ICCJ. Decizia nr. 1170/2014. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1170/2014
Dosar nr. 12654/2/2010
Şedinţa publică de la 7 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 decembrie 2010, reclamanta SC B.E.B. SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., plângere împotriva deciziei nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 emisă de C.N.A., solicitând anularea acesteia şi, pe cale de consecinţă, exonerarea reclamantei de plata amenzii în cuantum de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.
În temeiul art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării deciziei nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei.
În motivare, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 emisă de pârât, a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
În legătură cu sancţiunea aplicată, reclamanta a apreciat că este netemeinică, arătând că pârâtul nu a realizat o analiză imparţială cu privire la susţinerile sale referitoare la condiţiile de aplicare a prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.
În opinia reclamatei, o astfel de analiză se putea realiza în condiţiile în care pârâtul cunoştea problemele care făceau imposibilă recepţia programului A. TV pe reţelele M.B., care au fost făcute cunoscute în şedinţa publică a C.N.A. din data de 21 septembrie 2010, atât de către reprezentanţii SC B.E.B. SRL, cât şi de reprezentanţii SC M.G.R.A. SRL (titulară a nenumăratelor sesizări făcute către C.N.A. cu privire la netransmiterea programului propriu A. TV pe reţelele reclamantei).
Cu privire la cazul bine justificat, reclamanta a arătat că această condiţie este îndeplinită, existând o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ atacat, întrucât membrii C.N.A. întruniţi în şedinţa publică de la data de 30 noiembrie 2010 aveau cunoştinţă de faptul că programul de televiziune A. TV nu îndeplineşte condiţiile impuse de prevederile art. 82 din Legea nr. 504/2002 (de a nu crea sau impune „condiţionări tehnice şi/sau financiare” pentru a fi recepţionat şi retransmis) încă din şedinţa din 21 septembrie 2010.
Cu privire la paguba iminentă, reclamanta a precizat că în situaţia executării imediate a actului atacat i s-ar crea serioase prejudicii, în primul rând, de natură materială având în vedere cuantumul foarte mare al valorii amenzii aplicate faţă de specificul activităţii sale, apoi, impactul unei asemenea sancţiuni pe piaţa pe care a operat în paralel cu distribuitorul de programe de televiziune R.C.S.R.D.S. (care nu a fost sancţionat, deşi nici acesta nu retransmite programul E. M.B. în reţelele sale din Paşcani şi i s-a solicitat acest lucru) şi nu în ultimul rând, faţă de faptul că sancţiunea a fost aplicată fără a i se cere un punct de vedere şi fără a-i da posibilitatea să se apere.
Cu privire la fondul cauzei, reclamanta a arătat că, în şedinţa publică de la 21 septembrie 2010, cu ocazia prezentării motivelor tehnice care fac imposibilă recepţia şi retransmisia fizică a programului A. TV, reprezentantul său a învederat C.N.A. chiar şi neconstituţionalitatea prevederilor art. 82 din Legea nr. 504/2002 cu referire la faptul că normele acestui articol sunt de natură a încălca autonomia de decizie a unui agent economic ce activează în domeniul audiovizualului, în sensul că impun condiţionări tehnice şi financiare distribuitorului care trebuie să efectueze o serie de investiţii pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, pe când proprietarul programului ce se doreşte a fi difuzat prin intermediul reţelei distribuitorului nu respectă condiţiile legii audiovizualului ca programul său să fie liber la retransmisie.
