ICCJ. Decizia nr. 686/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 686/2013
Dosar nr. 1905/2/2010
Şedinţa publică de la 12 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC C. & A.I.B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), anularea Deciziei CSA din 20 ianuarie 2009 şi a măsurii de sancţionare aplicată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată s-a hotărât interzicerea activităţii de intermediere în asigurări, până la prezentarea în faţa CSA a dovezii de plată a sumelor încasate de reclamantă cu titlu de prime de asigurare aferente poliţelor intermediate în numele şi pentru asigurătorul SC A.T.A. SA, în baza contractului de mandat comercial, reţinându-se în sarcina societăţii săvârşirea faptei contravenţionale prevăzută şi sancţionată de art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 136/1995.
S-a mai arătat că pentru reţinerea faptei pârâta a avut în vedere balanţa lunară a reclamantei la 30 septembrie 2008 şi pusă la dispoziţie pentru control, conform căreia exista încasată cu titlu de prime de asigurare, fără să fie depusă la asigurător în termenul prevăzut în contractul de mandat, suma totală de 357.606 RON.
Invocându-se o "notă privind controlul", necomunicată reclamantei, prin Decizie s-a aplicat sancţiunea complementară a interzicerii temporare a activităţii, fără să se fi dispus sancţiunea principală a avertismentului sau a amenzii, fiind împiedicată astfel reclamanta să mai deruleze contractele de colaborare încheiate cu alţi asigurători parteneri, respectiv să ofere serviciile sale clienţilor asiguraţi.
A apreciat reclamanta că decizia în speţă este nelegală, întrucât:
(i) Decizia nu i-a fost comunicată, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, luând cunoştinţă de măsurilor dispuse din M. Of. nr. 50/28.01.2009 şi din ştirile N.
A apreciat reclamanta că necomunicarea deciziei lipseşte acest act de efecte, publicarea fără respectarea dreptului legal la apărare constituind un abuz al pârâtei. Presupusa dovadă de comunicare prin poştă invocată de pârâtă, atestă nepredarea actului la sediul social al reclamantei.
(ii) Fapta a fost reţinută în mod eronat, întrucât nu datorează asigurătorului SC A.T.A. SA suma de 357.606 RON. Între cele două părţi există un litigiu comercial generat de neîndeplinirea obligaţiilor asumate de asigurător în raport cu reclamanta. Deşi, reclamanta a cerut CSA să dispună măsurile legale care se impun faţă de compania asigurătoare debitoare încă din luna noiembrie 2008, CSA a procedat la sancţionarea reclamantei, invocând în "nota de control" şi dispoziţiile Legii nr. 136/1995, arogându-şi, astfel, fără drept, rolul de arbitru între părţi şi tranşând litigiul în favoarea adversarei reclamantei, cu depăşirea puterilor pe care legea i le conferă, fără a deţine probe cu privire la faptul că reclamanta ar datora prime de asigurare companiei A.T.A. SA.
(iii) Contrar legii şi uzanţelor comerciale, pârâta a considerat că suma înscrisă în balanţa întocmită de reclamantă pentru luna septembrie 2008 atestă cu caracter cert, lichid şi exigibil datoria brokerului de asigurare faţă de asigurător. Balanţa lunară avută în vedere de pârâtă constata şi creanţa reclamantei faţă de SC A.T.A. SA, pentru care CSA a fost sesizată, dar pentru că legea nu prevede în mod expres o sancţiune şi pentru neachitarea datoriei de către asigurător, CSA nu a dispus nicio măsură în privinţa încălcării obligaţiilor asigurătorului.
A mai susţinut reclamanta că documentul încheiat de agenţii constatatori nu precizează săvârşirea de către reclamantă a unei fapte nelegale, reţinându-se numai o situaţie de fapt, respectiv existenţa la 30 septembrie 2008 a primelor de asigurare încasate anterior de broker de la asiguraţi şi, pe de altă parte, existenţa unor sume care urmau a fi recuperate de către broker de la acelaşi asigurător cu titlu de comisioane.
Cu privire la sancţiune s-a mai susţinut că CSA a nesocotit însăşi prevederile cu privire la aplicarea în mod gradual a sancţiunilor, dispunând interzicerea desfăşurării activităţii ca pe o măsură principală şi unică, deşi actul normativ prevedea, în principal, aplicarea sancţiunii avertismentului sau a amenzii şi, doar în subsidiar, măsura complementară a interzicerii desfăşurării activităţii.
