ICCJ. Decizia nr. 6536/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6536/2013
Dosar nr. 2249/303/2012
Şedinţa publică de la 4 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4673 din 3 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cererii privind pe reclamanta Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6, în contradictoriu cu pârâtul C.G., având ca obiect „pretenţii”, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea de Apel a reţinut că reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe raportul de serviciu pe care l-a avut cu pârâtul în anul 2010, reclamanta fiind o instituţie publică cu personalitate juridică de rang local, element determinant pentru stabilirea competenţei materiale, astfel încât s-a apreciat a fi competent material în a soluţiona cererea reclamantei tribunalul, în speţă Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de rangul autorităţii publice parte în cadrul raportului juridic litigios, care nu este o instituţie publică centrală, ci una locală, cu personalitate juridică proprie şi autonomie funcţională.
Curtea de Apel a apreciat că tribunalul a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, apreciind că întrucât pârâtul nu mai are, la data promovării acţiunii, calitatea de funcţionar public, raportul juridic litigios nu pune în discuţie răspunderea acestuia având ca izvor raportul său de serviciu, în condiţiile în care se invocă încasarea unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale care ar fi fost încasate necuvenit în perioada de derulare a raportului de serviciu, punându-se în discuţie elemente esenţiale ale raportului de serviciu.
Or, indiferent de temeiul de drept generic indicat de către reclamantă, la stabilirea competenţei materiale instanţele sunt datoare să stabilească natura juridică a raportului litigios, or acesta îşi are ca izvor de obligaţii raportul de serviciu, astfel încât numai instanţele de contencios administrativ sunt competente să analizeze elementele specifice răspunderii civile a funcţionarilor publici.
Încetarea calităţii de funcţionar public nu are nicio relevanţă prin raportare la regimul juridic instituit pentru repararea pagubelor cauzate de funcţionarul public patrimoniului instituţiei publice, dispoziţiile legale specifice instituind proceduri şi mecanisme specifice de stabilire a răspunderii, de contestare şi executare a sumelor stabilite.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6 a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta arată că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut în motivarea sentinţei aplicabilitatea dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 republicată, având în vedere faptul că pârâtul a avut calitatea de funcţionar public la data acordării sumelor încasate necuvenit, precum şi faptul că, deşi la momentul constatării prejudiciului pârâtul nu se mai afla în raporturi de serviciu cu instituţia, sunt incidente dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, deoarece este relevantă existenţa raportului de serviciu la momentul producerii pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice, iar nu la momentul constatării acestora sau al emiterii titlului executoriu.
Este adevărat că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind stalului funcţionarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres, prin lege, competenţă altor instanţe.
În speţă însă, deşi fapta pretins generatoare de prejudiciu datează din perioada în care pârâtul se afla în raport de serviciu cu instituţia, la data constatării pagubei şi apoi a sesizării instanţei, pârâtul nu mai exercita o funcţie în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie Locală Sector 6.
Recurenta mai susţine că funcţionarul public nu se mai afla în raporturi de serviciu cu instituţia la momentul constatării prejudiciului, angajarea răspunderii patrimoniale, calificată generic în art. 75 şi 84 din Legea nr. 188/1999 ca fiind o răspundere civilă, nu poate fi făcută decât pe calea dreptului comun a antrenării răspunderii civile delictuale, conform prevederilor cuprinse în Codul Civil.
Potrivit art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cererii al cărei obiect are o valoare mai mică de 500.000 RON, revine judecătoriei, ca instanţă de drept comun cu plenitudine de competenţă, şi nu secţiei de contencios administrativ a tribunalului.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin prezenta acţiune, reclamanta a urmărit recuperarea de la pârâtă a sumei de 1.121 RON, reprezentând în opinia sa, „drepturi salariale încasate necuvenit pentru perioada lucrată în anul 2010, respectiv 1 ianuarie 2010 - 24 august 2010”.
Raportul de serviciu al pârâtului a încetat ulterior acestei perioade, la data de 25 august 2010 (Decizia nr. D1729 din 25 august 2010).
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu.
Conform art. 109 din aceeaşi lege, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Astfel, chiar dacă în prezent pârâtul nu mai are calitatea de funcţionar public, suma ce se urmăreşte a se recupera de la acesta reprezintă drepturi salariale aferente perioadei în care pârâta a fost funcţionar public şi a existat între acesta şi reclamantă un raport de serviciu.
Pentru a putea stabili dacă această sumă reprezintă „plată nedatorată”, instanţa competentă trebuie să analizeze şi să stabilească existenţa/inexistenţa raportului de serviciu între părţi, cuantumul remuneraţiei cuvenite, natura juridică a sumei ce a fost plătită pârâtului şi este solicitată prin prezenta acţiune.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că soluţionarea cauzei revine în competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar Curtea de Apel a pronunţat o hotărârea temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Poliţie Locală Sector 6 împotriva Sentinţei civile nr. 4673 din 3 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6535/2013. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6538/2013. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