De asemenea, reclamanta a arătat că a învederat atât C.N.A., cât şi inspectorului teritorial faptul că preluarea spre retransmisie a serviciului de programe ale SC M.G.R.A. SRL nu este lipsită de condiţionări tehnice şi financiare şi că necesită efectuarea de cheltuieli din partea sa. Astfel, a demonstrat clar şi neechivoc faptul că nu putea fi obligată să preia produsul acestui radiodifuzor decât sub condiţie contractuală, situaţie în care nu mai sunt incidente prevederile art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 90 alin. (1) lit. j) alin. (2) din actul normativ, unul din temeiurile de drept reţinute de pârât în preambulul deciziei atacate, reclamanta a solicitat să se constate, în raport de conţinutul acestor prevederi că s-a incriminat doar retransmisia de către distribuitori a serviciilor de programe cu încălcarea prevederilor art. 74 şi 82 şi în nici un caz, netransmiterea serviciilor de programe în condiţiile art. 74 şi 82.
A mai arătat reclamanta că, instituţia pârâtă a reţinut în mod greşit că „din verificările de date deţinute de C.N.A. reiese că distribuitorul SC B.E.B. SRL nu a efectuat nici o modificare în structura ofertei de servicii de programe, în sensul includerii în ofertă a programului A. TV.”, în condiţiile în care, pentru a fi inclus acest program în grila sa de programe reclamanta a menţionat că trebuia să aibă în prealabil un acord eliberat chiar de titularul acestui program de televiziune (acord care nu exista nici la data sesizării,15 noiembrie 2010 şi nici la data aplicării sancţiunii, respectiv 30 noiembrie 2010).
Pe de altă parte, reclamanta a arătat că sancţiunea aplicată este nelegală şi din perspectiva faptului că nu mai putea avea calitate de subiect al contravenţiei, în condiţiile în care, ulterior datei de 01 noiembrie 2010 nu mai era distribuitor de servicii de televiziune prin cablu (reţelele de televiziune din mun. Paşcani fiind transferate către SC N.G.C. SRL).
Pârâtul a depus întâmpinare, la data de 20 mai 2011, solicitând respingerea cererii de suspendare, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi menţinerea deciziei atacate, reiterând considerentele care l-au condus la concluzia aplicării sancţiunii în discuţie.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 octombrie 2011, instanţa a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, invocată de reclamantă.
2. Soluţia asupra acţiunii judiciare
Prin sentinţa nr. 806 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis contestaţia formulată de reclamanta SC B.E.B. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., a anulat Decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 şi a suspendat executarea deciziei până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin actul atacat reclamanta a fost sancţionată contravenţional cu amendă în cuantum de 50.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, reţinându-se că acesta a refuzat includerea în grila sa de programe a programului A. TV.
Analizând prevederile art. 82 din Legea nr. 504/2002, prima instanţă a constatat că alin. (2) invocat în speţă, nu vorbeşte de programe libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice, aşa cum se întâmplă în cazul alin. (1).
Însă, din coroborarea celor două alineate şi prin raportare la scopul urmărit de legiuitor, având în vedere şi dispoziţiile cuprinse în art. 45 din Constituţia României care reglementează libertatea economică şi art. 136 din Constituţia României, care garantează inviolabilitatea proprietăţii private, rezultă că interpretarea ce se impune a se da acestui articol este una restrictivă în sensul că, şi în cazul alin. (2) legiuitorul a avut în vedere doar programe libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice.
În opinia primei instanţe, interpretarea literală propusă de intimat ar conduce la concluzia că distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligaţia de a include primele două programe regionale, în ordinea audienţei, chiar dacă pentru aceasta li se pretinde plata unei sume de bani sau modificarea infrastructurii proprii, fapt care ar impieta atât asupra libertăţii economice cât şi asupra proprietăţii private.
În speţă, programul a cărui retransmitere a fost solicitată de C.N.A. este un program pentru a cărui retransmisie era necesară modificarea reţelei proprii, fapt care rezultă din adresele postului de televiziune A. TV prin care acesta pretinde ca reclamanta să permită ca o altă societate de cablu să efectueze lucrări de modificare a reţelei reclamantei, astfel încât să fie posibilă recepţionarea postului R. TV.
