ICCJ. Decizia nr. 732/2013. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 732/2013
Dosar nr. 5129/2/2010
Şedinţa publică de la 13 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa nr. 2303 din 23 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a calificat excepţia inadmisibilităţii ca apărare de fond şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 22.531 din 12 mai 2009, A.N.A.F. - D.G.A.M.C. a dispus reverificarea impozitului pe profit pentru anul 2006, întemeiat pe dispoziţiile art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Prin contestaţia înregistrată la D.G.A.M.C. în 1 iulie 2009, formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere din 27 mai 2009 şi a deciziei de reverificare mai sus menţionată, reclamanta, după ce a prezentat pe scurt starea de fapt, cu menţionarea contractelor încheiate de societate, a actelor de control încheiate de Garda Financiară, respectiv de D.G.A.M.C., a criticat decizia de reverificare exclusiv din perspectiva neîntrunirii cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., restul consideraţiunilor vizând stabilirea impozitului pe profit suplimentar, prin decizia de impunere emisă urmare a reverificării.
Prin Decizia nr. 30.241 din 28 ianuarie 2010 de soluţionare a contestaţiei relativ la decizia de reverificare, D.G.A.M.C. a respins contestaţia reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că aspectele constatate potrivit notei de constatare reprezintă elemente suplimentare care nu au putut fi cunoscute de către organele de inspecţie ale D.G.A.M.C. la data efectuării inspecţiei din 2008, fiind astfel întrunite elementele prev. de art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.
Instanţa de fond apreciind că nu pot fi examinate omisso medio motivele referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat, invocate pentru prima dată direct în faţa instanţei, motive ce nu au fost analizate de organul de soluţionare a contestaţiei, nu a procedat la analizarea aspectelor legate de pretinsa nerespectare a elementelor obligatorii prevăzute de lege la emiterea deciziei de reverificare, în considerarea naturii sale de act administrativ fiscal, invocate de reclamantă la punctul II subpunctul 2.1. al prezentei acţiuni ci a analizat susţinerile reclamantei doar din perspectiva întrunirii sau nu în situaţia dată a cerinţelor impuse de art. 105 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc.
În acest context, constată instanţa de fond că prin adresa din 23 martie 2009 a Gărzii Financiare Zalău, înregistrată la DGAMC în 31 martie 2009, Garda Financiară Secţia Zalău a comunicat D.G.A.M.C nota de constatare din 17 martie 2009, întocmită de Garda Financiară - Comisariatul Regional Cluj - Secţia Zalău urmare a controlului operativ şi inopinat la SC R. SRL - R.V.I. punct de lucru Zalău, în cuprinsul căreia s-a reţinut că reclamanta "SC R. SRL Bucureşti punct de lucru R.V.I. Zalău nu a facturat şi nu a înregistrat în perioada ianuarie - noiembrie 2006 venituri în sumă de 2.008.083 RON, reprezentând contravaloarea cantităţii de 13.387,22 tone deşeuri metalice, exploatate şi valorificate de SC V. SRL Oţelu Roşu, în baza contractului din 21 noiembrie 2005 de la Halda de zgură şi nisip ars de la Crişeni", astfel că "prin neînregistrarea în evidenţa contabilă a unor venituri în sumă de 2.008.083 RON, SC R. SRL Bucureşti s-a sustras de la plata unui impozit pe profit în sumă de 321.293 RON".
Faţă de împrejurarea că în anul 2008 reclamanta a fost supusă inspecţiei fiscale soldată cu Raportul de inspecţie fiscală din 6 martie 2008, încheiat la 3 martie 2008, inspecţie vizând şi impozitul pe profit pe perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2006 constată judecătorul cauzei că se impune a aprecia dacă decizia de reverificare, contestată în cauză, întruneşte ipoteza normei legale cuprinsă în art. 105 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc., adică dacă aspectele invocate drept temei al reverificării constituie "date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor".
Astfel, văzând dispoziţiile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003 instanţa de fond apreciază că pretenţia reclamantei ca circumstanţele în care apar datele suplimentare să se circumscrie ipotezelor mai sus menţionate la pct. (a) - (d) este total lipsită de fundament legal, în considerarea faptului că textul prevede extrem de clar că aceste date suplimentare "pot rezulta", aceste situaţii fiind prin urmare exemplificative; în opinia judecătorului fondului, această interpretare, dincolo de faptul că este cea corectă şi din punct de vedere al unei interpretări gramaticale, este singura în acord cu prevederea legală, din art. 105 alin. (3) teza a II-a C. proc. fisc., căreia o normă de aplicare, precum reglementarea secundară în discuţie, nu îi poate aduce nici un fel de limitări.
