ICCJ. Decizia nr. 1513/2014. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1513/2014
Dosar nr. 4947/2/2012
Şedinţa publică de la 25 martie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 iunie 2012, reclamanţii N.K. şi SC D. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, sa dispună anularea Deciziei nr. 2507934 din data de 06 aprilie 2012 prin care s-a dispus refuzul prelungirii dreptului de şedere al reclamantului persoana fizica, obligarea paratului la emiterea unei noi decizii de prelungire a dreptului de şedere, cu cheltuieli de judecata.
S-a arătat că, în condiţiile în care normele aplicabile, respectiv Legea nr. 69/2000 şi art. 24 alin. (1) lit d) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc şi prevăd expres ca angajarea sportivilor străini în România se realizează în baza unui contract individual de munca sau în baza unei convenţii civile, refuzul paratei de prelungire a dreptului de şedere a reclamantului persoana fizica pe motiv ca nu are încheiat contract individual de munca cu norma întreagă conform art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, apare ca fiind unul nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004.
Parata a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes întrucât reclamantului i-a fost ulterior prelungit dreptul de şedere, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiata.
La ultimul termen de judecata reclamantul şi-a precizat cererea în sensul ca instanţa rămâne investita doar cu primul capăt de cerere privind anularea actului administrativ.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 5616 din 8 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei de interes; s-a admis acţiunea, precizată, formulată de reclamanţii N.K. şi SC D. SA, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări. A fost anulată Decizia nr. 2507934 din 06 aprilie 2012.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că excepţia lipsei interesului este neîntemeiata întrucât deşi reclamantului persoana fizica N.K. i s-a aprobat cererea pentru prelungirea dreptului de şedere temporara în scopul angajării în munca, urmând a i se emite documentul de şedere cu valabilitate de la 24 mai 2012 pana la 23 mai 2013, în condiţiile în care actul administrativ contestat pe calea litigiului de faţă nu a fost revocat de emitent, acesta este în fiinţa, putând fi analizat de instanta.
Cu privire la fondul cauzei, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 şi ale art. 12 din O.U.G. nr. 56/2007 a constatat că, în cazul sportivilor străini, nu este necesara încheierea unui contract de munca, nici pentru eliberarea autorizaţiei de munca, nici pentru prelungirea dreptului de şedere.
S-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada existenţei şi derulării în condiţiile legii, a raporturilor de muncă prin încheierea unei convenţii civile.
Teza pârâtului în sensul căderii în desuetudine a dispoziţiilor legale care prevăd posibilitatea încheierii unei convenţii civile [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000, art. 24 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 194/2002] a fost respinsă de Curtea de apel, dat fiind faptul că O.U.G. nr. 56/2007 nu prevede ca în toate cazurile autorizaţia de muncă se eliberează condiţionat de prezentarea unui contract de muncă.
S-a apreciat că raţiunea legislaţiei privind regimul juridic al străinilor în România este aceea a instituirii condiţiilor legale în care aceştia trăiesc pe teritoriul României, inclusiv din punctul de vedere al derulării raporturilor de munca, respectiv a obţinerii veniturilor necesare traiului, nefiind obligatorie condiţia restrictivă, a contractului individual de muncă prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, fiind dovedită existenţa convenţiei civile nr. 168 din 7 iulie 2010.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat că în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes, în condiţiile în care Inspectoratul General pentru Imigrări i-a aprobat reclamantului prelungirea dreptului de şedere, printr-o nouă hotărâre.
Asupra fondului cauzei s-a arătat că, potrivit cadrului legal prevăzut de O.U.G. nr. 194/2002 şi O.U.G. nr. 56/2007, instanţa de fond deşi a reţinut corect că la eliberarea autorizaţiei de muncă nu este necesară încheierea unui contract de muncă, a extins în mod nelegal acest raţionament şi în ceea ce priveşte prelungirea dreptului de şedere.
Invocându-se dispoziţiile art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, s-a arătat că la prelungirea dreptului de şedere pentru sportivii străini se solicită prezentarea unui contract de muncă încheiat în condiţiile legii şi nu o convenţie civilă, caz în care era necesară o prevedere expresă.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Recurentul a depus în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ. Adresa Ministerului Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale nr. 48144/I.A din 6 martie 2012.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Examinând hotărârea recurată, în raport de prevederile legale incidente în cauză şi criticile formulate cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subzistă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că pentru argumentele în continuare prezentate, urmare a admiterii recursului formulat, se impune modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
În fapt, prin Decizia nr. 2507934 din 06 aprilie 2012 Oficiul Român pentru Imigrări, Direcţia Migraţie, Serviciul Autorizaţii şi Permise de Şedere în scop de Munca Bucureşti a respins cererea reclamantului N.K. de prelungire a dreptului de şedere în scop de muncă.
