ICCJ. Decizia nr. 1241/2014. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Acţiune în contrafacere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1241/2014
Dosar nr. 3446/2/2012
Şedinţa publică de la 12 martie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată şi sentinţa instanţei de fond.
Prin încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a sesizat această secţie cu excepţia de nelegalitate a punctului 2.3 şi a punctului 3.2.4 din Prescripţia tehnică PT C 3-2003, ediţia 1, "Cerinţe tehnice privind utilizarea recipientelor - butelii cu capacitatea până la 26 litri pentru GPL" aprobată prin Ordinul Ministrului Industriei şi Resurselor nr. 86/2003 şi modificată prin Ordinul nr. 210/2003 şi prin Ordinul nr. 304/2005 şi cu privire la art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 raportat la dispoziţiile art. 36 şi 90 din Legea nr. 84/1998, art. 108 Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Excepţia a fost invocată de reclamantele SC O.P. SA (O.P.) şi SC P.L. SA (P.L.) în contradictoriu cu pârâţii SC D.G.B. (D.G.), Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), în litigiul ce face obiectul Dosarului nr. 56502/3/2010 al Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În motivarea excepţiei s-a arătat, în esenţă, că dispoziţiile criticate pentru nelegalitate impun un regim al exercitării dreptului la marcă în materia comercializării GPL încărcat în butelii mai restrictive şi derogator de la regimul exercitării dreptului la marcă aşa cum este el stabilit cu titlul general prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Au fost introduşi în cauză emitenţii actelor administrative ce fac obiectul excepţiei, respectiv Guvernul României şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri (MECMA) - succesor al Ministerului Industriei şi Resurselor (MIR). Ulterior, a fost scos din cauză pârâtul OSIM.
Prin întâmpinările depuse, pârâţii au invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate şi, în subsidiar, au solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată. MECMA a invocat şi prematuritatea excepţiei de nelegalitate.
Prin concluziile scrise depuse la dosar la termenul din 12 septembrie 2012, reclamantele au completat motivele excepţiei de nelegalitate, invocând, în esenţă, încălcări ale prevederilor Legii nr. 24/2000.
Prin Sentinţa nr. 6813 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii.
A respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamantele SC O.P. SA (O.P.) şi SC P.L. SA (P.L.), în contradictoriu cu pârâţii SC D.G.B. (D.G.), Guvernul României, şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de către pârâţi, Curtea a apreciat-o drept neîntemeiată şi a respins-o ca atare, întrucât, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, actele administrative normative pot fi atacate oricând, inclusiv prin intermediul excepţiei de nelegalitate, atâta timp cât textul legal nu distinge.
A considerat ca neîntemeiată şi excepţia prematurităţii, în condiţiile în care dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 prevăd expres că în cazul excepţiei de nelegalitate nu este obligatorie plângerea prealabilă.
Cu privire la excepţia de nelegalitate, Curtea a apreciat că nu este întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, Curtea reţinut că Ordinul MIR nr. 86/2003 prin care a fost aprobată prescripţia tehnică PT C 3-2003 a fost emis în baza art. 3 lit. e) H.G. nr. 19/2001 (în vigoare la acea dată). Potrivit acestui text legal, Ministerul Industriei şi Resurselor exercită funcţia de reglementare în domeniile industriei şi resurselor, asigurând elaborarea cadrului juridic corespunzător pentru activităţile din domeniile specifice. Acesta este deci actul normativ pe baza şi în executarea căruia a fost emisă prescripţia tehnică menţionată, fiind, ca urmare, respectate dispoziţiile art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000.
În opinia Curţii, nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 74 din acelaşi act normativ, dat fiind că, în raport cu cele arătate mai sus, prescripţia tehnică se conformează şi exigenţelor acestui text legal. În raport de sensul larg al noţiunii "prescripţie tehnică" şi în lipsa unei definiţii legale. Curtea nu a achiesat la susţinerea reclamantei după care pct. 2.3. şi 3.2.4. din prescripţie ar excede obiectului reglementării.
