ICCJ. Decizia nr. 2032/2014. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2032/2014
Dosar nr. 5021/1/2013
Şedinţa publică de la 30 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 1051 din 8 octombrie 2013, Plenul C.S.M. a dispus respingerea cererii de pensionare anticipată formulate de domnul N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa; înaintarea către preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţie a domnului N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa, ca urmare a condamnării penale definitive a acestuia şi înaintarea hotărârii către preşedintele României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcţie.
Pentru a hotărî astfel, Plenul a constatat că, la data de 26 octombrie 2012, secţia pentru procurori din cadrul C.S.M. a dispus prin Hotărârea nr. 372/2012, suspendarea din funcţie a domnului N.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Olteniţa, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Prin sentinţa penală nr. 106 din 12 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, l-a condamnat pe inculpatul N.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare, iar condamnarea a rămas definitivă prin Decizia nr. 2772 din 19 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin respingerea recursurilor declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. şi de către inculpatul N.M.
Plenul C.S.M. a analizat cererea domnului N.M. de punere în executare a Deciziei civile nr. 6187/17 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul soluţionării cererii acestuia de pensionare anticipată, constatând următoarele aspecte:
O primă cerere de pensionare anticipată a fost adresată C.S.M. de către domnul N.M. la data de 29 august 2012, însă aceasta nu era însoţită de către o decizie de pensionare, astfel încât această cerere nu poate genera efecte juridice atâta timp cât în susţinerea acesteia nu a fost depusă o decizie de pensionare a casei teritoriale de pensii competente.
Plenul a remarcat faptul că domnul N.M. a adresat C.T.P. Călăraşi la data de 12 noiembrie 2012 o cerere de pensionare anticipată, urmare acestea fiind emisă Decizia nr. 166375 din 07 decembrie 2012.
Ulterior emiterii acestei decizii, domnul N.M. a reiterat cererea sa de pensionare anticipată C.S.M., noua cerere fiind înregistrată sub nr. 2/23740/1154 din 03 ianuarie 2013.
Faţă de cele de mai sus, în considerarea dispoziţiilor legale incidente, Plenul a apreciat că data ce trebuie avută în vedere la analizarea unei cereri de pensionare (în cazul în care nu se solicită ca aceasta să opereze de la o dată ulterioară) este data la care magistratul în funcţie adresează cererea de stabilire a drepturilor băneşti C.T.P. competente, iar nu data sesizării C.S.M.
Or, dat fiind faptul că domnul N.M. a fost suspendat din funcţia de procuror la data de 28 octombrie 2012, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, Plenul a constatat că această dată a suspendării clin funcţie este anterioară sesizării C.T.P. competente.
Întrucât cererea magistratului de pensionare anticipată urmăreşte valorificarea unui drept ce decurge din calitatea sa de magistrat, drept suspendat şi în considerarea faptului că domnul N.M. era suspendat din funcţie la data formulării cererii de pensionare anticipată, situaţie incidentă şi în prezent, când, de altfel, a survenit şi o sentinţă penală definitivă de condamnare a magistratului, Plenul C.S.M. a apreciat că se impune respingerea cererii de pensionare anticipată formulată.
Faţa de condamnarea definitivă a domnului N.M. pentru săvârşirea unei infracţiuni, Plenul a reţinut că, potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie ca urmare a survenirii unei astfel de împrejurări.
Având în vedere sentinţa penală nr. 106 din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 2772 din 19 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dispoziţiile imperative privind eliberarea din funcţie ca urmare a condamnării penale definitive, Plenul C.S.M. a dispus înaintarea către preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţie a domnului N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa, ca urmare a condamnării penale definitive a acestuia.