Reclamanta nu avea obligaţia să dea curs unor asemenea solicitări, prima instanţă constatând că, în raport cu interpretarea restrictivă a art. 82 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, societatea care emitea postul de televiziune R. TV avea obligaţia să emită programul în aşa mod încât recepţionarea şi retransmiterea lui să se realizeze fără condiţionări tehnice.
În altă ordine de idei, s-a reţinut că, începând cu data de 01 noiembrie 2010, reclamanta a transferat către SC N.G.C. SRL reţelele de comunicaţii din localitatea Paşcani, astfel încât ea nu mai era în măsură, după această dată, să retransmită programul de televiziune R. TV.
În aprecierea instanţei, chiar dacă acest aspect nu era în măsură să înlăture în totalitate răspunderea contravenţională, o amendă care nu ţine seama de perioada în care a fost săvârşită o contravenţie continuă este nelegală.
3. Cererea de completare a dispozitivului şi de îndreptare a erorii materiale
La data de 19 iunie 2012, reclamanta SC B.E.B. SRL a solicitat, în temeiul art. 2812 C. proc. civ., completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 806 din 07 februarie 2012 cu dispoziţiile referitoare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8400,00 lei efectuate de reclamantă pentru soluţionarea cererii ce face obiectul acestui dosar, arătând că instanţa a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere accesoriu.
Reclamanta a arătat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală şi potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speţă, culpa procesuală este evident în sarcina pârâtului C.N.A. care trebuie obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă.
În temeiul art. 281 C. proc. civ., reclamanta a formulat şi cerere de îndreptare a erorii materiale strecurată în cuprinsul motivării sentinţei nr. 806 din 07 februarie 2012, arătând că la pagina 4, cu privire la denumirea postului local de televiziune, care în mod corect este A. TV, s-a trecut în mod greşit R. TV.
Pârâtul C.N.A. a depus o amplă întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă, arătând că acestea sunt disproporţionate, nedovedite şi nejustificate având în vedere următoarele aspecte:
Cu privire la taxa de timbru şi timbrul judiciar (în cuantum total de 4.5 lei), acestea au fost plătite în mod voluntar de către reclamantă, deşi nu erau necesare, întrucât contestarea amenzilor de orice fel este scutită de la plata taxei de timbru, conform art. 15 lit. m) din Legea nr. 146/1997, aspect cunoscut de instanţă, care nici nu a pus în vedere reclamantei obligaţia achitării acestora, sub vreo sancţiune prevăzută de lege. Prin urmare, plata voluntară a unei taxe de timbru nu poate fi imputată pârâtului, urmând a fi respinsă ca nejustificată.
În ceea ce priveşte onorariul avocaţial, în cuantum de 3.000 lei (onorariu avocat), respectiv 3.200 lei (diferenţă onorariu avocat),conform chitanţelor emise de cabinetul de avocatură A.M., consideră că acesta este nereal, câtă vreme chitanţele depuse nu sunt însoţite de factură şi nu demonstrează cheltuielile efective sau că din conturile reclamantei au fost suportate astfel de cheltuieli, invocând în acest sens, decizia nr. 1378/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Onorariul avocaţial este şi disproporţionat faţă de complexitatea cauzei, de volumul de muncă şi de numărul de prezenţe la termenele de judecată.
În opinia pârâtului, obiectul acţiunii nu prezintă vreo complexitate deosebită, iar în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamantă în şedinţa publică din 25 octombrie 2011 (respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 426 din 3 mai 2012) aceasta nu a constat decât în preluarea într-un document distinct (prin titlu) a aceloraşi susţineri pe care le făcuse deja şi în acţiunea introductivă. Raportat la complexitatea cauzei sau la volumul efectiv de muncă în prezentul dosar, solicită instanţei să aibă în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2722 din 31 mai 2012.
