ICCJ. Decizia nr. 1730/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1730/2014
Dosar nr. 939/44/2012
Şedinţa publică de la 2 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârile pronunţate de instanţa de fond
1.1. Prin încheierea din 6 noiembrie 2012 Curtea de Apel Glalaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a dispus admiterea cererii de suspendare formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., A.N.V., D.A.T.V. Bucureşti şi pe cale de consecinţă a dispus suspendarea executării deciziilor din 7 iunie 2012 şi din 25 aprilie 2012 emise de pârâtă până la soluţionarea pe fond a contestaţiei irevocabil.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În speţă, reclamanta a formulat contestaţie împotriva actului administrativ a cărui suspendare o solicită, apreciind că suplimentarea garanţiei aferente autorizaţiilor de antrepozit fiscal emise societăţii SC M. SA este netemeinică şi nelegală şi a achitat cauţiunea prevăzută de lege, aşa încât aceasta este îndreptăţită a beneficia de măsura suspendării executării.
Fără a antama fondul cauzei, instanţa de fond a apreciat că nemulţumirea reclamantei faţă de concluziile actului de control, nemulţumire declinată în cadrul contestaţiei formulate în cauză, se încadrează într-un caz bine justificat în accepţiunea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând dubii faţă de legalitatea şi temeinicia sumei solicitate reclamantei cu titlu de garanţie actualizată, verificarea acestor susţineri fiind, însă, condiţionată de adâncirea cercetării materialului probator, în condiţiile în care din preambulul deciziei contestate nu rezultă temeiurile de fapt al măsurii contestate, respectiv cifra de afaceri la care s-a aplicat procentul legal pentru cuantificarea garanţiei.
A apreciat judecătorul fondului că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cuprinsul contestaţiei împotriva deciziei de actualizare a garanţiei aferentă autorizaţiilor de antrepozit fiscal, apar, la o primă analiză sumară, specifică unui astfel de litigiu, ca apte să conducă la reţinerea că în cauză ar exista un caz bine justificat.
Referitor la a doua condiţie cerută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, respectiv iminenţa producerii unei pagube, instanţa de fond a reţinut că din actele depuse la dosar (contracte de credit, contracte de vânzare-cumpărare şi contracte de prestări servicii, în care reclamanta are calitatea de vânzător, respectiv de beneficiar, contrate aflate în derulare) rezultă că reclamanta este în situaţia de a nu-şi putea onora obligaţiile, plata imediată a sumelor de bani stabilite de pârâtă fiind de natura a destabiliza funcţionarea societăţii.
Se mai reţine în hotărârea instanţei de fond că cea de-a doua condiţie, paguba iminentă este dată de prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă, faţă de profilul de activitate al reclamantei şi faţă de contextul crizei economice actuale.
1.2. Prin sentinţa nr. 647 din 18 decembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., A.N.V., D.A.T.V. Bucureşti şi pe cale de consecinţă a dispus anularea deciziilor din 25 aprilie 2012 şi din 07 iunie 2012 emise de autoritatea pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În cauză autoritatea pârâtă a majorat obligaţia fiscală a reclamantei privitor la actualizarea garanţiei, fără a explicita şi demonstra această corecţie a obligaţiilor fiscale ale reclamantei. Această atitudine a fost motivată prin aceea că reclamanta a omis să transmită informaţiile necesare pentru actualizarea garanţiei până la termenul de 15 ianuarie 2012.
O asemenea omisiune este indiscutabil culpabilă, dar sancţiunea aplicată de către pârâtă prin majorarea cuantumului garanţiei în mod discreţionar, fără o bază de calcul, nu se încadrează nici în spiritul şi nici în litera legii. Simpla prezentare a unor texte normative în preambulul deciziei criticate nu constituie o respectare a cerinţei arătării în concret a considerentelor pe care se sprijină măsura dispusă.
În acest context instanţa de fond a apreciat că, autoritatea pârâtă a încălcat o serie de principii fundamentale în materia administrării impozitelor, taxelor şi contribuţiilor ce se stabilesc în cadrul raporturilor juridice fiscale.
În acest context, se reţine că, este de principiu că respectând limitele atribuţiilor şi competenţelor sale, organul fiscal are dreptul de apreciere asupra stărilor de fapt fiscale şi dreptul sau obligaţia de a adopta soluţia admisă de lege. Această apreciere însă trebuie să se întemeieze pe mijloacele de probă prevăzute de lege, cazul opus, în speţă, este expresia unei puteri exercitată discreţionar întemeiat pe dispoziţii elastice ale legii. Aşa cum se recomandă şi prin Directiva nr. 2005/60/CE din 26 octombrie 2005, utilizarea dreptului de apreciere nu poate fi discreţionară, ci, organul fiscal trebuie să acţioneze echilibrat şi rezonabil în toate actele şi deciziile sale.