Prin contestația formulată în termenul prevăzut de lege N.M. a solicitat anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013, obligarea intimatului C.S.M. să emită o nouă hotărâre prin care să propună eliberarea din funcție a contestatorului prin pensionare, de la data prevăzută în Decizia de pensionare nr. 166375 din data de 7 decembrie 2012 emisă de C.T.P. Călărași iar nu pentru condamnare penală definitivă, cum în mod nelegal s-a dispus prin hotărârea atacată, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
S-a învederat, de către contestatorul N.M., că hotărârea atacată este nelegală, întrucât s-a încălcat dreptul constituțional la pensie și s-a împiedicat exercițiul dreptului la încetarea funcției prin pensionare fără temei legal, s-au încălcat dispozițiile legale privind atribuțiile și competențele C.S.M., s-au încălcat prevederile art. 44 alin. (1) din Constituția României și ale Protocolului nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, s-a încălcat prezumția de nevinovăție (art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. și art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului) și principiul egalității în fața legii și a nediscriminării (art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din C.E.D.O., Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României).
Cu referire la motivul de nelegalitate constând în încălcarea dreptului constituțional la pensie și împiedicarea exercitării dreptului la încetarea funcției prin pensionare, s-a arătat, de către contestator, că potrivit art. 47 alin. (2) din Constituția României și art. 1 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (aplicabil și magistraților, conform art. 6 pct. 2 din Lege), dreptul la pensie este garantat, și că acest drept se naște prin cererea formulată de persoana îndreptățită și adresată casei teritoriale de pensii (art. 103 din Legea nr. 263/2010), sub condiția îndeplinirii condițiilor legale de pensionare, ce urmează a fi constatate de casa de pensii (art. 104 alin. (1) și (2) din Legea nr. 263/2010).
Tot astfel, s-a relevat că art. 82 din Legea nr. 303/2004 prevede dreptul la pensie al magistraților iar art. 65 alin. (1) lit. b) din același act normativ stipulează că eliberarea din funcție a magistraților se face ”prin pensionare, potrivit legii”, această ultimă normă trimițând la dispozițiile de drept comun în ceea ce privește stabilirea de către casele teritoriale de pensii a dreptului la pensie în condițiile Legii nr. 263/2010.
Or, s-a evocat că la data de 29 august 2012, când contestatorul a formulat cerere de pensionare, erau îndeplinite condițiile legale pentru pensionarea acestuia, astfel cum rezultă din decizia de pensionare emisă de C.T.P. a județului Călărași la data de 7 decembrie 2012, așa încât nu exista nici un temei de drept care să justifice refuzul intimatului C.S.M. de a respinge cererea de pensionare.
A remarcat contestatorul că legiuitorul, prin art. 104 din Legea nr. 273/2010 și art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, a înțeles să distingă între nașterea dreptului la pensie, stabilirea dreptului la pensie și acordarea, respectiv plata acesteia, noțiunile nefiind echivalente, și a considerat acesta că în ipoteza statuată de legea specială privind statutul magistraților, chiar dacă plata efectivă a pensiei este cea a emiterii decretului prezidențial, pensia se cuvine și se stabilește tot în condițiile prevăzute de legea pensiilor, întrucât legea specială privind statutul magistraților nu derogă de la dispozițiile de drept comun în ceea ce privește nașterea și recunoașterea dreptului la pensie ci doar în privința plății efective a acestor drepturi. Ori, potrivit deciziei emise de C.T.P. Călărași, drepturile contestatorului au fost stabilite începând cu data de 12 noiembrie 2012.
Tot astfel, în lumina principiului egalității în fața legii, a nediscriminării și a prezumției de nevinovăție, garanții fundamentale ale dreptului la un proces echitabil (noțiunea de proces fiind înțeleasă și definită în jurisprudența C.E.D.O. ca incluzând și faza prejudicială, administrativă a procedurii de soluționare a unei cauze), a apreciat contestatorul că nu exista nici un fundament legal pentru refuzul intimatului de a recunoaște dreptul său la eliberarea din funcție prin pensionare, drept conferit de legiuitor prin dispozițiile art. 65 lit. b) din Legea nr. 303/2004, întrucât la data la care cererea de pensionare trebuia evaluată și soluționată nu exista nici un concurs între cauza de încetare a funcției prin pensionare și cea întemeiată pe condamnarea penală definitivă.