În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare ale avocatului si reprezentantului, pentru dovedirea cărora reclamanta a depus la dosar fotocopii ale unor ordine de deplasare, consideră că acestea sunt nerezonabile şi nejustificate, atât timp cât prezenţa directorului executiv al reclamantei, domnul D.A. nu era obligatorie şi necesară pentru desfăşurarea procesului, reclamanta fiind reprezentată de avocatul M.A., prin cererea introductivă de instanţă solicitându-se „ca prezenta contestaţie să fie judecată chiar în lipsa reprezentantului legal şi/sau convenţional al petentei SC B.E.B. SRL
De altfel, reclamanta putea să conteste actul administrativ şi la Curtea de Apel Iaşi, nefiind obligată să formuleze cererea la Curtea de Apel Bucureşti, Paşcani fiind la o distanţă de 72 de km de Iaşi. Legea audiovizualului stabileşte numai instanţa competentă material nu şi pe cea competentă teritorial, iar potrivit legii, reclamanta putea opta pentru competenţa alternativă a curţii de apel de la domiciliul său.
Referitor la „cheltuielile” de masă ale reclamantei inclusiv băuturi alcoolice solicită să se constate că nu poate obliga pe pârât la plata unor cheltuieli care nu sunt rezonabile şi justificate.
În ceea ce priveşte cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în cuprinsul motivării sentinţei, la pagina 4, cu privire la denumirea postului local de televiziune care în mod corect este A. TV şi nu R. TV,a solicitat admiterea acesteia.
4. Soluţia asupra cererii de completare a dispozitivului şi îndreptare a erorii materiale
Prin sentinţa nr. 5031 din 18 septembrie 2012, Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrative şi fiscal:
- a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 806 din 07 februarie 2012 formulată de reclamanta SC B.E.B. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., în sensul că a obligat pe intimata la 6200 lei cheltuieli de judecată;
- a admis cererea de îndreptare eroare materială, în sensul rectificării denumirii postului supus retransmiterii din R. TV în A. TV;
- a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată.
Prima instanţă a constatat, într-adevăr, faptul a omis să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată, impunându-se astfel completarea dispozitivului sentinţei nr. 806/2012, în conformitate cu dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Pe fondul cererii, prima instanţă a reţinut că apar ca justificate cheltuielile pentru onorariul de apărător, acestea fiind suficient de mari pentru a acoperi toate costurile serviciului, inclusiv deplasarea.
A considerat că în situaţia în care, în onorariul de apărător nu sunt incluse şi cheltuielile de deplasare şi de cazare, acesta ar apărea ca nejustificat de mare în raport de obiectul şi de complexitatea speţei, ceea ce ar fi atras diminuarea lui, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la cererea de îndreptare a erorii materiale, prima instanţă a constatat că în motivarea sentinţei se face vorbire în mod eronat de postul de televiziune R. TV, în condiţiile în care numele corect al postului supus retransmisiei era A. TV, motiv pentru care, în baza art. 281 C. proc. civ., a admis cererea aşa cum a fost formulată.
În privinţa cheltuielilor de judecată referitoare la cheltuielile de deplasare, prima instanţă a respins această cerere, având în vedere că nu s-a făcut dovada achitării unui onorariu de apărător suplimentar şi faţă de considerentele deja arătate.
5. Recursurile declarate de către C.N.A.
Împotriva sentinţelor curţii de apel a formulat recurs C.N.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. şi 3041 C. proc. civ.
Recurentul şi-a structurat criticile formulate la adresa sentinţei civile nr. 806/07 februarie 2012, după cum urmează:
· au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului, nu s-a ţinut seama de situaţia de fapt reţinută de Consiliu; nu s-au probat condiţionările tehnice sau financiare; condiţia „nemodificării reţelei” nu există în lege, iar în lipsa unei expertize tehnice nu se putea concluziona în sensul existenţei vreunui impediment la retransmisie; nu s-a ţinut seama de faptul că reclamanta a mai fost sancţionată pentru aceeaşi încălcare a legii;
· motivarea este contradictorie; deşi instanţa admite existenţa unei fapte contravenţionale până la data de 1 noiembrie 2010 totuşi anulează sancţiunea aplicată; considerentele referitoare la lipsa calităţii de subiect al contravenţiei după acest moment sunt lipsite de suport câtă vreme contractul de înstrăinare a reţelelor de comunicaţii i-a fost notificat abia la data de 7 iulie 2011, după data aplicării sancţiunii iar clauzele contractuale amânau transferul activelor „până la momentul consemnării preţului tranzacţiei în contul escrow”, moment necunoscut.
