ICCJ. Decizia nr. 7537/2013. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7537/2013
Dosar nr. 2081/2/2012
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4146 din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta SC A.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C., prin care solicita anularea Deciziei nr. 150/2011 de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată, emisă de autoritatea pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în esenţă că, în raport cu dispoziţiile art. 218 C. proc. fisc. şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, este inadmisibilă cererea prin care se solicită instanţei de judecată, în mod direct, fără parcurgerea procedurii administrative prealabile, anularea unui act administrativ fiscal, cum este cel contestat de către reclamantă în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că hotărârea atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv a prevederilor art. 205 C. proc. fisc. şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, deşi s-a făcut dovada formulării, în acelaşi timp cu acţiunea, şi a contestaţiei administrative; de asemenea, se susţine că, deşi reprezentantul reclamantei a menţionat în faţa primei instanţe că înţelege să-şi completeze/precizeze acţiunea, în sensul contestării şi a Deciziei nr. 3182 din 11 iunie 2012 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 150/2011, instanţa de judecată nu a reţinut acest aspect şi nu s-a pronunţat asupra acestuia.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Reclamanta s-a adresat direct instanţei de contencios administrativ pentru anularea Deciziei nr. 150/2011 de constatare a pierderii valabilităţii eşalonării la plată, emisă de A.N.A.F. - D.G.A.M.C., fără a aştepta finalizarea procedurii administrative în faţa autorităţii emitente, contrar dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ decizia emisă de organul fiscal competent în procedura administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, cum este şi decizia contestată în cauză.
Într-adevăr, în potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., „ Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”.
Procedura de soluţionare a acestor contestaţii, reglementată de art. 209 şi urm. C. proc. fisc. este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicţie specială administrativă, în sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituţia României, republicată, şi a art. 6 din Legea nr. 554/2004.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant că dispoziţiile C. proc. fisc. nu instituie jurisdicţii speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, ci reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie, caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcţiei administrative.
Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizări instanţei, chiar şi pentru ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională şi nu s-a optat pentru aceasta.
Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a actului atacat, se impunea a fi efectuată în condiţiile stabilite la art. 205 şi urm. C. proc. fisc.
Or, deşi a iniţiat procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a aşteptat finalizarea acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei de soluţionare a contestaţiei, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care, apoi, în termenul legal şi în condiţiile legii, să îl atace la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi cod.
Întrucât această procedură prealabilă constituie o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar reclamanta nu a înţeles să o urmeze în integralitate, prima instanţă în mod corect a apreciat că acţiunea este inadmisibilă.
De asemenea, în lipsa oricărei probe în acest sens, nu poate fi reţinută nici afirmaţia potrivit căreia reclamanta ar fi menţionat în faţa primei instanţe că înţelege să-şi completeze/precizeze acţiunea, în sensul contestării şi a Deciziei nr. 3182 din 11 iunie 2012; de altfel, această solicitare, reprezentând o evidentă cerere modificatoare a acţiunii formulate iniţial, nici nu mai putea fi făcută la termenul din 20 iunie 2012, când instanţa a reţinut pricina în vederea deliberării, reclamanta fiind decăzută din acest drept, în raport cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc prima zi de înfăţişare ca fiind termenul limită pentru formularea unei astfel de cereri.
Faţă de considerentele arătate, constatându-se că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, suficient şi corect motivată, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.C. SRL împotriva sentinţei nr. 4146 din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7536/2013. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7539/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