Dimpotrivă, s-a susținut că conduita dilatorie a intimatului, refuzul de a soluționa cererea contestatorului formulată încă din data de 29 august 2012, refuz sancționat prin Decizia nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a generat premisa cazului de eliberare din funcție a petentului pentru condamnare penală definitivă, prin înfrângerea dreptului născut și recunoscut prin decizia organului competent (casa de pensii) de a înceta funcția prin pensionare.
Cât privește motivul de nelegalitate reprezentat de încălcarea dispozițiilor legale privind atribuțiile și competențele C.S.M., s-a apreciat de către contestator că intimatul nu se putea pronunța - așa cum a procedat prin hotărârea contestată - asupra admiterii sau respingerii cererii de pensionare, în condițiile în care această competență este dată de legiuitor casei de pensii, conform art. 103-104 din Legea nr. 263/2010, și nu C.S.M.
Plenul C.S.M., s-a susținut, poate hotărî numai asupra cererii de eliberare din funcție prin pensionare, intimatul fiind abilitat a face propunere președintelui României în vederea emiterii decretului prezidențial în acest sens (art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004), fără a putea verifica îndeplinirea sau nu a condițiilor de pensionare.
Contestatorul a mai susținut că fiind încălcat dreptul său la dobândirea în patrimoniu a pensiei de la data la care aceasta îi era cuvenită potrivit dispozițiilor art. 103 din Legea nr. 263/2010, respectiv data îndeplinirii condițiilor de dobândire a dreptului la pensie constatată de organul competent, este privat de valoarea patrimonială a acestui drept de asigurări sociale, veritabil bun în sensul Protocolului nr. 1 la Convenție, supus protecției constituționale (art. 44 alin. (1)) și dreptului internațional.
S-a apreciat de către contestator că prin respingerea cererii sale de încetare a funcției prin pensionare și prin formularea propunerii de eliberare din funcție pentru condamnare penală intimatul a comis un grav abuz în exercitarea atribuțiilor, încercând prin puterea proprie a actului administrativ emis, să impună o modificare a legii pe care legiuitorul însuși a refuzat-o până la momentul formulării contestației, și să genereze o sancțiune penală (privarea de dreptul la pensie legal consacrat) în condițiile în care legea penală și nici hotărârea judecătorească de condamnare nu instituie o asemenea sancțiune.
S-a mai învederat, prin contestație, că refuzând să analizeze și să soluționeze cererea contestatorului de pensionare în raport cu realitatea existentă la momentul manifestării de voință în sensul încetării funcției pentru acest motiv, intimatul a încălcat prezumție de nevinovăție, fiind evident că până la condamnarea definitivă penală contestatorul are drepturile oricărui magistrat care îndeplinește condițiile pensionării, iar aceste condiții nu pot fi analizate prin prisma unei conduite viitoare, nici suspendate sau circumstanțiate în exercitare în funcție de o posibilă soluție viitoare a unei instanțe penale, întrucât ar însemna să se condiționeze prin act administrativ un drept consacrat de legiuitor pur și simplu, necondiționat, în absența unui text normativ care să permită acest lucru.
În fine, contestatorul a apreciat că prin hotărârea contestată a fost încălcat și principiul egalității în fața legii și al nediscriminării (art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din C.E.D.O., Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României), dreptul contestatorului la pensie, născut anterior condamnării definitive, trebuind să fie respectat și recunoscut în aceeași măsură cu cel al oricărui magistrat prezumat nevinovat.
S-a precizat că consecință a analizei realității juridice de la data nașterii dreptului contestatorului la pensie prin prisma prezumției de nevinovăție, nu există nici un fundament legal pentru a plasa chestiunea analizei drepturilor contestatorului sub incidența unui alt regim juridic decât cel definit de lege pentru magistrații al căror drept de încetare a funcției prin pensionare s-a născut.
A concluzionat contestatorul că refuzul intimatului de a recunoaște dreptul său de pensionare pe o perioadă însemnată de timp (un an de zile) și de a-l nega la momentul schimbării realității juridice față de cea de la momentul nașterii dreptului reprezintă o încălcare gravă a principiului egalității în fața legii și a nediscriminării, deoarece soluția dată cererii petentului este diferită de cea dată oricărui alt magistrat aflat în condiții similare la data nașterii dreptului, iar diferența de soluții este discriminatorie pe considerente de vinovăție penală, deși un asemenea motiv de distincție nu era permis intimatului datorită forței prezumției de nevinovăție la data la care acesta trebuia să facă propunerea pentru eliberare din funcție a contestatorului prin pensionare.