2. Primul ciclu procesual parcurs
Prin Sentinţa civilă nr. 2525 din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că a avut loc comunicarea Deciziei în conformitate cu dispoziţiile legale, contestaţia fiind depusă în termen, fără să se fi produs vreo vătămare reclamantei, iar reclamanta nu a contestat realitatea stabilită de organul de control în sensul că a încasat şi nu a virat societăţii de asigurare suma de 357.606 RON, faptă care constituie contravenţie potrivit art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 136/1995, iar măsura dispusă intră în atribuţiile autorităţii pârâte de supraveghere a pieţei asigurătorilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 5838 din 16 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat şi casată sentinţa atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare cu motivaţia că prima instanţă a reţinut greşit că reclamanta nu a contestat situaţia de fapt stabilită de organul de control, respectiv împrejurarea că nu s-a virat asigurătorului suma de 357.606 RON.
Instanţa de control judiciar a apreciat că împrejurările de fapt nu au fost lămurite de către prima instanţă, fiind necesar să se completeze probatoriile, eventual prin dispunerea efectuării unei expertize contabile pentru a se verifica susţinerile reclamantei, urmând ca instanţa de fond să aprecieze asupra sancţiunii în funcţie de starea de fapt rezultată din probatoriu, inclusiv prin prisma proporţionalităţii măsurii în raport cu eventualele fapte săvârşite.
3. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea dată în rejudecare
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 1 martie 2010 sub nr. 1905/2/2010, reclamanta formulând o cerere de întregire a acţiunii şi de extindere a cadrului procesual pasiv la data de 26 martie 2010 în raport de care, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii, prin încheierea din 4 iunie 2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 4690 din 6 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată de reclamanta SC C.A.I.B. SRL a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în raport cu criticile formulate, că decizia în speţă a fost comunicată prin poştă la 21 ianuarie 2009 la sediul social al reclamantei, motivul returnării la expeditor fiind expirarea termenului de păstrare a scrisorii recomandate prin care a avut loc comunicarea, pârâta procedând la a doua comunicare la data de 3 februarie 2009.
A mai reţinut instanţa fondului cu ocazia rejudecării că în cauză nu s-au pus probleme legate de formularea în termen a plângerii, iar potrivit art. 39 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, decizia în speţă a produs efecte de la data comunicării, astfel încât comunicarea a avut loc şi niciun drept al reclamantei nu a fost vătămat.
Cât priveşte publicarea în M. Of. a deciziei, instanţa a constatat că trimiterea spre publicare s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) lit. a) şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, dreptul la apărare al reclamantei fiind asigurat prin existenţa posibilităţii exercitării căii de atac.
Relativ la susţinerea privind reţinerea eronată a neplăţii unor prime de asigurare de către reclamantă, în calitatea sa de intermediar de asigurări, conform contractului de intermediere încheiat cu asigurătorul SC A.T. SA, instanţa a reţinut că, atât documentele contabile proprii ale reclamantei, cât şi alte probe ale dosarului, cum ar fi recunoaşterea reclamantei la 3 iulie 2008 şi raportul de expertiză contabilă realizat în cauza comercială care poartă între reclamantă şi asigurătorul SC A.T. SA, converg către concluzia certă că reclamanta a încasat prime de asigurare în baza unor poliţe intermediate în raport cu asigurătorul SC A.T. SA, pe care nu le-a virat asigurătorului în termenul prevăzut în contractul de intermediere.
Cu referire la această situaţie, s-a stabilit că şi în prezent există o diferenţă între cuantumul primelor încasate şi a celor virate, conform concluziilor raportului de expertiză.
Totodată, din perspectiva atragerii răspunderii contravenţionale, s-a reţinut că este lipsită de relevanţă stabilirea cu certitudine a cuantumului primelor încasate şi nevirate sau existenţa unui titlu de creanţă.
S-a apreciat că interzicerea temporară sau definitivă a activităţii constituie o sancţiune principală, independentă de sancţiunea amenzii, putând fi însă cumulată cu aceasta, fiind totodată şi cea mai uşoară dintre sancţiunile obligatorii enumerate de normele legale, acest aspect relevând că în speţă a avut loc individualizarea sancţiunii raportat la circumstanţele cauzei.