Revenind, prin urmare, la dispoziţiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut niciun moment dovada că datele cuprinse în Nota de constatare a Gării Financiare - secţia Zalău, anume că reclamanta nu ar fi facturat şi înregistrat în perioada ianuarie - noiembrie 2006 venituri în sumă de 2.008.083 RON, reprezentând contravaloarea cantităţii de 13.387,22 tone deşeuri metalice, exploatate şi valorificate de SC V. SRL Oţelu Roşu, în baza contractului din 21 noiembrie 2005 de la Halda de zgură şi nisip ars de la Crişeni, ar fi fost cunoscute de inspectorii fiscali la momentul efectuării inspecţiei în anul 2008.
Deşi, reclamanta susţine că aceste date sau informaţii suplimentare se aflau în mod direct în posesia D.G.A.M.C., raportându-se la adresa din 19 septembrie 2007 transmisă de Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate Cluj-Napoca - Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate Sălaj, apreciază instanţa de fond că nici acest document nu susţine probator concluziile reclamantei, cât timp nu se face dovada că aceste aspecte au fost cunoscute de înşişi inspectorii fiscali la momentul efectuării inspecţiei fiscale din cursul anului 2008, textul legii făcând vorbire expressis verbis de inspectorii fiscali, nicidecum de organul fiscal după cum "reinterpretează" reclamanta textul legii, vorbind mereu, la modul generic, despre "organele fiscale" şi deturnând astfel însăşi raţiunea instituirii acestei excepţii.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei nr. 2303 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC R. SRL criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a invocat următoarele:
2.1. Încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin nesoluţionarea cauzei în ceea ce priveşte motivele de nulitate absolută a Deciziei de reverificare.
Astfel, se arată că deşi prin cererea de chemare în judecată societatea a solicitat nulitatea Deciziei de reverificare argumentând lipsa din conţinutul acesteia a mai multor elemente minimale obligatorii pentru conţinutul unui act administrativ fiscal, astfel cum acesta este reglementat în art. 43 alin. (2) C. proc. fisc. (lipsa din Decizia de reverificare a numelui şi prenumelui persoanei împuternicite a organului fiscal, a posibilităţii de a fi contestată, termenul şi organul competent şi a motivării în fapt şi în drept a acesteia), instanţa de fond, fără a ţine cont de faptul că fiind vorba de o nulitate absolută a actului administrativ fiscal care poate fi invocată fie de către contribuabil fie din oficiu de către organul fiscal însuşi, de către organul ierarhic superior al celui ce a emis actul atacat sau de către organul jurisdicţional sau judiciar ce soluţionează o contestaţie formulată împotriva acestuia, a refuzat fără temei legal să se pronunţe pe respectivele motive de nelegalitate.
Printr-o altă critică formulată recurenta susţine că este neîntemeiată motivarea instanţei de fond conform căreia prin contestaţie societatea a criticat decizia exclusiv din perspectiva neîndeplinirii cerinţelor impuse de art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în condiţiile în care prin contestaţia formulată a criticat în mod expres faptul că nu au fost indicate datele concrete suplimentare care să justifice reverificarea şi nici motivele reverificării.
2.2. Încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin interpretarea adusă dispoziţiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. şi dispoziţiilor pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta susţine că în mod nejustificat şi neîntemeiat instanţa de fond a considerat că cele patru situaţii enumerate în dispoziţiile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 nu sunt decât exemplificative în condiţiile în care nu numai că doctrina s-a pronunţat în mod unitar şi constant în sens contrar ci chiar legiuitorul prin O.G. nr. 29/2011 a inclus această enumerare strict limitativă în cuprinsul nou-introdusului art. 1051 C. proc. fisc.
Astfel, consideră recurenta că orice informaţie suplimentară ce ar putea justifica efectuarea unei reverificări a contribuabilului este necesar a fi încadrată într-una dintre aceste ipoteze, autoritatea fiscală fiind cea care este ţinută a face dovada obţinerii datelor respective, cu indicarea concretă a informaţiilor suplimentare de care autorităţile fiscale au luat cunoştinţă după încheierea inspecţiei fiscale.