Cât priveşte ce de-a doua sentinţă pronunţată de curtea de apel, recurentul a susţinut că:
· motivarea este extrem de lapidară, neconţinând suficiente argumente care să justifice acordarea unui cuantum atât de ridicat al cheltuielilor de judecată;
· valoarea onorariului este de aproximativ 21 ori mai mare decât cuantumul indicat în Protocolul 113928/1693/2008 încheiat între M.J. şi U.N.B.R. şi nu ţine seama de complexitatea redusă a pricinii ori munca efectivă a avocatului.
6. Apărările SC B.E.B. SRL
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 5 martie 2014, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
În argumentare, intimata a arătat în esenţă că instanţa de fond a stabilit corect că în sarcina sa nu s-a putut proba existenţa vreunei forme de vinovăţie, câtă vreme postul de televiziune A. TV nu putea fi retransmis liber şi fără condiţionări tehnice, împrejurare care rezultă din adresele nr. 48 din 19 octombrie 2010; nr. 50 din 25 octombrie 2010 şi nr. 55 din 27 octombrie 2010 ale proprietarului acestui post.
Mai mult, a afirmat că „problemele de disfuncţionalitate tehnică” au fost aduse la cunoştinţa C.N.A. de către părţile implicate (intimata şi SC M.G.R.A. SRL) în şedinţa publică a C.N.A. din data de 21 septembrie 2010 însă au fost ignorate.
Referitor la cel de-al doilea recurs, intimata a arătat că la dosarul cauzei au fost ataşate originalul chitanţelor de plată a onorariului de avocat, precum şi copii conforme după documentele referitoare la cheltuielile cu deplasarea şi cazarea reprezentanţilor societăţii şi că suma finală acordată cu titlu de cheltuieli de judecată a fost deja redusă conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât o nouă reducere nu este justificată.
7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţele atacate prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru argumentele expuse în continuare.
Intimata-reclamantă SC B.E.B. SRL a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 Decizia nr. 1172 din 30 noiembrie 2010 prin care, în temeiul art. 90 alin. (1) lit. j) şi alin. (2) din acelaşi act normativ a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 50.000 lei.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a cauzei de la pct. 1 şi 2 al acestor considerente, dar şi din argumentaţia cuprinsă în actul administrativ atacat, intimatei SC B.E.B. SRL, în calitate de distribuitor de servicii, deţinător al avizului de retransmisie A 0586.1 din 13 septembrie 2005 pentru localitatea Paşcani, i s-a reproşat că nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în art. 82 alin. (2) din Legea audiovizualului, neasigurând condiţiile ca programul A. TV să fie introdus în oferta sa de programe şi să fie retransmis.
Prima instanţă, constatând că programul a cărui retransmitere a fost solicitată de C.N.A. nu se putea realiza „fără condiţionări tehnice”, ci reclama efectuarea unor lucrări de modificare a reţelei proprii a reclamantei, a conchis în sensul că sancţiunea contravenţională aplicată este nelegală.
Această concluzie este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.
Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor recurentului, Înalta Curte reţine că soluţia fondului este combătută sub două aspecte: al reţinerii unei situaţii de fapt neconforme cu R. şi al calităţii motivării.