Cu privire la argumentele referitoare la neregulile constatate la societatea de asigurare SC A.T. SA, inclusiv în legătură cu evidenţierea contabilă a primelor de asigurare încasate/neîncasate, s-a reţinut că acestea pot constitui, cel mult, circumstanţe de care s-a ţinut seama în individualizarea sancţiunii şi nu înlătură caracterul contravenţional al faptei reclamantei.
4. Motivele de recurs înfăţişate împotriva hotărârii pronunţate în al doilea ciclu procesual de către reclamanta SC C.A.I.B. SRL.
În termen legal, împotriva hotărârii pronunţate în fond, după rejudecare, a declarat recurs societatea reclamantă, susţinând, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi în temeiul art. 304 pct. 9 şi a art. 3041 C. proc. civ., următoarele critici în raport cu hotărârea primei instanţe:
- intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi-a exercitat în mod arbitrar, discreţionar şi abuziv atributul legal de a aplica sancţiuni operatorilor în domeniul asigurărilor, respectiv independent de acţiunile de control şi indiferent de rezultatele concretizate prin actele sale de control;
- în mod greşit prima instanţă a apreciat că actul contestat a fost comunicat fără a se vătăma în vreun fel drepturile reclamantei şi în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000 referitoare la publicarea deciziei de sancţionare;
- în mod greşit s-a reţinut că probele administrate au demonstrat că reclamanta nu a virat în termenul contractual primele de asigurare încasate, şi s-a apreciat totodată că în cauză nu era necesar a se stabili cu certitudine cuantumul primelor de asigurare încasate şi nevirate, pentru a stabili răspunderea contravenţională a transferului de asigurare;
- probele existente la dosar nu atestă, în mod cert şi pe deplin corect faptul că reclamanta a încasat şi nu a virat asiguratorului primele de asigurare aferente poliţelor intermediate în baza contractului şi, de altfel, întreg probatoriul a fost greşit apreciat de prima instanţă;
- prima instanţă a evaluat eronat nu numai corespondenţa purtată între părţi dar şi expertiza extrajudiciară efectuată în litigiul comercial dintre asigurator şi reclamantă, mai cu seamă că acest raport nu era nici relevant şi nici concludent, expertul ce a efectuat-o încălcând regulile de deontologie profesională;
- greşit s-a reţinut că, în raport de prevederile art. 39 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 32/2000, raportat la situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii, măsura interzicerii temporare a desfăşurării activităţii de către reclamantă, a fost cea mai uşoară dintre sancţiuni, corect individualizată, în condiţiile în care, în opinia reclamantei, în interpretarea textului arătat, se impunea ca intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să aplice o sancţiune principală (avertisment sau amendă) şi o sancţiune complementară, după cum greşit s-a stabilit şi că aceasta este şi cea mai uşoară dintre toate cele stabilite de lege.
5. Apărările intimatei - pârâte
Intimata Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a formulat întâmpinare la recursul formulat de SC C.A.I.B. SRL, solicitând, în esenţă, respingerea ca nefondată a căii de atac exercitate.
În esenţă, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, intimata a susţinut că motivele de recurs nu sunt întemeiate, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinic argumentată.
6. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând hotărârea pronunţată în fond după casare, în raport de criticile ce i-au fost aduse şi faţă de ansamblul probator administrat (incluzând înscrisurile depuse în recurs - dosar) dar şi de prevederile legale aplicabile, reţine că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ., în considerarea celor înfăţişate în cele ce urmează.
Actele şi lucrările dosarului atestă, incontestabil, că reclamanta recurentă a învestit instanţa de contencios administrativ cu plângerea sa îndreptată împotriva Deciziei de sancţionare nr. 32 din 20 ianuarie 2009, emisă de autoritatea intimată, prin care s-a dispus interzicerea temporară a activităţii recurentei, de intermediere asigurări şi/sau de reasigurări, până la depunerea primelor de asigurare la SC A.T.A. SA.
Temeiul legal al sancţiunii aplicate prin actul a cărui anulare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă îl reprezintă prevederile art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor şi ale art. 63 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România.