Curtea a constatat că reclamantele susţin în mod generic că actele normative ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate conţin limitări şi derogări de la regimul juridic al mărcii, fără a indica însă în mod concret ce dispoziţii din Legea nr. 84/1998 sunt încălcate prin procedura de personalizare a buteliilor GPL. De asemenea, contrar susţinerilor reclamantelor, Curtea a reţinut că din interpretarea per a contrario a pct. 3.2.4. din PT C 3-2003 nu rezultă că proprietarul unor butelii nepersonalizate ar fi privat de exercitarea atributelor dreptului său la marcă - textul nu face vreo referire la interdicţia exercitării dreptului menţionat. Acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 în condiţiile în care o interpretare -per a contrario corectă a acestui text legal determină concluzia conform căreia utilizarea buteliilor GPL poate fi interzisă, limitată sau împiedicată din considerente ce nu se referă la echipamentul sub presiune ca atare, deci şi din considerente ce ţin de exercitarea dreptului la marcă.
Recursurile declarate în cauză
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs SC G.L.D. SA şi O.P. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin recursul său SC O.P. SA a susţinut, în esenţă că potrivit jurisprudenţei constante a instanţelor de contencios administrativ, verificarea legalităţii unui act administrativ implică raportarea la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului. În cazul de faţă, legalitatea pct. 2.3 şi 3.2.4 din PT C 3-2003 trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data de 13 februarie 2003 - data emiterii Ordinului ministrului industriei şi resurselor nr. 86/2003 - la data de 01 aprilie 2003 - data emiterii Ordinului nr. 340/2005, care prin art. I pct. 2 a modificat din nou pct. 2.3 din PT C 3-2003.
A susţinut recurenta că ministrul industriei şi resurselor a emis Ordinul nr. 86/2003 pentru aprobarea prescripţiei tehnice PT C 3-2003 - în cuprinsul căreia se regăseşte prevederea ce face obiectul prezentei excepţii de nelegalitate - la data de 13 februarie 2003.
Acesta a fost modificat şi completat ulterior prin Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 210/2003, Ordinul nr. 461/2004 şi Ordinul nr. 461/2004 şi Ordinul nr. 340/2005.
Atât Ordinul nr. 86/2003, cât şi ordinele subsecvente de modificare şi completare au fost emise în aplicarea H.G. nr. 1340/2001 privind organizarea şi funcţionarea ISCIR, respectiv în temeiul H.G. nr. 19/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Industriei şi Resurselor.
Raportat la prevederile imperative ale art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, este evident însă că obiectul de reglementare al H.G. nr. 19/2001 este limitat la stabilirea rolului, funcţiilor, atribuţiilor, structurii organizatorice şi numărului de posturi al Ministrului Industriei şi Resurselor, astfel încât indicarea acestui act administrativ drept temei al adoptării Ordinului nr. 86/2003 are un rol pur formal, putând servi cel mult scopului de legitimare formală a abilităţii Ministerului Industriei şi Resurselor de a emite actul atacat, dar nicidecum scopului de a indica actul substanţial pe baza şi în executarea căruia a fost emisă PT C 3-2003.
Această concluzie se desprinde şi din dispoziţiile exprese ale art. 2 lit. b) din H.G. nr. 340/2001, potrivit cărora ISCIR "elaborează prescripţii tehnice în aplicarea reglementărilor din domeniul său de activitate", ceea ce presupune existenţa prealabilă a unui temei de drept material în aplicarea căruia ar putea fi adoptată o prescripţie tehnică.
Or, în acest context, a precizat recurenta trebuie avute în vedere dispoziţiile imperative ale art. 73 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea acte-normative (forma în vigoare la data emiterii actului atacat) referitoare la actele date în executarea unui act normativ, potrivit cărora "(1) Ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. (2) în preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază." Acest text de lege se circumscrie principiului constituţional al ierarhiei actelor normative consacrat de art. 107 din Constituţia României din 1991 (aplicabilă la data emiterii actului atacat), potrivit căruia un organ al administraţiei publice centrale, cum este în speţă Ministerul Industriei şi Resurselor, are puteri de reglementare secundare, condiţionate de existenţa prealabilă a unei prevederi principale cuprinsă într-un act normativ de nivel superior.
