ICCJ. Decizia nr. 1407/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1407/2014
Dosar nr. 3582/2/2013
Şedinţa publică de Ia 19 martie 2014
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
l.Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
Prin sentinţa nr. 1932 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Asociata Română pentru Reciclare în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contesatiilor a Municipiului Bucureşti, în sensul că a fost dispusă suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F1. din 19 aprilie 2013 şi a raportului de inspecţie fiscală F2. din 19 aprilie 2013 pe perioada prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
2. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
2.2. Motivele de casare
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în conformitate cu care „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
2.2. Principalele argumente invocate
S-a susţinut că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă suspendarea actului.
3. Apărările intimatei
Asociaţia Română pentru Reciclare a formulat întâmpinare prin care a susţinut nulitatea recursului formulat, având în vedere că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.
4. Procedura de soluţionare a recursului
4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 19 noiembrie 2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) Noul C. proc. civ.
Asociaţia Română pentru Reciclare a depus punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 15 ianuarie 2014 completul filtru a înlăturat critica formulată de intimată cu privire la nulitatea recursului pentru neîncadrarea în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul recurentei ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., fiind fixat termen de judecată pe fond a recursului.
4.2 Cu privire la fondul recursului
4.2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede (ex. art. 123 alin. final din Constituţie) sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Dispoziţiile mai sus citate prevăd obligaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. l, întrucât cele două condiţii se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenţei unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, a abuzului autorităţii, a atitudinii acesteia, iar Înalta Curte reţine că toate aceste situaţii arătate de recurenta-reclamantă sunt de natură a argumenta cazul bine justificat.
Înalta Curte a constatat că întotdeauna cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.
Or, prin sentinţa recurată, instanţa a făcut o analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ, şi a reţinut că sunt incidente aspecte ale cazului bine justificat în raport cu natura măsurii dispuse de autoritatea publică.
În jurisprudenţa sa constantă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept, care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare).
Or, în cauza de faţă, reclamantă a susţinut, în esenţă, că ar exista un caz bine justificat, invocând aparenţa de nelegalitate a actului administrativ atacat, pentru încadrarea veniturilor obţinute de către asociaţia nonprofit Rorec din contribuţiile membrilor şi afiliaţilor săi în scopul exclusiv al colectării, reciclării, reutilizării şi eliminării nepoluante a D.E.E.E.-urilor, în categoria veniturilor de natură economică.
Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă existenţa unui caz bine justificat, având în vedere faptul că deşi operaţiunea de gestionare este plasată în sfera TVA, totuşi autoritatea fiscală nu a motivat un asemenea raţionament din perspectiva impozitului pe profit şi posibila încadrare a acestor venituri în excepţia prevăzută la art. 15 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003. Instanţa a reţinut că recurenta a susţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din C. fisc., fără a fi motivată o asemenea concluzie de fapt şi de drept asupra calificării naturii activităţilor prestate de reclamantă.
Din dispoziţiile art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat.
Condiţia pagubei iminente în acest caz a fost dovedită de intimata-reclamantă, Înalta Curte reţinând că în mod corect instanţa de primă jurisdicţie a apreciat că, prin executarea deciziei de impunere atacată, reclamanta ar suferi un prejudiciu iremediabil sau greu de recuperat, care ar conduce în final la stoparea activităţii de recuperare a D.E.E.E.-urilor şi afectarea implicită a activităţii desfăşurată de producătorii acestora.
Înalta Curte reţine că nu sunt identificate motive de casare a sentinţei atacate, motiv pentru care va menţine soluţia instanţei de fond ca legală şi temeinică.
4.2.2. Soluţia instanţei de recurs. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1932 din 1 1 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1404/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1523/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