Prin adresa din 2013 C.S.M., prin secretarul general, a înaintat la dosar declarația de recurs, în formă olografă, formulată de N.G. pe o copie a buletinului său de identitate, în numele lui N.M., împotriva Hotărârii nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013 a Plenului C.S.M., declarație însoțită de o copie a ordinii de zi soluționate a Plenului C.S.M. din data de 8 octombrie 2013 și de un exemplar al recursului îndreptat împotriva Hotărârii Plenului C.S.M. din data de 30 ianuarie 2013, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 6187 pronunțată la data de 17 septembrie 2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimatul C.S.M. a invocat, în principal, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, cu consecința anulării contestației, în ipoteza în care această dovadă nu va fi făcută în condițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., și în subsidiar, a solicitat respingerea contestației ca nefondată.
Sub aspectul excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, s-au adus următoarele precizări:
Contestația formulată în cauză, anterior depunerii motivelor în fapt și în drept, a fost depusă de sora contestatorului N.M., fără a fi însoțită de o procură de reprezentare, în condițiile legii, cererea fiind semnată exclusiv de către aceasta.
Aspectele învederate reies din actele și lucrările dosarului, calea de atac intitulată ”recurs” fiind semnată de N.G., conform declarației olografe inserată într-o copie a actului de identitate a acesteia.
În condițiile expuse, s-a apreciat că nu s-a făcut, în condițiile art. 83 alin. (2) C. proc. civ., dovada calității de reprezentant a persoanei care a redactat și depus calea de atac.
Prin urmare, în ipoteza în care această dovadă nu va fi făcută, a solicitat intimatul C.S.M. admiterea excepției, cu consecința anulării contestației.
Pe fondul contestației, intimatul C.S.M. a arătat că în mod legal și întemeiat a dispus, prin Hotărârea Plenului nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013, respingerea cererii de pensionare anticipată formulată de contestatorul N.M. și înaintarea către președintele României a propunerii de eliberare din funcție ca urmare a condamnării definitive a acestuia.
În ceea ce privește cererea de pensionare anticipară, analizată în condițiile punerii în executare a Deciziei nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Plenul C.S.M. a reținut că dreptul de pensionare anticipată aparține doar judecătorilor și procurorilor în funcție, această concluzie, potrivit căreia un astfel de drept presupune ca și condiție premisă ca titularul să fie în activitate, rezultând din coroborarea prevederilor art. 82 alin. (5) cu art. 831 și art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
O primă cerere de pensionare anticipată a fost adresată C.S.M. la data de 29 august 2012, această cerere nefiind însoțită de o decizie de pensionare.
Sub acest aspect s-a învederat faptul că, deși pensia de magistrat este o pensie specială, calculul drepturilor de pensie este atributul exclusiv al C.T.P., astfel cum rezultă implicit din dispozițiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Contestatorul a adresat C.T.P. Călărași la data de 12 noiembrie 2012 o astfel de cerere de pensionare anticipată, fiind emisă la data de 7 decembrie 2012 Decizia nr. 166375. Ulterior emiterii acestei decizii contestatorul a reiterat cererea sa de pensionare anticipată, cererea fiind înregistrată la C.S.M. sub nr. 2/23740 din 3 ianuarie 2013.
În considerarea aspectelor sus relevate, Plenul C.S.M. a reținut în mod judicios că data care trebuie avută în vedere la analizarea unei cereri de pensionare - în cazul în care nu se solicită ca aceasta să opereze la o dată ulterioară - este data la care magistratul în funcție adresează cererea de stabilire a drepturilor bănești casei teritoriale de pensii competente, iar nu data sesizării C.S.M.
Or, dat fiind faptul că contestatorul a fost suspendat din funcția de procuror la data de 28 octombrie 2012, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, Plenul a constatat că această dată a suspendării este anterioară sesizării C.T.P. competente.
