ICCJ. Decizia nr. 1123/2014. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1123/2014
Dosar nr. 7471/2/2011
Şedinţa publică de la 6 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 22 august 2011, reclamantele R.M. şi A.F., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin O.U.G. nr. 59/2011, suspendarea prevederilor O.U.G. nr. 59/2011 publicată în M. Of. nr. 457/30.06.2011 şi plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 5015 din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantele R.M. şi A.F. şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantele R.M. şi A.F. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte cererea de renunţare la judecata, Curtea a respins această cerere dat fiind faptul ca, din conţinutul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., rezulta faptul ca renunţarea la judecata trebuie sa fie un act necondiţionat. Or, analizând conţinutul cererii de la filele 80 şi următoarele dosar, rezulta ca, în realitate, reclamantele stăruie în judecata, solicitând instanţei sa constatate ca le-au fost încălcate "toate drepturile prevăzute de Constituţie şi de legile interne (...)".
Curtea a admis excepţia inadmisibilităţii invocată atât de Guvern, cât şi de instanţa din oficiu.
Astfel, în primul rând, capetele de cerere privind suspendarea şi respectiv anularea O.U.G. nr. 59/2011 sunt inadmisibile, întrucât conform art. 14, 15, respectiv art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ poate fi investita cu cererea de anulare/suspendare a unui act administrativ.
Or, ordonanţa de urgenta a Guvernului nu este un act administrativ, ci aceasta are caracter de lege, conform art. 115 din Constituţia României. În ceea ce priveşte incidenţa art. 9 din Legea nr. 554/2004, obiectul acesteia este clar definit în alin. (5) al acestui art. 9, în sensul că litigiul poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative. Din interpretarea gramaticală şi teleologică a acestui text legal rezultă cu claritate faptul că obiectul acţiunii în contencios administrativ întemeiate pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 nu poate, în niciun caz, să vizeze anularea sau suspendarea înseşi ordonanţei de Guvern.
Aşa fiind, aceste capete de cerere sunt inadmisibile şi au fost respinse ca atare.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere - recunoaşterea dreptului la pensie, precum şi repararea pagubei cauzate, Curtea le-a respins, de asemenea, ca inadmisibile, cu motivarea ca această soluţie este expres consacrată de legiuitor, potrivit art. 9 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care în ipoteza în care Curtea Constituţională respinge excepţia de neconstituţionalitate a înseşi ordonanţei de care depinde soluţionarea litigiului în contencios (cazul în speţă), instanţa de contencios va respinge acţiunea ca inadmisibilă. Or, prin Decizia nr. 533 din 22 mai 2012 Curtea Constituţională a constatat faptul, precum şi prevederile O.U.G. nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi, în special, dispoziţiile art. 1 ale O.U.G. nr. 59/2011 nu contravin Constituţiei, excepţia de neconstituţionalitate invocată fiind respinsă ca neîntemeiată. Aşa fiind, constatând că reclamantele nu au suferit un prejudiciu ca urmare a adoptării actului normativ criticat, întrucât constatându-se conformitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale, actul normativ nu poate crea premisele existenţei unei eventuale vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantelor, capetele de cerere privind recunoaşterea dreptului la pensie, precum şi repararea pagubei cauzate sunt inadmisibile.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reclamantele R.M. şi A.F. au declarat recurs, reiterând precizarea că înţeleg să renunţe la judecata acţiunii şi criticând soluţia instanţei de fond, care nu a luat act de cererea de renunţare formulată.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurente, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.
Înalta Curte reţine împrejurarea necontestată potrivit căreia, în faţa instanţei de fond, înainte de închiderea dezbaterilor, reclamantele R.M. şi A.F. au depus la dosarul cauzei, la data de 6 septembrie 2012, o cerere de renunţare la judecata acţiunii formulate în prezenta cauză.
Manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata acţiunii, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al reclamantelor, care nu este supus cenzurii nici instanţei de fond, nici instanţei de control judiciar, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Curtea de Apel a constatat în mod greşit - în opinia Înaltei Curţi - faptul că reclamantele stăruie în judecată şi, respingând cererea de renunţare la judecată formulată în cauză, a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.
În raport de dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă", având în vedere şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat în cauză şi va lua act de cererea de renunţare la judecata acţiunii formulate de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de R.M. şi A.F. împotriva Sentinţei civile nr. 5015 din 17 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că ia act de renunţarea reclamantelor la judecata acţiunii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1170/2014. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1129/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