Pe cale de consecinţă, se poate afirma că în anul 2003, la data emiterii dispoziţiei criticate, nu există cadru legal primar, neexistând nici o lege, nici măcar o hotărâre a guvernului care să cuprindă minime prevederi referitoare la cerinţele tehnice de utilizare a acestor recipiente sub presiune.
De altfel, dovada inexistenţei unei legislaţii primare aplicabil buteliilor GPL constă tocmai în adoptarea O.U.G. nr. 126/2011 aprobată prin Legea nr. 92/2012, prin care s-a urmărit în realitate remedierea acestei grave carenţe legislative, normele nou adoptate fiind cuprinse într-un act normativ având forţa juridică a legii.
Sub aspectul verificării respectării limitelor de reglementare prin Ordinul nr. 86/2003, recurenta a solicitat instanţei să aibă în vedere dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 24/2000 (forma în vigoare la data emiterii actului atacat) referitoare la sfera reglementării, care dispun în mod imperativ că "Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu vot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora." Acest text de lege fixează limitele obiectului de reglementare al ordinului la obiectul de reglementare al actului în temeiul căruia a fost emis, asigurând deopotrivă şi premisele pentru efectuarea controlului judecătoresc.
Recurenta a susţinut că în opinia sa, indicarea actului organic al Ministerului Industriei şi Resurselor (respectiv al ISCIR) pentru stabilirea unor norme de conduită adresate comercianţilor cu GPL, este insuficientă şi inutilă, privând instanţa de contencios administrativ de posibilitatea de a efectua un control judecătoresc efectiv al acrului infra-legislativ. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar admite că Ordinul nr. 86/2003 putea fi emis în temeiul atribuţiei generice a ISCIR de a elabora prescripţii tehnice, dispoziţia criticată depăşeşte limitele unei reglementări tehnice.
Astfel, chiar şi în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de "prescripţie tehnică", este evident că aceasta se referă strict la anumite "instrucţiuni scrise cuprinzând condiţiile tehnice care trebuie respectate la proiectarea, verificarea sau executarea unui sistem tehnic", aceasta fiind de altfel definiţia "prescripţiei" din Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia 1998.
Art. 13 din Legea nr. 24/2000 instituie principiul integrării actului normativ în ansamblul legislaţiei, în sensul că "Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se afla în conexiune; b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia; c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care România este parte".
Chiar şi dintr-un examen sumar al reglementărilor tehnice aprobate prin Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 113/2001, respectiv al prevederilor directivelor mai sus citate rezultă că acestea se limitează la stabilirea caracteristicilor tehnice de fabricare, de verificare şi funcţionare a aparatelor sub presiune.
Prescripţiile tehnice se referă la stabilirea unor specificaţii tehnice esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească buteliile GPL pentru a fi conforme utilizării în condiţii de siguranţă, mai precis cerinţe tehnice privind proiectarea buteliilor, fabricarea buteliilor, verificarea/inspecţia tehnică a buteliilor, procedura de evaluare a conformităţii finalizată prin aplicarea unui marcaj de conformitate şi prezumţia de conformitate tehnică a buteliilor care poartă acest marcaj.
Metodologia menţionată la pct. 2.3 din PT C 3-2003 a fost aprobată prin Ordinul ISCIR nr. 304/2005, emis în temeiul aceleiaşi H.G. nr. 1340/2001 privind organizarea şi funcţionarea ISCIR.
Astfel cum rezultă din cuprinsul normelor mai sus citate, PT C 3-2003 raportat la Ordinul nr. 304/2005 prin norma de trimitere cuprinsă la pct. 2.3 instituie obligaţii şi drepturi în sarcina, respectiv în beneficiul comercianţilor cu GPL prin referire la criteriul personalizării.