Apreciază judecătorul fondului că în cauză este discutabilă şi respectarea principiului bunei credinţe, căci în scopul realizării cerinţelor legii, relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, aceasta presupunând că atât organul fiscal cât şi contribuabilul să pornească de la scopul urmărit de legiuitor şi nu de la înţelesul constatării neapărat a unor fapte ilicite. În prezenta cauză, nimic nu-i este imputabil sub acest aspect reclamantei decât că a întârziat comunicarea unor date contabile, date ce i-au fost comunicate oricum pârâtei cu aproape două luni anterior emiterii deciziei de impunere, respectiv la data de 28 februarie 2012 cu actul înregistrat la A.N.V.
2. Cererile de recurs
Atât împotriva Încheierii de şedinţă din 6 noiembrie 2012 cât şi a sentinţei nr. 647 din 18 decembrie 2012, ambele pronunţate de a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs D.R.A.O.V. Galaţi, în nume propriu precum şi în numele şi pentru A.N.V., criticând-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. Prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus suspendarea executării deciziilor din 25 aprilie 2012 şi din 7 iunie 2012 emise de A.N.V., D.A.T.V., în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care actele dosarului nu oferă suficiente îndoieli de răsturnare a prezumţiei de nelegalitate a celor două acte administrativ-fiscale ce au făcut obiectul cererii de suspendare formulate de intimata-reclamantă care în susţinerea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat s-a limitat doar la a face apărări pe fondul cauzei, complet nejustificate în cazul unei cereri de suspendare.
Consideră recurenta-pârâtă că nici condiţia pagubei iminente nu este justificată în cauză, în condiţiile în care valoarea obligaţiei fiscale contestate a fost stabilită în baza unor acte administrativ fiscale care se bucură de prezumţia de legalitate.
2.2. În susţinerea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 647 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică şi nu a ţinut cont de apărările formulate, ignorând cu desăvârşire toate susţinerile prezentate în dovedirea situaţiei de fapt invocate.
Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că autoritatea vamală nu a explicitat şi demonstrat valoarea cuantumului garanţiei dispuse prin decizia din 25 aprilie 2012, la valoarea de 2.016.567 euro, în condiţiile în care actualizarea garanţiei a fost efectuată pe baza datelor invocate în preambulul respectivei decizii şi care reflectă activitatea desfăşurată de intimată în calitate de antrepozitar autorizat în cursul anului 2011.
Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de fond a ignorat apărările precum şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei odată cu întâmpinarea, respectiv modul de calcul al garanţiei şi declaraţia intimatei-reclamante privind capacitatea de producţie în antrepozitul de producţie bietanol, alcool etilic, alcool etilic denaturat şi nu a reţinut faptul că potrivit art. 20654 alin. (4), alin. (41) şi alin. (5) C. fisc., coroborate cu pct. 108 alin. (81) şi alin. (49) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la stabilirea nivelului garanţiei actualizate se au în vedere mai multe elemente, nu doar valoarea accizelor înregistrate şi plătite în anul anterior aşa cum a susţinut intimata-reclamantă.
3. Apărările intimatei-reclamante
Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., însă prin notele scrise depuse la dosarul cauzei a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
4. Hotărârea Înaltei Curţi cu privire la cele două recursuri declarate în cauză
4.1. Recursul declarat împotriva Încheierii de şedinţă din data de 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, urmează a fi respins ca tardiv, faţă de considerentele ce urmează:
Faţă de principiul legalităţii termenului de exercitare a căii de atac, Înalta Curte constată că, în cauză calea de atac a recursului trebuia promovată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 (5 zile de la comunicare), prin derogare de la dispoziţiile art. 301 C. proc. civ. (15 zile de la comunicare).
Cum în cauză încheierea de şedinţă din 6 noiembrie a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 12 decembrie 2012 iar recursul a fost declarat la data de 20 decembrie 2012, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat după împlinirea termenului legal imperativ (5 zile de la data comunicării hotărârii), ceea ce atrage decăderea recurentei-pârâte din dreptul de exercitare a respectivei căi de atac, conform art. 103 C. proc. civ.
Drept urmare a acestei decăderi, în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din data de 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, va fi respins ca tardiv formulat.
4.2. Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 647 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal este fondat şi urmează a fi admis, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Verificând, susţinerile recurentei-pârâte prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. se constată că acestea sunt fondate, în condiţiile în care sentinţa atacată reflectă evaluarea incompletă a materialului probator, cu consecinţa necercetării corespunzătoare a fondului raportului juridic litigios.