Având în vedere că autoritatea fiscală a indicat că datele sau informaţiile suplimentare referitoare la activitatea societăţii ar fi rezultat din adresa emisă în 23 martie 2009 de către Garda Financiară Sălaj precum şi celelalte documente transmise de respectiva autoritate publică, şi despre care organele fiscale nu ar fi avut cunoştinţă cu ocazia controlului din 2008, printr-o altă critică formulată recurenta susţine că instanţa de fond în mod nelegal şi netemeinic a respins argumentaţia societăţii, reţinând că aceasta din urmă nu a făcut dovada că informaţiile în cauză ar fi fost deja în posesia inspectorilor fiscali cu ocazia inspecţiei din anul 2008 în condiţiile în care societatea a expus, pe larg şi exhaustiv considerentele pentru care nu se putea vorbi de informaţii suplimentare cât timp acestea se aflau în posesia D.G.A.M.C. încă din anul 2007.
În acest sens, se arată că, din adresa din 9 septembrie 2007 transmisă de D.G.C.C.O. Cluj-Napoca - S.S.C.O. Sălaj rezultă că D.G.A.M.C. avea cunoştinţă de informaţiile suplimentare, aspect ce reiese în mod indirect şi din nota de constatare din 16 iulie 2007 întocmit de Garda Financiară.
Aşadar, susţine recurenta că încă din anul 2007 i-au fost comunicate intimatei toate datele şi informaţiile cu privire la activităţile desfăşurate de SC V. SRL Oţelu Roşu, date pe care acum D.G.A.M.C. pretinde că nu le erau cunoscute la data controlului din 2009. Mai mult, Garda Financiară, structură subordonată A.N.A.F. la fel ca şi D.G.A.M.C., a constatat mai multe neregularităţi în sarcina V. în ceea ce priveşte valorificarea deşeurilor exploatate, înregistrarea în contabilitate a veniturilor rezultate, ce au fost consemnate în nota de constatare din 16 iulie 2007.
În ceea ce priveşte cunoaşterea de către inspectorii fiscali a datelor invocate ca motiv al reverificării la data efectuării inspecţiei fiscale anterioare, finalizate la 3 martie 2008, recurenta consideră că instanţa de fond a făcut o gravă confuzie susţinând că societatea ar fi trebuit să dovedească faptul că informaţiile respective trebuia să fie cunoscute de însăşi inspectorii fiscali la momentul efectuării inspecţiei fiscale din anul 2008.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Înalta Curte examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de instanţa de fond fiind corectă, reflectând interpretarea şi aplicarea adecvată a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt şi de drept rezultate din probele administrate.
Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă a verificat punctual toate motivele de fapt şi de drept ale acţiunii judiciare, ajungând la concluzia că actele administrativ fiscale atacate sunt legale.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
3.1. Cu privire la criticile referitoare la încălcarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin nesoluţionarea cauzei în ceea ce priveşte motivele de nulitate absolută a Deciziei de reverificare.
Sub acest aspect, Înalta Curte urmează a se pronunţa, dacă pe calea contestaţiei formulate în temeiul art. 218 C. proc. fisc. pot fi invocate şi alte motive decât cele supuse analizei organului învestit cu soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul art. 206 C. proc. fisc., aşa cum susţine recurenta, dar şi a verifica dacă instanţa de fond a analizat toate motivele de nelegalitate expuse în contestaţia adresată organelor fiscale.
Astfel, în analiza primei critici formulate, Înalta Curte reţine că Titlul IX (art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative - fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Această soluţie aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiţie, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudenţa contenciosului constituţional român şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu aduce atingere substanţei acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la acţiune.
În acest context, Înalta Curte constată că prin contestaţia fiscală (pct. II.1), înregistrate la A.N.A.F. în 1 iulie 2009, în etapa administrativă, derulată, în condiţiile art. 205 - 218 C. proc. fisc., SC R. SRL a invocat ca şi viciu de legalitate al deciziei de reverificare din 12 mai 2009, doar încălcarea principiului unicităţii inspecţiei fiscale, reglementat de art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în cazul impozitului pe profit aferent anului 2006, condiţii în care constată, în acord cu instanţa de fond, că numai această critică se circumscrie limitelor controlului de legalitate efectuat, de instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 213 C. proc. fisc., asupra actului administrativ contestat.