Textele de lege enunţate prevăd următoarele:
- Potrivit art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000 (în forma în vigoare la data emiterii actelor atacate): "Săvârşirea cu intenţie sau din culpă, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (2), se sancţionează cu ... lit. d) interzicerea temporară sau definitivă a exercitării activităţii de asigurare şi/sau de reasigurare, interzicerea temporară sau definitivă a activităţii definite la art. 2 pct. 56 şi 57 din acelaşi act normativ;
- Potrivit art. 63 alin. (2) din Legea nr. 136/1995: "pentru faptele brokerilor, contravenţiile stabilite la alin. (1) se sancţionează, cu avertisment scris, sau cu amendă şi cu interzicerea temporară sau definitivă a activităţii definite la art. 2 lit. c) pct. 62 din Legea nr. 32/2000, sau cu suspendarea sau retragerea autorizaţiei".
Expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate de mai sus evidenţiază, pe de-o parte, probele administrate în cauză, pe parcursul celor două cicluri procesuale, iar pe de altă parte, argumentaţia instanţei de fond ce a susţinut şi fundamentat soluţia adoptată, astfel că Înalta Curte apreciază că în contextul analizării motivelor de recurs de faţă nu se impune reiterarea respectivei argumentaţii.
6.1. Răspunzând punctual criticilor recurentei dezvoltate printr-un prim motiv de recurs, Înalta Curte arată că nu sunt fondate susţinerile vizând lipsa de comunicare a Deciziei nr. 32/2009 către persoana sancţionată.
Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat în mod corect că nu au fost vătămate drepturile recurentei în condiţiile în care comunicarea deciziei atacate s-a realizat prin poştă la 21 ianuarie 2009 şi a fost apoi recomunicată la 3 februarie 2009, la sediul reclamantei, fiind corect apreciat şi motivul primei returnări la expeditor a actului.
Totodată, publicarea în M. Of. s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) lit. o) şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 potrivit cu care deciziile prin care se impun interdicţii se publică în M. Of. neputându-se demonstra că recurenta-reclamantă ar fi fost în vreun fel împiedicată să exercite în termen legal dreptul de-a ataca actul şi sancţiunea aplicată, ce au produs efecte de la data publicării.
6.2. Înalta Curte apreciază că nefondate sunt şi criticile recurentei prin care s-a susţinut că din probele administrate nu ar fi rezultat că reclamanta recurentă a încasat dar nu a virat asiguratorului primele de asigurare aferente poliţelor intermediate.
Considerentele hotărârii atacate demonstrează că prima instanţă a realizat o justă evaluare şi interpretare a probelor administrate, minuţios analizate, de altfel, respectiv documentele contabile, balanţa lunară aferentă lunii septembrie 2008, corespondenţa apreciată ca fiind chiar o recunoaştere din partea reclamantei la data de 3 iulie 2008, în raport cu asiguratorul vizând existenţa primelor încasate şi nedepuse în perioada aprilie - iunie 2008, sens în care se şi propune eşalonarea plăţii şi raportul de expertiză contabilă efectuat într-o cauză comercială.
Înalta Curte reţine totodată că recurenta-reclamantă, în contextul contestării şi negării aprecierilor cuprinse în hotărârea atacată, nu prezintă practic şi nici nu face referire la probatorii certe, concludente, care ar fi fost ignorate în cursul judecăţii, de natură a schimba concluzia la care a ajuns prima instanţă, înfăţişând aprecieri pur subiective, personale, de evaluare a probatoriului administrat.
În acest sens, este de arătat că recurenta susţine că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că reprezintă un act de recunoaştere al datoriei sale faţă de asigurator, corespondenţa purtată prin e-mail la data de 3 iulie 2008, în contextul în care această corespondenţă nu este un angajament de plată.
O atare susţinere nu poate fi reţinută câtă vreme prima instanţă nu a acordat respectivei corespondenţe valenţele unei recunoaşteri formale, ferme, din partea recurentei cu privire la datoria sa faţă de asigurator. Dimpotrivă, a menţionat-o şi analizat-o în contextul tuturor probelor administrate, apreciind asupra concludenţei şi relevanţei numai în ceea ce priveşte concluzia certă a încasării primelor de asigurare de către recurentă, în baza unor poliţe de intermediere în raport cu asiguratorul, pe care însă nu le-a virat acestuia din urmă, în termenul prevăzut în contractul de intermediere.
