ICCJ. Decizia nr. 643/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 643/2013
Dosar nr. 652/59/2012
Şedinţa publică de la 8 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată de prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.Ş. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de pârâtă, a raportului de inspecţie fiscală încheiat de Serviciul de inspecţie fiscală din cadrul autorităţii pârâte şi a Deciziei nr. 279/179 din 29 februarie 2012 de soluţionare a contestaţiei administrative
În baza art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de pârâtă până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de faţă.
În motivarea cererii de suspendare, reclamantul a arătat faptul că prin punerea în executare a actului administrativ fiscal contestat familia sa ar suferi o pagubă iminentă.
La termenul de judecată din data de 27 iunie 2012, reclamantul a depus la dosar un „memoriu” în care a arătat următoarele aspecte:
După emiterea Deciziei de impunere, împotriva sa şi a familiei sale s-au luat măsuri asigurătorii, s-au blocat conturile bancare, măsuri asigurătorii ce s-au transformat în măsuri executorii, fiindu-i ipotecate bunurile imobile comune ce le are în proprietate cu soţia sa şi o parte din ele fiindu-i valorificate în mod păgubos.
Reclamantul a arătat că, din debitul datorat, prin modalitatea mai sus descrisă şi cu consimţământul său, s-a încasat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş suma de 222.282 lei.
Administraţia Finanţelor Publice Timişoara a promovat la Judecătoria Timişoara acţiune oblică pentru partajarea bunurilor comune, fiind pus în pericol patrimoniul familiei sale prin această modalitate juridică de executare silită a obligaţiilor de plată.
Reclamantul a arătat pe larg în conţinutul cererii de chemare în judecată, în dosarul de faţă, faptul că Decizia de impunere este neîntemeiată şi nelegală şi se impune anularea ei, întrucât nu a încălcat prevederile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.
În întâmpinarea formulată în cauză pe cererea de suspendare, pârâta a solicitat respingerea acesteia, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
În concret, pârâta susţine faptul că simpla promovare a acţiunii în contencios administrativ împotriva actului administrativ fiscal de impunere nu poate fi considerată suficientă pentru a considera îndeplinită condiţia cazului bine justificat, şi ca urmare, prezenta acţiune nu constituie caz bine justificat şi nici chiar eventuala începere a executării silite de către organele de executare nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiţia prevenirii producerii unei pagube iminente.
Pârâta susţine că, în ipoteza admiterii tuturor cererilor de suspendare atunci când s-a promovat acţiunea în contencios administrativ, s-ar ajunge ca practic în toate cauzele de contencios administrativ în care se contestă toate actele fiscale cele două condiţii să fie îndeplinite ab initio, din chiar momentul formulării acţiunilor.
Pârâta subliniază faptul că legiuitorul nu a urmărit acest lucru prin dispoziţia cuprinsă în art. 14 si art. 15 din Lg. 554/2004 a contenciosul administrativ, înţelegând să acorde instanţelor de judecată posibilitatea suspendării executării numai în anumite cazuri de excepţie bine justificate.
În opinia pârâtei, suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat nu poate fi acordată de către instanţa de fond legal, numai verificând formal îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, detaşând complet cererea de suspendare de fondul cauzei.
În speţă, motivarea cererii de suspendare, redactată de reclamant la modul general, nu justifică suspendarea cauzei şi nu face dovada pagube iminentei ce s-ar putea produce în sarcina reclamantului.
Totodată, pârâta consideră că fixarea de către instanţa a cauţiunii în cuantum de doar 5% din cuantumul sumei contestate este nejustificat de mică raportat la suma contestată în cuantum total de 794.851 lei, sumă ce face obiectul Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de D.G.F.P. Timiş privind obligaţiile fiscale stabilite în sarcina reclamantului
În conformitate cu prevederile C. proc. fisc., modificat şi completat, consideră că depunerea efectivă a cauţiunii deşi reprezintă o condiţie a priori, esenţială şi obligatorie a cererii de suspendare, nu constituie un motiv de admisibilitate a cererii reclamantului.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 05 iulie 2012, a admis cererea reclamantului B.Ş. şi a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de pârâtă până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că reclamanta a făcut dovada întrunirii condiţiilor de admisibilitate a cererii sale.
Mai precis, reclamanta a depus cauţiunea de 5% fixată de instanţă şi a formulat cerere în anularea actului administrativ-fiscal contestat.
Curtea a apreciat că există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului dedus judecăţii.