S-a susținut că deși Legea nr. 303/2004 expune doar câteva din efectele suspendării din funcție a unui magistrat, precum neplata drepturilor salariale, neincluderea perioadei suspendării în perioada de vechime în funcție și inaplicabilitatea interdicțiilor și incompatibilităților prevăzute la art. 5 și 8, această enumerare nu are un caracter limitativ, ci unul exemplificativ.
Intimatul a făcut referire și la prevederile art. 49 alin. (4) C. muncii care prevede că ”în cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării, acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea de salariat”, și în contextul prezentat a apreciat că cererea contestatorului de eliberare din funcție prin pensionare urmărește valorificarea unui drept ce decurge din calitatea de magistrat, drept suspendat la momentul formulării cererii.
Prin urmare, în vederea punerii în executare a Deciziei nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care C.S.M. a fost obligat să procedeze la soluționarea cererii de eliberare din funcție prin pensionare a contestatorului și nu la soluționarea cererii într-un sens sau altul, s-a statuat, în conformitate cu argumentele de fapt și de drept expuse mai sus, că cererea trebuie respinsă, urmând ca eliberarea din funcție să intervină ca urmare a condamnării penale definitive a acestuia.
A relevat intimatul, pe de altă parte, că textul art. 65 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu stabilește o ordine de prioritate în situația în care intervin două sau mai multe cauze ce pot conduce la eliberarea din funcție a unui magistrat, dar cu toate acestea rezultă, din ansamblul reglementării Legii nr. 303/2004, că acest act normativ face distincție între motivele imputabile, respectiv neimputabile de eliberare din funcție a unui judecător sau procuror, reglementând anumite drepturi pentru magistrații eliberați din motive neimputabile (art. 33 alin. (1), art. 65 alin. 6 și art. 82 alin. (5)).
Eliberarea din funcție prin pensionare se circumscrie motivelor neimputabile de încetare a activității, în timp ce intervenirea unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni face parte din categoria motivelor imputabile de încetare a activității unui magistrat, respectiv de eliberare a sa din funcție.
A reiterat intimatul C.S.M. faptul că deși legea nu stabilește o ordine de prioritate când intră în concurs două sau mai multe cauze ce conduc la eliberarea din funcție a magistratului, o astfel de prioritate trebuie stabilită, în concret, în funcție de circumstanțe.
Astfel de argumente, s-a precizat, pot susține opinia intimatului din data de 8 octombrie 2013, de înaintare către președintele României a propunerii de eliberare din funcție a contestatorului, ca urmare a condamnării penale definitive a acestuia.
Tot ca argumente în susținere, C.S.M. a subliniat că acceptarea ipotezei în sensul că nu există nicio dispoziție legală care să interzică posibilitatea pensionării magistratului pe perioada suspendării ar conduce la o evidentă eludare a prevederilor legale care reglementează ca și cauză de eliberare din funcție a magistratului condamnarea definitivă a acestuia pentru o infracțiune.
Cauza instituită la lit. f) a art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ar putea fi astfel înlăturată discreționar, prin simpla manifestare de voință a magistratului, în sensul formulării unei cereri de pensionare, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și suspendarea sa din funcție până la momentul soluționării definitive a procesului penal. În condițiile expuse, textul nu și-ar mai putea găsi niciodată aplicabilitatea, ori normele de drept trebuie aplicate și interpretate în sensul producerii de efecte.
În raport de cele prezentate a apreciat intimatul C.S.M. că nu pot fi reținute criticile de nelegalitate invocate de contestatorul N.M., referitoare la încălcarea prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, art. 1 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice și a dispozițiilor legale privind atribuțiile și competențele C.S.M. Cererile pentru eliberarea din funcție a magistraților sunt de competența C.S.M. potrivit art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 44 alin. (1) din Constituția României și a Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat intimatul că nu poate fi reținută existența unui drept de proprietate în patrimoniul contestatorului sau o valoare patrimonială sub forma unei creanțe certe, ce-i poate conferi o speranță legitimă cu privire la valorificarea ei.
