ICCJ. Decizia nr. 760/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 760/2013
Dosar nr. 3927/2/2010
Şedinţa publică de la 14 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul acţiunii.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC C. SRL prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, anularea actelor administrative reprezentate de procesul verbal de constatare din 4 martie 2010 şi Decizia nr. 7150 din 15 aprilie 2010 şi, în consecinţă, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea tuturor măsurilor dispuse prin procesul verbal atacat, respectiv exonerarea de plata sumei de 69.625,50 lei (19.000 euro) şi a majorărilor de întârziere aferente, precum şi suspendarea executării acestor măsuri.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că decizia atacată şi măsurile dispuse prin procesul verbal atacat vădit nelegale şi lipsite de orice fundament real, nesocotind prevederile legale aplicabile în cauză.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamanta nu a respectat clauzele contractuale convenite de comun acord şi asumate prin semnarea contractului de finanţare nerambursabilă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 5665 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reţinând, în esenţă, că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea prevederilor legale aplicabile în cauză, având în vedere nerespectarea de către beneficiarul programului S.A.P.A.R.D. a prevederilor contractului de finanţare încheiat cu A.P.D.R.P. şi a dispoziţiilor legale incidente.
Cât priveşte cererea de suspendare a executării procesului verbal atacat până la soluţionarea prezentei cauzei, prima instanţă a reţinut că asupra acestei cereri s-a pronunţat Înalta Curte prin Decizia nr. 5062/2010.
3. Calea de atac exercitată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC C. SRL prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând în drept prevederile art. 394 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
4. Apărarea intimatei-pârâte.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a primei instanţe.
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică.
Obiectul acţiunii îl constituie anularea procesului verbal de constatare din 4 martie 2010 şi a Deciziei nr. 7150 din 15 aprilie 2010 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva procesului verbal sus menţionat, prin care s-a stabilit că recurenta-reclamantă datorează suma de 69.625,50 lei, reprezentând creanţă bugetară cuvenită bugetului Uniunii Europene – Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.
În partea finală a procesului – verbal de control se menţionează că acesta constituie titlu de creanţă potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 79/2003, iar în temeiul art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003, coroborat cu art. 137 alin. (2) C. proc. fisc., în cazul neplăţii în termen a sumei datorate, procesul-verbal constituie titlu executoriu.
Referitor la procesul-verbal de control, Înalta Curte reţine incidenţa următoarelor dispoziţii ale O.G. nr. 79/2003:
„Art. 1 - Prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli”;
„Art. 2. - În sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri”;
„Art. 3 alin. (2) lit. a)): „(2) Constituie titlu de creanţă: a) actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare”;
Art. 3 alin. (4) - (6):
„(4) Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.
(5) Titlul de creanţă se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.
(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de O.G. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare”;
Art. 4 alin. (2): „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.
Din cuprinsul dispoziţiilor menţionate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Echipa de control din cadrul autorităţii pârâte a cărei anulare se solicită este un act administrativ fiscal, în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de acelaşi Cod, respectiv Titlul IX – „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.
Decizia a cărei anulare se cere a fost emisă în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.”
În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competente să soluţioneze contestaţia formulată împotriva unei asemenea decizii emise de autoritate sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În interpretarea şi aplicarea normelor de competenţă cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudenţa Instanţei Supreme s-a reţinut cu caracter unitar că aceste dispoziţii instituie două criterii de determinare a competenţei materiale a instanţei de fond, după cum urmează:
- criteriul poziţionării în cadrul sistemului administraţiei publice (rangul autorităţii centrale sau locale) a autorităţii publice emitente a actului atacat;
- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuţiei sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
Altfel spus, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că priveşte taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, competenţa se stabileşte în funcţie de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenţei tribunalului de cea a curţii de apel fiind suma de 500.000 lei, neavând relevanţă rangul autorităţii publice emitente a actului contestat.
În speţă, fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanţă bugetară – în sumă de 69.625,50 lei - asimilată creanţelor fiscale în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ se stabileşte în funcţie de criteriul valoric şi revine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Ialomiţa.
În raport cu soluţia adoptată, Înalta Curte nu va analiza şi motivele de recurs invocate de reclamantă şi care privesc fondul pricinii, acestea vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere la rejudecarea pricinii.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de SC C. SRL prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L. împotriva sentinţei nr. 5665 din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Ialomiţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 772/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 122/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
