ICCJ. Decizia nr. 1523/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1523/2014
Dosar nr. 1328/2/2011
Şedinţa publică de la 25 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11 februarie 2011, completată şi precizată la data de 27 septembrie 2011, precum şi la data de 8 noiembrie 2011, reclamanta B.R. a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.A.F. să fie desfiinţate actele ilegale de control abuzive şi să fie obligată pârâta să înceteze ilegalităţile al căror subiect este reclamanta; obligarea pârâtei să arate care este numărul de persoane declarate ca plătitor de TVA: a) din proprie iniţiativă şi b) prin efectul legii de către pârâtă conform art. 153 alin. (8) C. fisc.; ambele situaţii defalcate pe perioadele până la 1 ianuarie 2009, pe parcursul anului 2009 şi pe parcursul anului 2010 (precizând reclamanta că acest capăt de cerere se referă exact la nr. de persoane fizice declarate ca plătitoare de TVA pentru vânzarea de imobile din patrimoniul personal); să arate care era procedura de urmat pentru cei care doreau această înregistrare şi care erau formularele „puse gratuit la dispoziţia contribuabilului” pentru aceleaşi perioade de timp, de asemenea: a) dacă este necesară autorizarea persoanei fizice pentru tranzacţionarea proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal şi b) la care articol se încadrează tranzacţionarea proprietăţilor imobiliare de persoane fizice ca activitate economică desfăşurată în mod independent (din Legea nr. 300/2004, până la abrogare, respectiv, O.U.G. nr. 44/2008, după abrogare).
A solicitat în contradictoriu cu pârâţii D.G.F.P.M.B. şi A.F.P. sector 4 Bucureşti să se precizeze dacă este necesară autorizarea persoanei fizice pentru tranzacţionarea proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal; la care articol de încadrează tranzacţionarea proprietăţilor imobiliare de persoane fizice ca activitate economică desfăşurată în mod independent, din Legea nr. 300/2004, până la abrogare, respectiv O.U.G. nr. 44/2008, după abrogare; în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată din 17 decembrie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 17 decembrie 2010 încheiate persoanei fizice B.R. până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei; revocarea/desfiinţarea următoarelor acte administrativ-fiscale: decizia din 5 aprilie 2011 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă şi înregistrată la D.G.F.P.M.B. din 1 februarie 2011 formulată împotriva deciziei de impunere din 17 decembrie 2010, raportul de inspecţie fiscală din 17 decembrie 2010 încheiat la persoana fizică B.R., act administrativ fiscal emis de către D.G.F.P.M.B.; decizia de impunere privind taxa pe valoare adăugată din 17 decembrie 2010 emisă de către D.G.F.P.M.B., cu consecinţa înlăturării obligaţiei de plată a sumelor indicate în cuprinsul acestor acte, suma reprezentând plata de TVA pentru operaţiunile de vânzare imobile din patrimoniul personal; ridicării măsurilor asigurătorii dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 19 octombrie 2010 emise urmare a procesului-verbal de control şi plăţii tuturor daunelor, costurilor şi cheltuielilor generate de acest control nelegal şi neconstituţional.
În fapt, reclamanta a arătat că A.F.P. sector 4 i-a comunicat invitaţia din 27 ianuarie 2010, procesul-verbal din 27 ianuarie 2010 şi procesul-verbal din 9 februarie 2010 pe care le-a atacat cu contestaţii al căror răspuns era în sensul că actele contestate nu sunt acte administrative fiscale şi că ar fi prematur introdusă contestaţia, fără a intra pe fondul cauzei.
Reclamanta a precizat că a contestat dreptul A.N.A.F. de a o controla pentru perioada în care nu avea obligaţia de a se declara ca plătitor de TVA, motivând că înainte de acest moment nu era parte a raportului juridic fiscal şi nu avea nici un drept şi nici o obligaţie în materie de TVA.
A mai arătat reclamanta că la aplicarea prevederilor speciale de reîncadrare ale art. 11 C. fisc. trebuie considerată tranzacţia în sine, pentru că, de obicei, un contract de vânzare-cumpărare prevede „preţul vânzării”, care nu include TVA. Ca rezultat, obligaţia plăţii TVA revine cumpărătorului şi, prin reclasificare, acesta este obligat la plata TVA, pe care vânzătorul va avea obligaţia să o colecteze şi să o vireze, contractul de vânzare-cumpărare fiind viciat ca formă la reclasificare, pentru neplată.
Cu privire la decizia nr. 129 din 5 aprilie 2011, reclamanta a precizat că perioada verificată începe de la 1 ianuarie 2004 şi nu din 1 ianuarie 2007, cum se arată în raportul de inspecţie fiscală, iar în ceea ce priveşte momentul în care ar fi putut deveni plătitoare de TVA, îl poziţionează în cursul anului 2008, după cel puţin o vânzare.