Pe de o parte, pct. 3.2.4 limitează interdicţia umplerii cu GPL la buteliile personalizate ale unui comerciant concurent, ceea ce înseamnă, într-o interpretare per a contrario că pct. 3.2.4 legitimează (actele de umplere cu GPL efectuate de un comerciant cu privire la orice recipiente nepersonalizate. Pe de altă parte, procedura de personalizare a buteliilor reglementată de pct. 2.3 şi Ordinul ISCIR nr. 304/2005 la care trimite pct. 2.3 reglementează aprobarea de către ISCIR a unui model format din elemente distinctive.
A mai precizat recurenta că din analiza dispoziţiilor metodologiei aprobată prin Ordinul nr. 304/2005 rezultă că aceasta reglementează în realitate, în mod distinct de identificarea prin poansonare a buteliilor, o procedură de personalizare, ce presupune solicitarea de către un operator economic autorizat pentru umplerea buteliilor a "acordului ISCIR privind modelul (tipul) de personalizare a buteliilor proprii împreună cu un document cu prezentarea tuturor elementelor distinctive prin care staţia de umplere/punctul de lucru al staţiei de umplere propune modelul de personalizare (vopsire, aplicarea unei sigle înregistrate; elemente constructive - decupări de forme diferite, imprimări în postament sau garda de protecţie nedemontabilă - care nu afectează cerinţele minime ale normelor de execuţie - standarde, reglementări tehnice, etc. - pentru butelii, aprobate la nivel naţional)"
Recurenta a mai susţinut că depăşind scopul declarat încă de la punctul 1.1 al PT C 3-2003, PT C 3-2003 cuprinde şi o serie de prevederi care exced domeniu de reglementare stabilit şi specific unei prescripţii tehnice, tinzând să stabilească reguli speciale în ceea ce priveşte aplicarea mărcii pe aceste butelii GPL, reguli care sunt derogatorii de la Legea nr. 84/1998, dreptul comun în materie.
S-a mai precizat, de asemenea că atât Ordinul nr. 86/2003 al Ministrului Industriei şi Resurselor prin care a fost aprobată PT C 3-2003 cât şi H.G. nr. 941/2003 sunt acte administrative normative, care se adoptă în baza şi în vederea executării legii.
Aceste acte administrative normative au forţă juridică inferioară unei legi. Pe cale de consecinţă ele nu pot deroga de la lege şi nu pot adăuga condiţii noi, neprevăzute de lege. Cu atât mai mult, astfel de acte normative nu pot modifica sau adăuga la o lege care un domeniu de reglementare cu totul diferit.
Mai mult preeminenţa dreptului de proprietate industrială faţă de principiul liberei circulaţii a bunurilor care consacră în mod expres chiar în art. 36 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, în care se arată: dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional ca valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţiei a proprietăţii industriale şi comerciale. De altfel importanţa protecţiei dreptului la marcă este recunoscută şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care în cadrul unor hotărâri pronunţate în procedura întrebărilor preliminare a statuat că orice încălcare a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă o situaţie de excepţie care poate fi făcută doar cu o justificare temeinică.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, proprietatea intelectuală reprezintă unul din aspectele dreptului de proprietate. Astfel toate garanţiile prevăzute de art. 1 a Protocolului I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se aplică în mod corespunzător şi proprietăţii intelectuale. Or dreptul la marcă este una dintre formele de proprietate intelectuală. Pe cale de consecinţă, o normă legală care ar impune cu privire la un anumit produs un regim de circulaţie care ar încălca dreptul la marcă legal înregistrat cu privire la acel produs ar contraveni însăşi prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Constituţiei României.
