ICCJ. Decizia nr. 6535/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6535/2013
Dosar nr. 362/64/2009
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Judeţului Braşov, a solicitat obligarea acesteia la plata (restituirea) sumei de 1.854.018 RON, reprezentând cuantumul indemnizaţiilor achitate şi care depăşesc obligaţia lunară de plată a contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii, pentru lunile decembrie 2006 - iulie 2008, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a procedat la prezentarea procedurii pentru recuperarea sumelor reprezentând indemnizaţii achitate care depăşesc obligaţia lunară de plată a contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii prevăzută în Normele din 27 ianuarie 2006 de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 60/2006.
Prin Sentinţa civilă nr. 201 din 21 octombrie 2011 Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Judeţului Braşov şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata sumei de 391.592 RON reprezentând cuantumul indemnizaţiei de asigurări sociale de sănătate achitate şi care depăşesc obligaţia lunară de plată a contribuţiilor pentru concedii şi indemnizaţii datorate de reclamantă pentru lunile ianuarie 2008 - iulie 2008, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.918 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu expert), respingând restul pretenţiilor formulate.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că, în cauză, a fost întocmit Raportul de expertiză judiciară nr. 3 din 24 mai 2011, având ca obiectiv stabilirea cuantumului indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate achitate de SC R. SRL şi care depăşesc obligaţia lunară de plată a contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii datorată de reclamantă pentru lunile ianuarie 2008 - iulie 2008, a) pentru fiecare lună în parte, b) pentru total perioada aferente unui număr de 7 cereri de restituire, respective să se stabilească sumele de recuperat aferente fiecărei cereri de restituire şi total cereri.
Expertul a constatat că în perioada ianuarie 2008 - august 2008 au fost depuse, respectând metodologia, un număr de 7 cereri de recuperare/restituire. Expertul a solicitat CASJ Braşov să-i pună la dispoziţie comunicarea de respingere a plăţii făcută pentru fiecare cerere în parte, cu respectarea Ordinului nr. 60/2006 de aprobare a Normelor de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005, fără însă a primit astfel de dovezi.
Întrucât certificatele medicale sunt documente pe baza cărora se face plata şi se solicită restituirea sumelor de la CASJ Braşov, expertul a trecut la inventarierea sumelor plătite de reclamantă pe baza acestora. Astfel a procedat la verificarea tuturor certificatelor medicale aferente lunilor ianuarie 2008 - iulie 2008 existente la SC R. SRL, cu precizarea că numărul certificatelor medicale puse la dispoziţie pentru verificare diferă faţă de numărul certificatelor medicale depuse de către reclamantă la CASJ Braşov în vederea restituirii sumelor.
Instanţa de fond a mai reţinut că pârâta CASJ Braşov nu a participat la efectuarea expertizei, nu a prezentat expertului punctul său de vedere, nu a pus la dispoziţia acestuia actele despre care face vorbire prin întâmpinare şi în nota de şedinţă ce conţine obiecţiuni la expertiză.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta, C.A.S. a Judeţului Braşov, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că pe parcursul desfăşurării expertizei contabile, a pus la dispoziţia expertului documentele solicitate de către acesta, existente la nivelul instituţiei, nu a existat nici un fel de discuţie directă cu expertul numit în cauză ci doar o adresă a acestuia existentă la dosarul cauzei la care i s-a răspuns.
Din raportul de expertiză reiese faptul că SC R. SA nu a pus la dispoziţia expertului şi declaraţiile rectificative depuse la data de 04 februarie 2011 la CAS Braşov aferente lunii ianuarie 2008, situaţie pe care instanţa de fond nu a constatat-o dar pe care instituţia pârâtă a evidenţiat-o prin obiecţiunile la acesta depuse prin nota de şedinţă din data de 10 iunie 2012.
Tot din acest raport de expertiză reiese faptul că expertul a constatat că SC R. SA a depus la casa de sănătate ataşat cererilor de restituire certificate de concediu medical pe care acesta nu le-a mai găsit la sediul R. aşa cum de altfel reiese şi din raportul de expertiză dar şi din sentinţă. Acest lucru precum şi faptul că existau neconcordanţe pe certificatele de concediu medical conform actelor normative în vigoare, care necorectate nu puteau face obiectul plăţii este confirmat prin raportul de expertiză de unde reies foarte clar diferenţele între sumele solicitate de către SC R. SA şi cele stabilite de către expert.
În acest context recurenta consideră netemeinică obligarea sa la plata cheltuielilor reprezentând onorariu expert pentru motivul că nu s-a constatat faptul că instituţia s-a aflat în culpă, sumele solicitate iniţial fiind mai mari decât cele stabilite de către expertul numit în raportul de expertiză contabilă întocmit.
Dacă instituţia ar fi procedat la achitarea sumelor solicitate iniţial ar fi prejudiciat fondul de sănătate şi ar fi fost în situaţia nerespectării prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 şi a normelor metodologice de aplicare a acesteia cu privire la modalitatea de restituire a sumelor.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Hotărârea Curţii de apel, de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, este temeinică şi legală, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. fiind aplicate în mod corect.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Înalta Curte constată că textul de lege a fost interpretat corect, fiind respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.
Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată).
În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.
În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Tot jurisprudenţa CEDO a stabilit că pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real şi caracterul necesar.
Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a admis acordarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta C.A.S. a Judeţului Braşov împotriva Sentinţei nr. 201/F din 21 octombrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6531/2013. Contencios. Contract administrativ.... | ICCJ. Decizia nr. 6536/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