A accepta teza recurentei referitoare la invocarea din oficiu a unor noi motive de nulitate absolută în raport de dispoziţiile art. 43 alin. (2) C. proc. fisc., şi a extinde, implicit, controlul de legalitate asupra altor aspecte decât cele avute în vedere de autoritatea publică care a emis actul administrativ supus controlului, ar aduce atingere dispoziţiilor art. 213 C. proc. fisc. şi ar lipsi de conţinut şi finalitate procedura administrativă prealabilă de contestare a actelor administrativ fiscale reglementată de art. 205 şi urm C. proc. fisc., ceea ce nu poate fi permis.
Prin urmare în mod corect a apreciat instanţa de fond că analiza legalităţii actului administrativ contestat este limitată la motivele de nelegalitate invocate pe calea recursului graţios formulat în faţa autorităţii publice emitente a actului administrativ contestat.
Totodată, Înalta Curte constată că din simpla lecturare a conţinutului contestaţiei fiscale (pct. II.1), înregistrate la A.N.A.F. în 1 iulie 2009, este lesne de observat că singurele critici aduse de recurentă deciziei de reverificare din 12 mai 2009, sunt cele referitoare la încălcarea principiului unicităţii inspecţiei fiscale în cazul impozitului pe profit aferent anului 2006, aşa încât consideră a fi lipsită de suport probator susţinerea recurentei referitoare la omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate.
3.2. Cu privire la încălcarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin interpretarea adusă dispoziţiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. şi ale dispoziţiilor pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003.
Examinând actul administrativ atacat, prin prisma art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. coroborat cu dispoziţiile punct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004, instanţa de fond a ajuns la concluzia că este legal, concluzie împărtăşită şi de Înalta Curte care constată că soluţia la care a ajuns judecătorul fondului este una pe deplin argumentată, instanţa raportându-se la situaţia de fapt expusă pe larg în considerentele sentinţei prin prisma unei corecte interpretări a dispoziţiilor legale în materie.
Astfel, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei privind caracterul limitativ al enumerării prevăzute în dispoziţiilor art. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 92/2003, în considerarea celor ce urmează:
În prealabil, se impune a fi subliniat faptul că stabilirea conţinutului şi sensului unei norme juridice, ca situaţie premisă pentru corecta aplicare a respectivei norme la o situaţie concretă dedusă judecăţii, judecătorul dă eficienţă unor reguli fundamentale de interpretare a legii, şi nu doctrinei, jurisprudenţei, sau intenţiei legiuitorului exprimată în modificările legislative ulterioare.
Prin urmare, faptul că în doctrină s-a exprimat o anumită opinie în legătură cu caracterul dispoziţiile pct. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 nu reprezintă un argument în combaterea modului în care judecătorul fondului a interpretat în cauză respectiva normă de drept, în condiţiile în care doctrina nefiind izvor de drept nu poate reprezenta mai mult decât un eventual reper în stabilirea limitelor de interpretate a unei norme de drept. Totodată, faţă de principiul neretroactivităţii legii civile nu prezintă importanţă în cauză împrejurarea că legiuitorul a optat în anul 2011 pentru o anumită modificare legislativă.
În raport de interpretarea gramaticală dar şi logică a dispoziţiilor art. 102.4 din H.G. nr. 1050/2004, prin raportare şi la dispoziţiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în mod corect judecătorul fondului a apreciat că enumerarea situaţiilor care pot genera date suplimentare, nu este limitativă, aşa încât urmează a fi respinse criticile formulate de recurentă pe acest aspect.
Sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.
Astfel, este de necontestat că, C. proc. fisc. reglementează un principiu de bază din activitatea organelor fiscale, şi anume principiul unicităţii inspecţiei fiscale, din perspectiva dreptului contribuabililor la securitate fiscală şi potrivit căruia inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă şi pentru fiecare perioadă supusă inspecţiei fiscale.
Din acest motiv, legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea verificării unei perioade deja controlate numai pe cale de excepţie, care nu poate fi valorificată decât în situaţia justificării îndeplinirii condiţiilor legale de reluare a inspecţiei fiscale, anume prevăzute la art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., respectiv apariţia unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data inspecţiei fiscale anterioare.
