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanţe în sensul că autoritatea fiscală nu poate ignora existenţa celor două decizii anterior nominalizate, în condiţiile în care, pe de o parte, acestea sunt în vigoare, iar pe de altă parte, organul fiscal nu a întreprins diligenţele necesare pentru a obţine punctul de vedere al unui specialist în materie cu privire la corectitudinea formulelor de calcul ce însoţesc aceste două decizii aflate în discuţie.

În speţă, este îndeplinită condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.

În cauza de faţă, intimata-reclamantă a probat iminenţa producerii pagubei invocate, în condiţiile în care valoarea obligaţiei fiscale contestate este de 632.495 lei şi accesoriile aferente, reprezentând impozit pe profit şi TVA pentru pierderile de gaze naturale din reţelele de transport şi distribuţie ale reclamantei. Executarea silită a părţii pentru o astfel de sumă este de natură a conduce la afectarea gravă a activităţii economice a acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod legal şi corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj împotriva sentinţei civile nr. 361 din 11 mai 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 643/2013. Contencios. Suspendare executare act...		ICCJ. Decizia nr. 634/2013. Contencios →

ICCJ. Decizia nr. 641/2013. Contencios

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 641/2013. Contencios