ICCJ. Decizia nr. 695/2013. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 695/2013
Dosar nr. 16105/301/2010
Şedinţa publică de la 12 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cadrul procesual. Cererea de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 mai 2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta I.M. a solicitat obligarea pârâtei G.V. la plata sumei de 3.359 RON, reprezentând cota parte din prejudiciul creat bugetului de stat prin neefectuarea inventarierii generale, fapt ce a condus la lipsa efectivă a unor mijloace fixe corporale negăsite pe teren, cu ocazia preluării patrimoniului I.M., suma fiind stabilită proporţional cu salariul net, conform art. 271 alin. (2) C. muncii.
1.1. Prin întâmpinarea formulată, pârâta G.V. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, faţă de dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de dispoziţiile art. 84 lit. a), coroborat cu art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 12381 din 5 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, declinându-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se incidente dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind competenţa instanţei de contencios administrativ de soluţionare a cauzelor privind raportul de serviciu al funcţionarului public şi calitatea reclamantei de autoritate publică centrală.
2. Hotărârea instanţei de fond
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care prin Sentinţa civilă nr. 7772 din 20 decembrie 2011 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, precum şi acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, prima instanţă a reţinut că omisiunea autorităţii publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei şi neobţinerea unui angajament de plată din partea funcţionarului public, conform art. 84 lit. a) şi 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, nu exclude promovarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, aceasta cu atât mai mult cu cât raportul de serviciu al pârâtei a încetat anterior sesizării instanţei.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că fapta ilicită care i se impută pârâtei este îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu cu ocazia inventarierii patrimoniului Inspecţiei Sociale în anul 2008, în calitate de membru în comisia de inventariere.
S-a constatat că din probatoriul administrat în cauză a reieşit că pârâta, în calitate de membru al comisiei de inventariere, nu a respectat dispoziţiile O.M.F.P. nr. 1753 din 22 noiembrie 2004, fapta ilicită a acesteia fiind dovedită, rezultând totodată că a fost săvârşită cu vinovăţie, pârâta având responsabilitatea proprie în ce priveşte efectuarea operaţiunilor de inventariere, care nu poate fi înlăturată pe motiv că ceilalţi membri ai comisiei nu s-au implicat.
În ce priveşte însă legătura de cauzalitate, instanţa de fond a apreciat că aceasta nu există în speţă, întrucât nu se poate stabili niciun raport de la cauză la efect între întocmirea defectuoasă a inventarului anual în 2008 şi dispariţia unor mijloace fixe şi obiecte de inventar, constatată în 2010.
S-a reţinut că fapta pârâtei, care nu a avut niciun moment gestiunea sau administrarea bunurilor respective, nu a determinat şi nici măcar nu a favorizat producerea prejudiciului, deoarece nu s-a dovedit că prin efectuarea inventarierii din 2008, în conformitate cu legea, s-ar fi putut evita producerea pagubei.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta I.M.
Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 şi 7 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond, prin hotărârea atacată, a apreciat că este competentă să soluţioneze cauza, deşi în speţă nu se solicită anularea sau revocarea, în tot sau în parte a unui act administrativ, conform Legii nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă revenind Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, ca instanţă de drept comun.
Printr-un al doilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că în mod nejustificat prima instanţă a reţinut în sentinţa atacată că în speţă nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, fiind ignorate condiţiile cauzale, adică faptele ilicite care au făcut posibilă şi au mediat acţiunea cauzală.
Şi aceasta întrucât, în speţă, pârâta avea obligaţia legală de a îndeplini atribuţiile de serviciu respectiv de a efectua inventarierea patrimoniului Inspecţiei Sociale în anul 2008, împreună cu ceilalţi membrii din comisie, ceea ce însă nu s-a realizat şi nici nu a fost adus la cunoştinţă, în scris.
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului precum şi sentinţa atacată, raportat la criticile formulate şi faţă de prevederile legale incidente, Înalta Curte reţine că este întemeiat motivul de recurs vizând competenţa de soluţionare a cauzei, potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ., astfel că admiţând recursul promovat se va casa hotărârea recurată şi se va trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, în considerarea celor în continuare arătate.
Astfel cum rezultă necontestat din actele dosarului şi după cum a reţinut şi prima instanţă, acţiunea recurentei-reclamante în obligarea pârâtei la plata sumei de 3.359 RON reprezentând cota parte din prejudiciul creat bugetului de stat prin neefectuarea inventarierii generale, a fost înregistrată la data 20 mai 2010 (iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti), în condiţiile în care raportul de serviciu al pârâtei încetase anterior, respectiv la 22 martie 2010.
Independent de împrejurarea că şi reclamanta-recurentă a indicat ca temei legal al cererii cu care a învestit instanţa de judecată, prevederile art. 998 - 999 C. civ., privind angajarea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine, în acord cu soluţii similare deja pronunţate în materie (e.g. Decizia nr. 1026 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal) că nu poate fi atrasă competenţa instanţei de contencios administrativ faţă de o persoană care nu mai deţine calitatea de funcţionar public chiar dacă la data producerii faptei pretins generatoare de prejudiciu, pârâta se afla în raporturi de serviciu cu Inspecţia Muncii.
Şi aceasta întrucât interpretarea logico-raţională a prevederilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, în contextul întregii reglementări cuprinse în acest act normativ, nu poate conduce decât la concluzia că antrenarea răspunderii patrimoniale a funcţionarului public, pentru pagubele produse cu vinovăţie autorităţii publice în care funcţionează, pe temeiul art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, poate fi realizată numai atâta timp cât funcţionarul public se află în raport de serviciu cu autoritatea.
Cum în cauză o atare situaţie nu subzistă, în mod evident, angajarea răspunderii civile a pârâtei intimate nu poate fi atrasă decât pe calea de drept comun, raportat la prevederile C. civ. ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar că instanţa de contencios administrativ ce a pronunţat hotărârea atacată, în mod neîntemeiat a apreciat că este competentă să soluţioneze cauza prezentă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cererea recurentei spre competentă soluţionare, instanţei de drept comun, respectiv Judecătoriei Sector 3 Bucureşti şi conform dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 5 C. proc. civ.
Raportat la modalitatea de soluţionare a recursului de faţă desigur că nu se mai impune examinarea şi a celorlalte critici dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Inspecţia Muncii împotriva Sentinţei civile nr. 7772 din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 69/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 752/2013. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