Fiind vorba de o excepţie de la principiul unicităţii inspecţiei fiscale, nu poate fi primită teza recurentei în sensul că datele trebuiau să fie necunoscute organului fiscal şi nu inspectorilor fiscali, în condiţiile în care în art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. se face referire expresă la inspectorii fiscali şi nu la organele fiscale iar între cele două noţiuni nu există identitate.
Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că această excepţie operează în cauză, în condiţiile în care reluarea inspecţiei fiscale cu privire la impozitele datorate de societate pentru anul 2006, prin decizia de reverificare, contestată în cauză, a fost determinată de apariţia unor date suplimentare înscrise în nota de constatare din 17 martie 2009 a Gărzii Financiare - Comisariatul Regional Cluj - Secţia Sălaj, necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării inspecţiei fiscale parţiale la sediul recurentei, în condiţiile în care respectivele date noi proveneau de la un punct de lucru al recurentei şi nu erau incluse în evidenţele contabile şi documentele fiscale ale societăţii, pe baza cărora s-a efectuat inspecţia fiscală în urma căreia s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală din 6 martie 2008 şi decizia de impunere din 7 martie 2008.
Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea principiului unicităţii controlului, în condiţiile în care reverificarea s-a dispus prin raportare la o serie de date suplimentare rezultate din raporturile contractuale derulate prin punctul de lucru R.V.I. Zalău, cu SC V. SRL Oţelu Roşu, în perioada ianuarie - noiembrie 2006, necunoscute inspectorilor fiscali la data primei verificări, faţă de împrejurarea că operaţiunile economico-financiare aferente respectivei relaţii contractuale, nu au fost înregistrate în evidenţele contabile şi fiscale ale recurentei, în condiţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.
Nu se poate reţine faptul că la data efectuării inspecţiei fiscale, inspectorii fiscali aveau cunoştinţă de situaţia referitoare la modul de înregistrare în contabilitate a veniturilor rezultate din valorificarea deşeurilor metalice conform contractului nr. X/2005, reţinută în nota de constatare din 16 iulie 2007 încheiată în urma controlului efectuat de Comisariatul Regional Cluj al Gărzii Financiare, câtă vreme, aşa cum în mod corect reţine şi instanţa de fond, nu există nici o dovadă a înaintării respectivei adrese către inspectorii fiscali şi implicit vreo completare a obiectivelor controlului dispus prin adresa din 27 martie 2007.
Faptul că în timpul efectuării inspecţiei fiscale, finalizate prin raportul de inspecţie fiscală din 6 martie 2008, a fost înregistrată la sediul organului de control, adresa din 19 septembrie 2007 a Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate Sălaj, la care era ataşată şi nota de constatare din 16 iulie 2007, nu poate înlătura situaţia de excepţie reglementată de art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., în condiţiile în care datele suplimentare trebuie să nu fi fost cunoscute de inspectorii fiscali anume desemnaţi a efectua o inspecţie fiscală şi nu de organul fiscal în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea respectivei inspectori.
Prin urmare chiar dacă prin adresa din 19 septembrie 2007 a Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate Sălaj, la care era ataşată şi nota de constatare din 16 iulie 2007, D.G.A.M.C., a fost încunoştinţată în legătură cu existenţa unor deficienţe în întocmirea unor documente primare şi în înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni economice cu impact asupra stabilirii bazei de impozitate a unui contribuabil de către Garda Financiară în anul 2007, în absenţa comunicării actului de control către inspectorii desemnaţi a efectua inspecţia fiscală la sediul recurentei, nu conduce la concluzia că reţinerea tezei recurentei privind încălcarea principiului unicităţii inspecţiei fiscale.
În fine, faptul că atât Garda Financiară cât şi D.G.A.M.C. sunt structuri ale Ministerului de Finanţe nu este un argument în susţinerea existenţei unei prezumţii în sensul invocat de recurentă, în condiţiile în care cele două autorităţi sunt autonome şi prin atribuţiile conferite de lege desfăşoară activităţi de linii diferite în controlul activităţii fiscale a contribuabililor.
Prin urmare, şi din această perspectivă, soluţia pronunţată de instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale.
Cum sentinţa atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 2303 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 686/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7706/2013. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