În motivare s-a reţinut ca reclamantul nu a făcut dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit şi a încheierii contractului individual de munca cu norma întreaga cu angajatorul SC D. SA din care să rezulte că salariul înscris este cel puţin la nivelul salariului mediu brut pe economie.
Prin decizia ORI nr. 2460253 emisa în soluţionarea plângerii administrative prealabile, s-a reţinut caracterul neîntemeiat al cererii reclamantului.
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002:
(1) Străinilor intraţi în România în scopul angajării în muncă, posesori ai unei autorizaţii valabile de muncă pentru lucrători permanenţi, lucrători sezonieri, lucrători stagiari, sportivi, nominale, pentru lucrători transfrontalieri sau pentru lucrători înalt calificaţi li se prelungeşte dreptul de şedere temporară dacă prezintă următoarele documente:
a) contractul individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă, din care să rezulte faptul că salariul înscris este cel puţin la nivelul salariului mediu brut pe economie. În cazul lucrătorilor înalt calificaţi, acesta va fi la nivelul de cel puţin 4 ori salariul mediu brut pe economie;
b) actul medical de atestare a stării de sănătate, din care să rezulte că străinul este apt pentru a fi încadrat în muncă.
Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar constată că argumentele recurentului în ceea ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes sunt nefondate, actele administrative atacate, respectiv Decizia nr. 2507934 din 06 aprilie 2012 şi decizia de soluţionare a plângerii administrative, nefiind revocate, fiind supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ.
Apreciază Înalta Curte, în raport de textele de lege incidente în cauză, că în mod greşit prima instanţă a interpretat dispoziţiile O.U.G. nr. 194/2002 în sensul că nu este necesară încheierea unui contract de muncă la prelungirea dreptului de şedere temporară, opinând că raţiunea legiuitorului este aceea ca solicitantul să facă dovada obţinerii unor venituri necesare traiului, în condiţiile încheierii unei convenţii civile intre cei doi reclamanţi.
Cum în mod corect s-a arătat şi în motivele de recurs, raţionamentul instanţei este corect numai în ceea ce priveşte eliberarea autorizaţiei de muncă.
Chiar dacă, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 56/2007 autorizaţia de muncă este necesară la prelungirea dreptului de şedere, nu este şi suficientă, la prelungire trebuind îndeplinite, în condiţiile art. 50 - 52, coroborate cu cele ale art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, cerinţe mult mai largi decât existenţa unei autorizaţii de muncă prin care se atestă doar dreptul străinului de a fi încadrat în muncă pe teritoriul României.
Or, instanţa de recurs constată că potrivit dispoziţiilor art. 56 din O.U.G. nr. 194/2002, la prelungirea dreptului de şedere pentru sportivii străini se solicită în mod expres prezentarea unui contract de muncă încheiat în condiţiile legii, condiţie pe care cetăţeanul străin reclamant, persoană fizică, nu o îndeplinea la data depunerii cererii de prelungire, în mod legal, prin decizia contestată fiind respinsă cererea de prelungire a dreptului de şedere.
Nu poate fi primită motivarea primei instanţe, în sensul că legea este restrictivă, fiind suficientă existenţa unei convenţii civile, întrucât, în cazul cererii de prelungire a dreptului de şedere sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 care prevăd expres obligaţia prezentării contractului individual de muncă cu normă întreagă, vizat de inspectoratul teritorial de muncă.
Înalta Curte constată că atunci când legiuitorul a prevăzut alternativ contractul de muncă şi convenţia civilă, a prevăzut-o expres în O.U.G. nr. 195/2002, cum este cazul art. 24 alin. (1) lit. d) care reglementează viza de lungă şedere pentru angajare în muncă.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a mai pronunţat, în situaţii similare şi prin alte decizii (ex. Decizia nr. 1213/2014).
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va respinge acţiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva Sentinţei nr. 5616 din 8 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 1507/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1518/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