Referitor la cadrul normativ şi situaţia de fapt
Potrivit art. 82 din Legea nr. 504/2002:
„(1) Orice distribuitor care retransmite servicii de programe prin reţele de comunicaţii electronice, cu excepţia celor care utilizează exclusiv spectrul radio, are obligaţia să includă în oferta sa serviciile de programe ale S.R.T. destinate publicului din România, precum şi alte servicii de programe, libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privaţi, aflaţi sub jurisdicţia României, în limita a 25 % din numărul total de servicii de programe distribuite prin reţeaua respectivă, precum şi serviciile de televiziune a căror obligativitate de retransmitere este stabilită prin acorduri internaţionale la care România este parte. Criteriul de departajare pentru radiodifuzorii privaţi este ordinea descrescătoare a indicelui anual de audienţă.
(2) Distribuitorii care retransmit servicii de programe au obligaţia, la nivel regional şi local, să includă în oferta lor cel puţin două programe regionale şi două programe locale, acolo unde acestea există; criteriul de departajare va fi ordinea descrescătoare a audienţei”.
Prima instanţă a stabilit în mod judicios că deşi în alineatul al doilea al textului citat, norma care a atras aplicarea sancţiunii contravenţionale nu se descriu programele a căror retransmitere este obligatorie ca fiind „libere la retransmisie şi fără condiţionări tehnice sau financiare”, în mod evident doar cu privire la acestea poate funcţiona obligaţia legală. Fiind de acord cu această interpretare, recurentul C.N.A. susţine, însă, că dificultăţile tehnice semnalate de intimată, nu intră în sfera „condiţionărilor tehnice sau financiare” la care se referă legiuitorul.
În accepţiunea recurentului C.N.A., se circumscriu conceptului analizat „acele situaţii în care programul radiodifuzorului nu se poate recepţiona decât cu un receptor special, un decodor sau dacă pentru retransmiterea programului către public se solicită un preţ”. În plus, recurentul mai consideră că în lipsa unei expertize tehnice instanţa de judecată nu ar putea reţină că un anumit program nu este „fără condiţionări tehnice sau financiare”.
Teza recurentei nu poate fi primită.
În lipsa unei definiţii legale, Înalta Curte, la fel ca judecătorul fondului, consideră că un program pentru a cărui retransmitere este necesară modificarea reţelei distribuitorului de servicii, nu este un program lipsit de „condiţionări tehnice”.
În cauză nu era necesară efectuarea unei expertize de specialitate pentru că dificultăţile de recepţionare a programului A. TV rezultă chiar din adresele 48 din 19 octombrie 2010 şi 50 din 22 octombrie 2010 emise de SC M.G.R.A. SRL, care deţinea licenţa audiovizuală pentru programul respectiv, al căror conţinut este redat în decizia C.N.A. atacată.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, aplicabilă în cauză în baza normei de trimitere conţinută în art. 94 din Legea nr. 504/2002 „constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege ..”.
Câtă vreme, în speţă, nu se pot reproşa distribuitorului de programe must carry impedimentele de natură tehnică ale furnizorului de programe, rezultă că lipsește vinovăția sau comportamentul ilicit, ca element al răspunderii contravenționale și, deci, sancțiunea aplicată de C.N.A. nu are suport.
Referitor la calitatea motivării sentinței
Deși succintă, motivarea primei instanțe este logică și coerentă. Contrar susținerilor recurentului, în corpul considerentelor nu există nicio contradicție.
Analizând motivul de nelegalitate referitor la pierderea calității de furnizor de programe ca urmare a înstrăinării afacerii, operațiune juridică intervenită la 1 noiembrie 2010, anterior emiterii deciziei C.N.A., curtea de apel a reținut într-un considerent alternativ („în altă ordine de idei..”) că doar până la acest moment se putea pune problema stabilirii unei fapte contravenționale în sarcina reclamantei. Ca urmare, interpretarea recurentului potrivit căreia instanța s-ar fi contrazis în cuprinsul penultimului paragraf al considerentelor, ignoră firul argumentației judecătorului.
Cât privește critica referitoare la greșita stabilire a momentului de la care devin opozabile C.N.A. efectele acestei tranzacții, Înalta Curte observă că în raport de considerentele prezentate la punctul anterior, abordarea acestei problematici a devenit de prisos.
