ICCJ. Decizia nr. 7145/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7145/2013
Dosar nr. 2080/3/2011
Şedinţa publică de la 7 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin sentinţa nr. 1392 din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București a respins acţiunea formulată de reclamanta SC L.G. SRL în contradictoriu cu pârâta A.D.S., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că între pârâta A.D.S., în calitate de concedent, şi reclamanta SC L.G. SRL, în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesiune din 20 noiembrie 2007 (fila 25 dosar Tribunal), având ca obiect transmiterea dreptului şi obligaţiei de exploatare a unui teren cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 325,96 ha aflat în com. Ciobanu, jud. Constanţa, pentru o perioadă de 20 de ani, în schimbul unei redevenţe, iar la data de 10 iulie 2010, terenul respectiv a fost inundat ca urmare a ruperii unui dig de pe malul Dunării.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că la data de 12 iulie 2010, reclamanta a înştiinţat autorităţile publice locale cu privire la pierderile produse culturilor agricole de inundaţie (fila 21), iar la data de 13 iulie 2010 s-a încheiat procesul-verbal de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole, întocmit de o comisie din care a făcut parte Primarul comunei Ciobanu, un reprezentant al M.A.D.R. şi un reprezentant al A.F.P. Hârşova (fila 22). În acest act s-a consemnat că pagubele produse culturilor sunt în proporţie de 100%, fiind cauzate de inundarea terenului prin deversarea Dunării ca urmare a ruperii digului de protecţie.
De asemenea, s-a mai reținut în considerentele hotărârii că prin adresa din 29 noiembrie 2010, pârâta i-a comunicat reclamantei că nu se poate da curs solicitării de exonerare de plata redevenţei, motivat de faptul că pentru a fi invocată situaţia de forţă majoră trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 12.2 din Contractul de concesiune încheiat între părţi, cu privire la semnalarea în termen de 3 zile de la manifestarea evenimentului, condiţie nerespectată de concesionar în cazul de faţă.
Prima instanță a constatat că în cauză, obligaţia concesionarului de plată a redevenţei a fost stabilită prin contract şi nu a suferit nicio modificare ca urmare a cazului de forţă majoră constând în inundarea terenului concesionat, rămânând la nivelul convenit de părţi, iar reclamanta nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a renunţa la contract, ci doreşte continuarea acestuia, cu exonerarea sa de la plata redevenţei.
În fine, judecătorul fondului a avut în vedere clauza 8.2 din contractul de concesiune, potrivit căreia concesionarul are obligaţia asigurării culturilor la o societate de asigurare, pentru valoarea redevenţei anuale datorate, cu precizarea expresă că „în cazul calamităţilor naturale cuantumul redevenţei datorat conform prezentului contract nu poate fi diminuat”, ceea ce presupune, a fortiori, că reclamanta nu poate fi exonerată de plata redevenţei.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel București, a declarat recurs SC L.G. SRL criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de fond a respins în mod greșit acțiunea pe motiv că reclamanta nu a anunțat A.D.S. de producerea evenimentului în termene de 3 zile de la producerea lui, conform contractului de concesiune, în condițiile în care în realitate reclamanta a înștiințat la data de 12 iulie 2010 autoritățile privind pierderile produse culturilor în data de 10 iulie 2010.
- soluţia instanţei de fond este netemeinică, având în vedere că pârâta s-a limitat la a examina solicitarea reclamantei numai din punct de vedere al forței majore iar nu și din punctul de vedere al celorlalte împrejurări.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetenţa materială a curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanţă din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind sesizată cu recursul declarat, a constatat faptul că pricina dedusă judecăţii a fost soluţionată de o instanţă necompetentă material.
În cauză este necontestat că obiectul acţiunii înregistrate la data de 11 ianuarie 2011 îl formează litigiul apărut între A.D.S., în calitate de autoritate concedentă şi SC L.G. SRL în calitate de societate comercială concesionară, în legătură cu executarea Contractului de concesiune din 20 noiembrie 2007 încheiat în temeiul Legii nr. 249/2003 şi H.G. nr. 354/2005.
Or, din conţinutul contractului de concesiune rezultă în mod expres că terenul care face obiectul concesiunii constituie bunuri imobile aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea A.D.S., pe care aceasta le-a concesionat în conformitate cu prevederile Legii nr. 249/2003 pentru completarea Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului şi înfiinţarea A.D.S.
Într-adevăr, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), fraza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: „sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (…)”.
Deci, cu alte cuvinte un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ în sensul normei legale citate mai sus şi va fi supus, pe cale de consecinţă, unui regim juridic de drept administrativ, numai în măsura în care obiectul său vizează punerea în valoare a unor bunuri proprietate publică, exclusiv.
Altfel spus, un contract de concesiune care are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri proprietate privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, nu va fi supus competenţei instanţelor de contencios administrativ.
În concluzie, instanţa de fond a dat o soluţie nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., apreciind în mod greşit natura juridică a actului dedus judecăţii şi interpretând în mod eronat prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) fraza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, celelalte critici din recurs vor fi analizate de instanţa competentă, ca apărări.
Soluţia adoptată în recurs
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat şi, în baza art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC L.G. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1392 din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7143/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 7147/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