Astfel, autoritatea fiscală a reţinut că persoana impozabilă este „familia B.” (soţ-soţie), tratată ca asociere în participaţiune, şi a considerat că, de vreme ce contribuabilul nu a indicat care dintre soţi reprezintă asocierea, autoritatea este în drept să îl indice ea; ca urmare, a apreciat că reprezentantul asocierii este reclamantul B.Ş. A omis, însă, să indice temeiul de drept care permite alegerea şi impozitarea doar a unui din membrii asocierii, iar justificarea alegerii (împrejurarea că notarii publici l-au indicat pe reclamant ca beneficiar al întregului venit în majoritatea tranzacţiilor) se cere aprofundată în condiţiile în care veniturile au fost, totuşi, ale familiei.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Curtea a reţinut că reclamantul este persoană fizică, iar suma imputată are un cuantum extrem de ridicat; pe cale de consecinţă, executarea ei silită presupune vânzarea bunurilor soţilor, ceea ce ridică problema partajului de bunuri (autoritatea fiscală formulând deja acţiune în acest sens; cf. fila 283 vol. I).
În aceste condiţii, Curtea a apreciat ca fiind rezonabil să reţină că executarea imediată a obligaţiei fiscale ar crea dificultăţi serioase reclamantului.
În sfârşit, instanţa mai arată că, într-o speţă asemănătoare, (Dosar nr. 1281/59/2010) executarea actului fiscal a fost suspendată.
3. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş.
În recursul său, pârâta a solicitat modificarea încheierii de şedinţă din data de 05 iulie 2012, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de suspendare.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că încheierea contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Suspendarea executării actelor administrativ-fiscale este o situaţie de excepţie care intervine doar atunci când legea o prevede, în condiţiile şi limitele reglementate de aceasta.
Intimatul nu a probat existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului de impunere contestat şi producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare.
Apărările formulate de parte în susţinerea cererii de suspendare ţin de fondul cauzei şi exced competenţei prezentei instanţe.
Simpla afirmaţie a părţii că se va afla în imposibilitate de a onora obligaţiile fiscale pe care le are faţă de stat nu justifică măsura suspendării actului de impunere contestat.
Nici invocarea de către intimat a existenţei pe rolul instanţei a acţiunii oblice de partaj judiciar, ce face obiectul Dosarului nr. 9.198/325/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Timişoara, nu justifică cererea de suspendare.
4. Apărările formulate de intimatul B.Ş.
Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi a arătat că împărtăşeşte considerentele expuse de prima instanţă în hotărârea judecătorească (a se vedea filele 20-22 dosar I.C.C.J.).
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Astfel, prin cererea dedusă judecăţii, intimatul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de recurenta-pârâtă prin care s-a stabilit în sarcina de plată a persoanei fizice sumele de 346.876 lei, reprezentând TVA, 326.067 lei, reprezentând majorări de întârziere, 71.677 lei, reprezentând dobânzi şi 50.231 lei, reprezentând penalităţi de 15%.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
În altă ordine de idei, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Totodată, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 12618 din 30 noiembrie 2011 emisă de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş este titlu de creanţă şi este susceptibilă de a fi contestată de contribuabil, potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003, republicată.
De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, în urma căruia a fost emisă Decizia nr. 279/179 din 29 februarie 2012.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că prezumţia de legalitate de care beneficiază actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită nu poate fi răsturnată pe baza unor simple afirmaţii, lipsite de suport probator, după cum în mod justificat a susţinut şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş în memoriul de recurs.
Instanţa de control judiciar nu identifică în cauza de faţă niciun element care să contureze o „îndoială serioasă” în sensul legii, actul fiscal aflat în discuţie fiind detaliat motivat de către emitent, atât în fapt, cât şi în drept, inclusiv în privinţa accesoriilor (a se vedea filele 6-10 dosar fond).
În speţă, nu este îndeplinită nici condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
În cauza de faţă, intimatul-reclamant nu a probat iminenţa producerii pagubei invocate, în condiţiile în care nu a prezentat la dosar niciun înscris doveditor în sensul celor invocate în cererea de suspendare. În plus, în faza procesuală a recursului nu s-a prezentat la instanţă pentru a propune probe în apărare.
Aşadar, instanţa de control judiciar apreciază că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care curtea de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare formulată de intimatul-reclamant B.Ş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva Încheierii din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi respinge cererea de suspendare formulată de intimatul-reclamant B.Ş., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 653/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 641/2013. Contencios → |
|---|