Astfel, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, la soluţionarea cauzei, instanţa de fond nu a analizat în concret apărările recurentei-pârâte, nu a examinat înscrisurile la care s-a făcut referire prin apărările invocate în faţa instanţei de fond (corespondenţa purtată în vederea obţinerii informaţiilor necesare actualizării nivelului garanţiei contestate, declaraţia intimatei-reclamante privind capacităţile de producţie în antrepozitul de producţie bietanol, alcool etilic, alcool pentru perioada septembrie 2010-august 2011, modul de calcul al garanţiei stabilite în sarcina intimatei-reclamante în calitate de antrepozitar autorizat, înscrisurile care au stat la baza stabilirii obligaţiei de plată a garanţiei), a omis să cerceteze împrejurări de fapt esenţiale în cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, şi nu a motivat în mod convingător hotărârea pronunţată, respectiv nu a indicat, pe baza căror elemente de fapt şi de drept a înlăturat apărările recurentei-pârâte ci s-a limitat la a prelua susţinerile intimatei-reclamante din cererea de chemare în judecată fără a reda printr-un raţionament propriu motivele care au condus la reţinerea nelegalităţii celor două acte administrativ-fiscale contestate, ceea ce echivalează practic cu necercetarea corespunzătoare a fondului raportului juridic litigios.
Totodată, în mod greşit instanţa de fond a apreciat nelegalitatea actelor administrativ fiscale contestate prin prisma viciului nemotivării în condiţiile în care din simpla lecturare a preambulului deciziei din 25 aprilie 2012 rezultă atât situaţia de fapt cât şi temeiurile de drept care au condus la stabilirea cuantumului garanţiei actualizate, pentru intimata-reclamantă, în calitate de antrepozitar autorizat, la valoarea de 2.016.567 euro, în baza unor informaţii privind activitatea desfăşurată în perioada analizată provenite de la intimata-reclamantă, şi deci bine cunoscute de aceasta, şi după un algoritm de calcul detaliat cu claritate prin înscrisurile depuse odată cu întâmpinarea la dosarul de fond.
De altfel, instanţa de fond trebuia să observe că intimata-reclamantă, nu a negat faptul că nu şi-a îndeplinit la timp şi în mod corespunzător obligaţia privind comunicarea informaţiilor necesare actualizării garanţiei aferente autorizaţiei de antrepozit fiscal deţinute, ceea ce a pus organele fiscale în situaţia de a efectua aceste calcule pe baza informaţiilor referitoare la activitatea intimatei din aplicaţia EMCS, situaţie în care este injust a sancţiona organul fiscal în sensul expus de judecătorul fondului, cu atât mai puţin prin prisma încălcării principiului bunei credinţe.
Relevant, în acest sens, este şi faptul că în considerentele sentinţei nu este indicată nicio normă juridică din legislaţia primară sau secundară din care să rezulte modul defectuos de stabilire, în sarcina intimatei-reclamante a obligaţiei de plată a garanţiei contestate, astfel încât instanţa de control judiciar să poată verifica modul în care instanţa de fond a apreciat asupra nelegalităţii şi temeiniciei deciziei din 25 aprilie 2012.
În consecinţă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului, pentru a determina în mod corect raportul juridic dedus judecăţii, nu a evalua întreg materialul probator administrat în cauză, nu a examina prin prisma dispoziţiilor legale din materie, dacă probele administrate fac dovada celor susţinute de intimata-reclamantă, a astfel de atitudine echivalând cu o necercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puţin al uneia dintre părţi.
În aceste condiţii, recurentei-pârâte i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
În raport de cele mai sus arătate, apreciindu-se că este nelegală hotărârea pronunţată în cauză, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 3041, art. 312 alin. (1)-alin. (3) şi art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de recurenta, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, care, în respectul garanţiilor unei proceduri echitabile, urmează să analizeze şi să răspundă motivelor şi apărărilor invocate de părţi, cu indicarea temeiurilor de drept şi de fapt care i-au format convingerea asupra soluţiei pronunţate.
La soluţionarea cauzei, instanţa de fond va trebui să analizeze raportul juridic litigios ţinând cont atât de particularităţile cauzei determinate de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale în materia stabilirii garanţiei pentru antrepozitele autorizate, interpretate, de altfel, diferit de părţile litigante, datele economice şi financiare reale privind activitatea intimatei-reclamante în perioada de referinţă, în raport de care să se verifice algoritmul de calcul al valorii garanţiei stabilite în sarcina intimatei-reclamante, ceea ar putea justifica, în cauză şi discutarea necesităţii suplimentării probatoriului cu o expertiză de specialitate, de apărărilor recurentei-pârâte, de ansamblu înscrisurilor care au stat la emiterii celor două acte administrativ fiscale contestate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.R.A.O.V. Galaţi în nume propriu şi pentru A.N.V. în prezent A.N.A.F., D.R.F.P. Galaţi împotriva încheierii de şedinţă din data de 6 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv declarat.
Admite recursul declarat de D.R.A.O.V. Galaţi în nume propriu şi pentru A.N.V. în prezent A.N.A.F., D.R.F.P. Galaţi împotriva sentinţei nr. 647 din 18 decembrie 2012 a aceleiaşi instanţe.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 173/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1731/2014. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