S-a menţionat că prevederile art. 127 alin. (1) C. fisc. nu-i sunt aplicabile aspect ignorat de către A.N.A.F.
S-a mai arătat că durata controlului a fost de 11 luni în condiţiile în care potrivit art. 104 C. proc. fisc., inspecţia trebuia să se finalizeze în maxim 3 luni.
De asemenea, s-a criticat şi metoda de calcul în condiţiile în care A.N.A.F. nu a folosit procedeul sutei mărite şi nu a scăzut TVA din preţul de vânzare determinând modificarea contractelor care au generat TVA cu încălcarea art. 969 C. civ.
S-a mai arătat în acţiunea formulată că au fost folosite aprecieri greşite cu privire la art. 146 C. fisc., reclamanta iniţiind tranzacţii imobiliare atunci când Legea nr. 571/2003 prevedea la art. 42 că acestea nu sunt impozabile.
În ceea ce priveşte TVA deductibilă, s-a susţinut că inspectorii care au încadrat activitatea reclamantei ca independentă şi economică, considerând-o retroactiv ca plătitor de TVA, aveau obligaţia să calculeze şi TVA deductibil conform Legii nr. 571/2003 art. 1471 alin. (1), greşit apreciindu-se că tranzacţiile reclamantei s-au încadrat la 19% în loc de 5% astfel cum prevede O.U.G. nr. 200/2008.
S-a arătat în acţiune că fiecare perioadă fiscală trebuia încadrată legislaţiei în vigoare la data vânzării, totodată apreciindu-se că TVA deductibil trebuia calculat şi dedus din obligaţia reclamantei, la momentul declarării începerii activităţii economice independente desfăşurate ca persoană fizică
S-a invocat nulitatea inspecţiei motivat de împrejurarea că la data de 11 august 2010 i s-a comunicat avizul de inspecţie fiscală emis potrivit art. 10123 din O.G. nr. 92/2003, însă nu şi temeiul legal astfel cum prevede art. 101 alin. (2) lit. a); nu a fost înştiinţată pentru discuţia finală şi nu i s-a dat posibilitatea să formuleze obiecţiuni, fiindu-i sugerată doar posibilitatea de a formula o cerere prin care să solicite micşorarea sumelor de plată şi eşalonarea lor în timp (ceea ce a şi făcut, dar la care a primit un răspuns negativ).
Pârâta A.N.A.F. a depus întâmpinare prin care a solicitat pe cale de excepţie, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte instituţia sa şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă având în vedere că decizia din 5 aprilie 2011 a cărei anulare se solicită a fost emisă de D.G.F.P.M.B., iar raportul de inspecţie fiscală din 17 decembrie 2010 şi decizia de impunere din 17 decembrie 2010 sunt emise de A.F.P. sector 4.
În şedinţa publică de la 31 ianuarie 2012, Curtea a dispus reunirea cauzelor.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2594 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.R. în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F., D.G.F.P.M.B., A.F.P. sector 4 Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice. S-a anulat decizia din 5 aprilie 2011 a D.G.F.P.M.B., decizia de impunere din 17 decembrie 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 17 decembrie 2010. Au fost respinse celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut cu privire la obiectul litigiului că scopul principal urmărit de reclamant este acela de anulare a actelor considerate vătămătoare respectiv decizia din 5 aprilie 2011 emisă de D.G.F.P.M.B., decizia de impunere din 17 decembrie 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 17 decembrie 2010 emise de A.F.P. sector 4 Bucureşti, însă că reclamanta a formulat solicitări nu doar în contradictoriu cu emitenţii celor trei acte ci şi în contradictoriu cu ceilalţi doi intimaţi, respectiv A.N.A.F. şi Ministerul Finanaţelor Publice.
În ceea ce priveşte obiectul principal al acţiunii Curtea de apel a constatat că reclamanta nu era, în perioada controlată, plătitor de TVA astfel încât actele prin care i se impune plata TVA pentru tranzacţii imobiliare sunt nelegale, tranzacţiile imobiliare efectuate de reclamantă, şi pentru care s-a apreciat că se impunea declararea reclamantei ca plătitoare de TVA fiind realizate în perioada 2007-2009.
Interpretând dispoziţiile reţinute de către organele fiscale, respectiv art. 153 C. fisc., s-a concluzionat că pentru a se proceda la înregistrarea unei persoane ca plătitor de TVA trebuie să fie vorba de o persoană impozabilă, astfel cum este definită de art. 127 alin. (1) şi alin. (2) C. fisc.