În considerarea celor de mai sus recurenta a precizat că este evident că, în măsura în care impun un regim al exercitării dreptului la marcă în materia buteliilor LPG mai restrictiv şi derogator de la regimul exercitării dreptului la marcă aşa cum este el stabilit cu titlul general prin Legea nr. 84/1998, pct. 2.3 şi punctul 3.2.4 din Prescripţia tehnică PT C 3-2003 aprobată prin Ordinul ministrului şi resurselor nr. 86/2003 şi art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 sunt nelegale.
La data de 04 martie 2014, reclamantul SC G.L.D. SA a formulat cerere de renunţare la recursul declarat împotriva Sentinţei nr. 6813 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte sesizată cu soluţionarea recursului declarat de SC G.L.D. SA împotriva Sentinţei nr. 6813 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, mai înainte de a cerceta motivele invocate, constată că recurentul a formulat o cerere de renunţare la judecarea recursului.
Manifestarea de voinţă în sensul de a se renunţa la judecată, reprezintă o desistare, care nu este supusă cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Văzând dispoziţiile prevăzute de art. 246 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă şi având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecarea recursului declarat de de SC G.L.D. SA împotriva Sentinţei nr. 6813 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În ceea ce priveşte recursul declarat de SC O.P., Înalta Curte reţine următoarele considerente:
Obiectul excepţiei de nelegalitate dedusă judecăţii în prezenta cauză îl reprezintă punctul 2.3 şi punctul 3.2.4 din Prescripţia tehnică PT C 3-2003, ediţia 1, "Cerinţe tehnice privind utilizarea recipientelor - butelii cu capacitatea până la 26 litri pentru GPL" aprobată prin Ordinul Ministrului Industriei şi Resurselor nr. 86/2003 şi modificată prin Ordinul nr. 210/2003 şi prin Ordinul nr. 304/2005 şi dispoziţiile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003.
Prevederile pct. 2.3 şi 3.2.4 din PT C 3-2003 ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate au următorul conţinut:
"2.3 Agenţii economici autorizaţi care fac dovada proprietăţii buteliilor pe baza documentelor financiar-contabile pot să îşi personalizeze buteliile. Personalizarea buteliilor se va face conform metodologiei privind personalizarea recipientelor-butelii cu capacitate până la 26 litri pentru GPL aprobată prin ordin al Inspectorului de stat şef al ISCIR şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Agenţii economici vor solicita în scris la ISCIR-INSPECT aprobarea pentru personalizare. Agentul economic va începe acţiunea de personalizare efectivă numai după primirea confirmării scrise de la ISCIR-INSPECT.
Adresa de solicitare trebuie să cuprindă un tabel centralizator cu denumirea producătorului, seriile şi anii de fabricaţie.
Personalizarea se poate efectua de către:
- IT ISCIR în raza căreia se afla sediul agentului economic sau punctul de lucru al acestuia, printr-un inspector de specialitate;
- responsabilul cu supravegherea lucrărilor al agentului economic, pe baza unei împuterniciri scrise primite de la IT ISCIR."
"3.2.4 Agenţii economici nu vor putea umple buteliile personalizate ale altui proprietar decât cu consimţământul scris al acestuia".
La rândul lor, dispoziţiile art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 prevăd că:
"Utilizarea, inclusiv umplerea, depozitarea, golirea sau reumplerea:
a) echipamentelor sub presiune transportabile, prevăzute la art. 2 lit. a), b) şi c), care satisfac cerinţele prezentei hotărâri şi poartă marcajul prevăzut la art. 12 alin. (1);
b) recipientelor-butelii existente, care poartă marcajul prevăzut în Ordinul ministrului industriei şi resurselor nr. 113/2001, cu modificările ulterioare, precum şi marcajul şi numărul de identificare prevăzut la art. 12 alin. (3), care indică faptul că recipientele-butelii au fost supuse unei inspecţii periodice, nu poate fi interzisă, limitată sau împiedicată din considerente referitoare la echipamentul sub presiune transportabil ca atare."