În acest contest şi raportat la textele de lege ce au servit ca temei al sancţiunii aplicate, Înalta Curte observă totodată, în acord şi cu cele stabilite de prima instanţă, că pentru a reţine răspunderea contravenţională a recurentei, ce a şi atras aplicarea sancţiunii constând în interzicerea temporară a activităţii de intermediere asigurări şi/sau de reasigurări, nu se impune existenţa unui titlu de creanţă al asiguratorului, astfel cum a susţinut recurenta.
6.3. Nefondate sunt şi aprecierile şi criticile recurentei vizând măsurile dispuse de instanţă în legătură cu expertiza contabilă, câtă vreme considerentele hotărârii, pe acest aspect, fac în mod just, trimitere la susţinerile reclamantei, consemnate în încheierea de şedinţă din data de 27 mai 2011 (Dosar nr. 1905/2/2010) în sensul că, la interpelarea curţii, apărătorul reclamantei a arătat că nu înţelege să administreze în prezenta cauză proba cu expertiza contabilă, având în vedere că o expertiză cu obiective identice se efectuează în dosarul comercial purtat între părţi.
În fine, pe acest aspect şi în legătură cu elementele de fapt şi de drept ce se impun a fi probate ca fiind îndeplinite, pentru a se putea antrena sancţionarea reclamantei - recurente pe temeiul arătat, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanţă nici înscrisurile nou prezentate în recurs, vizând pretinsele nereguli constatate la societatea de asigurare SC A.Ţ. SA, în legătură cu înregistrarea în vreun cont contabil a contravalorii primelor de asigurare încasate de la recurentă, în condiţiile în care eventualele nereguli contabile ale acestei din urmă entităţi exced cadrului de analiză şi de învestire a instanţei în prezenta cauză.
Faptele constatate în urma controlului efectuat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor la societatea recurentă se referă la încasarea de la asiguraţi a unor prime de asigurare, ce nu au mai fost depuse la asigurator, iar obligaţia de depunere a unor astfel de prime încasate este stabilită şi expres prevăzută de legea specială, nerespectarea acesteia fiind prevăzută de lege ca o contravenţie.
Susţinerile sunt totodată contrazise, prima facie, de soluţia chiar nedefinitivă, pronunţată în Dosarul comercial nr. 11460/3/2009 al Tribunalului Bucureşti prin care recurenta - reclamantă a fost obligată la plata sumei de 676.494,83 RON către asigurator din care 406.247,12 RON prime de asigurare încasate şi nevirate în perioada 1 decembrie 2005 - 31 decembrie 2008.
6.4. Înalta Curte observă că nu pot fi primite nici criticile recurentei vizând pretinsa nelegalitate a actului atacat atrasă de modul de stabilire de către emitent a sancţiunii dispuse, raportat la prevederile Legii nr. 136/1995 şi respectiv ale Legii nr. 32/2000.
Interpretând dispoziţiile legii speciale din domeniul asigurărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, prin dispoziţii cu caracter evident derogatoriu de la dreptul comun, a fost instituită o procedură aparte de control exercitat de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi de aplicare a sancţiunilor.
Legea nr. 136/1995 se aplică împreună cu Legea nr. 32/2000 care reglementează activitatea de control şi sancţionare la cap. VIII.
Sancţiunea prevăzută de art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 32/2000, constând în interzicerea temporară a exercitării activităţii constituie o sancţiune principală, pentru aplicarea căreia nu este necesară, aşa cum susţine societatea reclamantă, aplicarea sancţiunii cu avertisment sau amendă.
Toate sancţiunile prevăzute de art. 39 din Legea nr. 32/2000 sunt sancţiuni principale, putând fi aplicate fie gradual, fie direct.
Reţinând aşadar, în considerarea tuturor celor mai sus arătate că decizia de sancţionare contestată în cauză este temeinică şi legală, acţiunea reclamantei - recurente fiind în mod justificat respinsă, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat şi recursul de faţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC C.A.I.B. SRL Bucureşti, prin administrator judiciar C.I.I.C.T., împotriva Sentinţei civile nr. 4690 din 6 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 5852/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 732/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