În fine, Înalta Curte observă că prin sentința civilă nr. 6865 din 03 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a anulat și sancțiunea anterioară, aplicată prin Decizia nr. 596/10 iunie 2010 reținând, de asemenea, că programul A. TV „nu era liber la retransmitere fără condiționări tehnice”.
Referitor la cheltuielile de judecată
În cuprinsul recursului său, C.N.A. a susținut că suma de 6.200 lei la care a fost obligat, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea adversă, este pe de o parte nedovedită și, pe de altă parte, disproporționat de mare în raport de criteriile legale.
Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.:
„(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
(2) Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
(3) Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”
La dosarul de fond s-au atașat chitanțele care atestă încasarea onorariului avocațial în sumă de 6.200 lei, precum și dovezile corespunzătoare celorlalte categorii de cheltuieli: cu transportul, cazarea și masa reprezentanților reclamantei (avocatul și directorul executiv), în total 2.200 lei.
Din totalul cheltuielilor de judecată pretinse, de 8.400 lei, curtea de apel a acordat 6.200, lei adică numai onorariul avocatului, considerând că acesta a fost suficient de mare pentru a acoperi toate celelalte cheltuieli pe care partea le-a făcut cu procesul.
Chiar dacă instanța nu a procedat în parametrii fixați de art. 274 C. proc. civ., precitat, adică nu a ajustat onorariul de avocat conform alin. (3) și nu a adiționat apoi celelalte cheltuieli [(pe care nu le mai putea reduce conform tezei finale a alin. (2)] Înalta Curte apreciază că suma finală reflectă o abordare echilibrată a cererii accesorii a reclamantei.
Pretenția recurentului de a obține o reducere a onorariului avocațial până la limita valorii minimale rezultate din Protocolul nr. 113928/1693/2008 încheiat între M.J. și U.N.B.R., adică de 21 de ori mai mică, este lipsită de substanță, câtă vreme onorariul de 300 lei este prevăzut pentru asistență/reprezentare acordată ca urmare a unei cereri de ajutor public judiciar, ceea ce nu este cazul în speță.
Nici susținerea potrivit căreia onorariul ar fi disproporționat în raport de complexitatea litigiului ori de valoarea pricinii nu subzistă. Problemele supuse dezlegării nu pot fi considerate de complexitate redusă iar volumul de muncă al avocatului, constând în redactarea multiplelor acte de procedură, ca și valoarea pricinii, justifică suma stabilită de instanța de fond cu acest titlu.
În fine, nu poate fi considerată ca intrând în sfera „excesului de apărare” împrejurarea că, pe lângă avocat, s-a prezentat la judecata cauzei și directorul executiv al societății reclamante, mai ales că toate cheltuielile legate de această persoană au fost incluse în suma stabilită global cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cât privește faptul că alegerea instanței din București a atras cheltuieli sporite, în condițiile în care competența fiind alternativă, intimata-reclamată se putea adresa Curții de Apel Iași, Înalta Curte consideră că o astfel de abordare este excesivă, norma cuprinsă în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 conferind persoanei vătămate dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, drept care nu poate fi cenzurat nici măcar indirect pe calea ajustării cheltuielilor de judecată.
7. Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive apte să atragă reformarea sentințelor, vor fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.
Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., vor fi acordate cheltuielile de judecată pentru etapa recursului, în cuantum de 3595 lei, din care 3000 lei onorariu de avocat și 595 lei cheltuieli cu cazarea și deplasarea avocatului, apreciind că acestea au un nivel rezonabil și au fost necesare intimatei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de C.N.A. împotriva sentinţei nr. 806 din 7 februarie 2012 şi a sentinţei nr. 5031 din 18 septembrie 2012 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă pe recurentul-pârât C.N.A. la plata sumei de 3595 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă SC B.E.B. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1139/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 1123/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