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanţii au susţinut, în esenţă, că aceste dispoziţii impun un regim al exercitării dreptului la marcă în materia comercializării GPL încărcat în butelii mai restrictiv şi derogator de la regimul exercitării dreptului la marcă aşa cum este el stabilit cu titlul general prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, argument ce reprezintă, de altfel, şi fundamentul raţionamentului instanţei de fond în ceea ce priveşte aprecierea nelegalităţii dispoziţiilor criticate.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, legalitatea unui act administrativ nelegal cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Odată cu instituţionalizarea excepţiei de nelegalitate, prin Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ stabileşte, în baza principiilor legalităţii, ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, legalitatea unui act administrativ pe calea acestei excepţii.
Prin urmare, excepţia de nelegalitate presupune cenzurarea actelor administrative prin raportare la legea în a cărei executare au fost emise.
Cu alte cuvinte, avem de-a face cu consonanţa unui act juridic care produce efecte cu o forţă juridică inferioară faţă de actul juridic care produce efecte cu forţă juridică superioară, fundamentul constituţional fiind reprezentat de art. 1 alin. (5), coroborat cu art. 16 alin. (2) şi, respectiv, cu art. 108 alin. (2) din Constituţie.
Instanţa de contencios administrativ are obligaţia de a examina, în concret, modul în care dispoziţiile criticate se abat de la normele legale, cu forţă juridică superioară, în executarea şi în temeiul cărora au fost emise.
Dispoziţiile criticate prevăd numai condiţiile de introducere pe piaţă pentru echipamentele sub presiune transportabile noi; condiţiile privind inspecţia periodică şi utilizarea repetată a acestor echipamente; procedurile de evaluare şi reevaluare a conformităţii în sistem modular.
Aceste dispoziţii nu stabilesc limitele, regimul juridic şi protecţia dreptului la marcă, aspect reglementat, separat, de alte texte normative a căror aplicare nu exclude şi nu vine în contradicţie, în mod direct, cu dispoziţiile criticate pe calea excepţiei de nelegalitate în prezenta speţă.
Pe de altă parte, aprecierea nelegalităţii art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003, dar şi a prevederilor pct. 2.3 şi 3.2.4 din PT C 3-2003, nu se poate realiza raportat la întregul corpus al Legii nr. 84/1998, sau la principii cu caracter general promovate de această lege.
De asemenea, Înalta Curte constată că recurenta susţine în mod generic că actele normative ce fac obiectul excepţiei de nelegalitate conţin limitări şi derogări de la regimul juridic al mărcii, fără a indica însă în mod concret ce dispoziţii din Legea nr. 84/1998 sunt încălcate prin procedura de personalizare a buteliilor GPL. Din interpretarea per a contrario a pct. 3.2.4. din PT C 3-2003 nu rezultă că proprietarul unor butelii nepersonalizate ar fi privat de exercitarea atributelor dreptului său la marcă - textul nu face vreo referire la interdicţia exercitării dreptului menţionat. Acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 941/2003 în condiţiile în care o interpretare per a contrario corectă a acestui text legal determină concluzia conform căreia utilizarea buteliilor GPL poate fi interzisă, limitată sau împiedicată din considerente ce nu se referă la echipamentul sub presiune ca atare, deci şi din considerente ce ţin de exercitarea dreptului la marcă.
În fine, examinând conţinutul dispoziţiilor contestate, prin raportare la actele normative cu forţa juridică superioară, relevante pentru domeniul reglementat, în temeiul şi executarea cărora au fost emise, conform principiului ierarhiei şi forţei juridice actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte nu poate reţine elemente de nelegalitate a acestora.
În concluzie, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru va respinge recursul declarat de SC O.P., ca nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentele reclamante vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, potrivit facturii nr. 20140.10 aflată la fila 109 a dosarului, către intimata pârâtă SC D.G.B. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
la act de renunţarea la judecata recursului declarat de SC G.L.D. SA împotriva Sentinţei nr. 6813 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul declarat de SC O.P. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Obligă recurentele SC G.L.D. SA şi SC O.P. SA la plata sumei de 1674 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata pârâtă SC D.G.B. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 124/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1567/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