S-a apreciat în considerentele sentinţei atacate, că vânzarea de imobile nu este considerată de C. com. ca fiind un act de comerţ, iar C. fisc. nu modifică în mod explicit soluţia legislativă din C. com., motiv pentru care, prin O.U.G. 109/2009 a fost introdus alin. (22) care prevede că „Situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.”
A susţinut judecătorul fondului că introducerea acestui text de lege confirmă faptul că norma juridică, în forma în vigoare până la adoptarea ordonanţei nu conţinea dispoziţii referitoare la vânzarea de imobile de către persoanele fizice.
S-a mai arătat că textul C. fisc. şi normele de aplicare, în forma în vigoare la data realizării tranzacţiilor nu conţineau dispoziţii prin care să definească caracterul de continuitate, în cazul reclamantei fiind vorba de câteva tranzacţii în decursul a trei ani.
De asemenea, s-a invocat şi imprevizibilitatea aplicării legii în raport de absenţa unor dispoziţii legale care să circumstanţieze noţiunea de continuitate.
Au fost apreciate nelegale actele atacate şi faţă de împrejurarea că la stabilirea momentului de la care reclamanta a atins plafonul care impunea înregistrarea ei ca plătitoare de TVA au fost luate în considerare două schimburi de terenuri realizate în anul 2007, care s-au realizat fără plata unei sulte, ceea ce contravine textului art. 127 C. fisc.
În ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în art. 130 C. fisc., s-a apreciat că este vorba de o ficţiune a legiuitorului ce trebuie interpretată în scopul pentru care a fost edictată. Totodată, s-a reţinut că pentru terenurile arabile operează scutirea prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.
S-a mai arătat în considerentele hotărârii atacate că reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul de deducere, neavând relevanţă dacă s-a înregistrat ca persoană plătitoare de TVA.
În ceea ce priveşte cererea ca instanţa să stabilească, cu titlu de principiu, dacă este necesară autorizarea unei persoane fizice pentru tranzacţionarea proprietăţilor imobiliare şi la care articol din lege se încadrează tranzacţionarea proprietăţilor imobiliare de către persoanele fizice, s-a considerat că este inadmisibilă întrucât nu se încadrează în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtelor să arate care este numărul de persoane declarate ca plătitor de TVA şi care este procedura ce trebuia urmată pentru cei care doreau înregistrarea, inclusiv formularele care se puneau la dispoziţia acestora Curtea de apel a constatat că nu este vorba de un refuz nejustificat al autorităţilor de a furniza astfel de informaţii, în condiţiile în care nu le-a fost adresată o solicitare în acest sens.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs A.N.A.F., Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (fostă D.G.F.P.M.B.) şi A.F.P. sector 4 Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (fostă D.G.F.P.M.B.), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin recursul declarat de A.N.A.F. s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în principal, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F., cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar în subsidiar, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu consecinţa menţinerii actelor administrative fiscale emise de către A.F.P. sector 4 şi D.G.F.P. Bucureşti ca fiind temeinice şi legale.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele prevăzute la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ.
Prin recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice s-a criticat sentinţa instanţei de fond faţă de încălcarea normelor de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv omisiunea de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile cu ministerul.
S-a arătat că hotărârea instanţei de fond nu conţine motivele pe care se sprijină admiterea acţiunii în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (fostă D.G.F.P.M.B.) a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul menţinerii actelor fiscale ca fiind temeinice şi legale.
S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru înregistrarea reclamantei ca persoană impozabilă, vânzările de imobile fiind încadrate în categoria activităţilor economice.
De asemenea, s-a arătat că este îndeplinită şi condiţia continuităţii activităţilor economice desfăşurate în scopul obţinerii de venituri.
Cu privire la nerecunoaşterea dreptului de deducere a TVA, s-a arătat că, în condiţiile în care reclamanta nu s-a înregistrat ca plătitoare de taxă pe valoare adăugată, nu putea beneficia de deductibilitatea acesteia, actele administrativ fiscale fiind legale şi temeinice şi sub acest aspect.
Recurenta-pârâtă A.F.P. sector 4 Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie apreciind că este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a arătat că vânzarea de imobile este încadrată în categoria activităţilor economice, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în vederea înregistrării unei persoane în scopuri de TVA, operaţiunile având şi caracter de continuitate.
Cu privire la nerecunoaşterea dreptului de deducere a TVA, s-a arătat că, în condiţiile în care reclamanta nu s-a înregistrat ca plătitoare de taxă pe valoare adăugată, nu putea beneficia de deductibilitatea acesteia, actele administrativ fiscale fiind legale şi temeinice şi sub acest aspect.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor ca nelegale şi netemeinice. A arătat reclamanta că recursurile declarate de către recurenţii A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice sunt neavenite în condiţiile în care instanţa de fond a respins capetele de cerere formulate în contradictoriu cu aceste părţi.
S-a arătat că recurentele au interpretat o lege fiscală neclară în mod abuziv şi în contra spiritului acesteia, iar, pe de altă parte, s-a susţinut că şi în situaţia reţinerii obligaţiei de a se declara ca plătitor de TVA, atât decizia cât şi raportul de inspecţie fiscală sunt incorecte sub aspectul calculului.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenţii-pârâţi şi a prevederilor art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, cu precizarea că argumentele invocate vor fi grupate şi li se va răspunde prin considerente comune, raportate la finalitatea lor concretă.
Recursurile formulate de către A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, sunt fondate pentru motivele arătate în continuare.
În faţa instanţei de fond a fost invocată de către pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.A.F. excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestor autorităţi, excepţie care a fost pusă în discuţia părţilor şi chiar dacă instanţa de fond nu s-a pronunţat expres în sensul respingerii acesteia, totuşi acţiunea reclamantei a fost admisă în parte şi în contradictoriu cu acestea, dar fără a prezenta argumentele pentru care aceste autorităţi au calitate procesuală pasivă.
Însă, soluţia instanţei de fond prin care s-a apreciat că A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice au calitate procesuală pasivă este dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.
Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana chemată în judecată şi cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.
În cauză, a fost formulată cerere de chemare în judecată şi în contradictoriu cu A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice chiar dacă nu a fost indicat actul administrativ tipic sau asimilat (refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri sau nesoluţionarea în termen a unei cereri) care să producă o vătămare a drepturilor sau intereselor reclamantei.
Nu poate fi reţinută existenţa unui interes al reclamantei, în condiţiile în care prin acţiunea precizată în raport de cadrul procesual stabilit de către instanţa de fond, s-a solicitat anularea deciziei din 5 aprilie 2011 emisă de D.G.F.P.M.B. prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă, anularea raportului de inspecţie fiscală din 17 decembrie 2010 şi a deciziei de impunere din 17 decembrie 2010 emise de către A.F.P. sector 4, mai ales că în cauză au avut calitatea de pârâte autorităţile emitente ale actelor administrative atacate, respectiv D.G.F.P.M.B. şi A.F.P. sector 4 Bucureşti şi s-a constatat că cererea ca instanţa să stabilească, cu titlu de principiu, dacă este necesară autorizarea unei persoane fizice pentru tranzacţionarea proprietăţilor imobiliare este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, constatându-se totodată că nu s-a formulat o cerere de furnizare de informaţii pârâtelor.
Calitatea procesuală pasivă a A.N.A.F. şi a Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi justificată nici prin incidenţa dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 care vizează că instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate, sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept.
De aceea, pentru că A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice nu pot avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, vor fi admise recursurile declarate de aceste autorităţi, în sensul că se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. şi Ministerului Finanţelor Publice şi se va respinge acţiunea în contradictoriu cu acestea.
Analizând recursurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (fostă D.G.F.P.M.B.) şi A.F.P. sector 4 Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, în raport de motivele invocate, Curtea le apreciază pentru următoarele considerente, ca fondate, în cauză impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea lămuririi depline a situaţiei de fapt în raport de probele administrate şi a necesităţii completării probatoriului în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiilor fiscale datorate TVA plus majorări şi penalităţi în raport de hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013 în cauzele conexate C 249/12 şi C 250/12.
Cu ocazia rejudecării se impune în cauză efectuarea în cauză a unui nou raport de expertiză pentru a se stabili cuantumul TVA datorat în raport de îndrumările cuprinse în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 noiembrie 2013.
Aceasta ţinând cont că preţul imobilelor a fost stabilit de părţi fără a se face menţiuni privind TVA, iar recurenta-pârâtă a calculat TVA prin adăugarea TVA de 19% la preţul din contract şi nu inclus în preţ ceea ce a determinat o majorare a cuantumului obligaţiilor fiscale datorate de recurentă.
Instanţa şi raportul de expertiză va analiza fiecare contract încheiat de recurentă în perioada de referinţă în ceea ce priveşte existenţa menţinerii obligaţiei de plată a TVA-ului.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, mai ales în condiţiile în care proba a fost solicitată de către reclamantă şi respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 28 februarie 2012, instanţa nefiind ţinută de obiectivele propuse de către părţi.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată şi, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi alin. (3) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de A.N.A.F. şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 2594 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F. şi Ministerului Finanţelor Publice şi respinge acţiunea faţă de acestea.
Admite recursurile declarate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (fostă D.G.F.P.M.B.) şi A.F.P. sector 4 Bucureşti prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti (fostă D.G.F.P.M.B.), împotriva aceleiaşi sentinţe.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1407/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1581/2014. Contencios → |
|---|