Referitor la pretinsa încălcare a prezumției de nevinovăție din perspectiva susținută de contestator, s-a susținut că nici această susținere nu poate fi reținută, întrucât a beneficiat de această prezumție până la momentul condamnării sale definitive printr-o hotărâre a instanței penale.
Nici argumentele privitoare la pretinsa discriminare a contestatorului nu au fost considerate întemeiate, eliberarea din funcție ca urmare a unei condamnări definitive dispunându-se față de toți cei aflați într-o astfel de situație, când intră în concurs cu o cerere de eliberare din funcție prin pensionare formulată, de regulă, după demararea demersurilor în procesul penal.
Or, așa cum s-a mai relevat, acceptarea ipotezei în sensul că nu există nicio dispoziție legală care să interzică posibilitatea pensionării magistratului pe perioada suspendării ar conduce la o evidentă eludare a prevederilor legale care reglementează ca și cauză de eliberare din funcție a magistratului condamnarea definitivă a acestuia pentru o infracțiune.
Prin urmare, cauza instituită la lit. f) a art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ar putea fi astfel înlăturată discreționar, prin simpla manifestare de voință a magistratului, în sensul formulării unei cereri de pensionare, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și suspendarea sa din funcție până la momentul soluționării definitive a procesului penal.
Contestatorul a răspuns la întâmpinarea intimatului C.S.M., considerând că sunt lipsite de temei atât excepția invocată cât și apărările pe fondul litigiului.
În ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, întemeiată pe dispozițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., s-a susținut că aceasta a fost invocată cu rea credință, în condițiile în care mandatarul avocat al contestatorului a făcut dovada calității de reprezentant în acord cu cerințele art. 85 alin. (3) cu referire la art. 83 alin. (3) C. proc. civ.
În ce privește apărările pe fondul cauzei, s-au învederat următoarele:
Pensia solicitată și stabilită prin Decizia nr. 166375 din 7 decembrie 2012 a C.T.P. Călărași nu este o pensie anticipată, așa cum susține intimatul C.S.M., ci o pensie pentru limită de vârstă, reglementată ca atare de prevederile art. 82 alin. (2) și (8) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Susținerea intimatului în sensul că pensia anticipată se cuvine numai judecătorului și procurorului aflat în funcție este neîntemeiată, întrucât chiar în cazul pensiei anticipate nu există niciun temei legal care să permită intimatului să dea o asemenea interpretare legii privind statutul magistraților și să acționeze în consecință, iar acolo unde legea nu distinge nici interpretul și nici cel ce o aplică nu pot distinge, nici autoritatea judecătorească și nici cea administrativă neputând modifica norme de drept clare, care nu impun nicio condiționare sau restricționare a aplicării lor.
A fost apreciată ca fiind lipsită de fundament și apărarea intimatului în sensul că suspendarea din funcție a contestatorului, anterioară cererii de pensionare adresată C.T.P. competente, ar împiedica eliberarea din funcție prin pensionare, având în vedere că eliberarea din funcție prin pensionare corespunde unui motiv neimputabil magistratului în timp ce în speță eliberarea din funcție îi este imputabilă contestatorului, urmare condamnării definitive pentru o infracțiune, în condițiile în care cererea de pensionare adresată intimatului la data de 29 august 2012 și respectiv cererea de pensionare adresată C.T.P. Călărași la data de 22 noiembrie 2012 sunt anterioare intervenirii cauzei de eliberare din funcția pentru un motiv imputabil contestatorului, dispozițiile Legii nr. 303/2004 nu stabilesc, cum s-a statuat dealtfel și în considerentele Deciziei nr. 6187 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, o prioritate în cazul în care intervin două sau mai multe cauze ce pot conduce la eliberarea din funcție a unui magistrat, iar la data refuzului soluționării cererii de pensionare de către C.S.M., respectiv 30 ianuarie 2013, nu exista un concurs de cauze care să conducă la eliberarea din funcție a magistratului.
A considerat contestatorul, prin urmare, că neexistând concurs de cauze de eliberare din funcție la data cererii de pensionare formulată de contestator, cererea de pensionare trebuia soluționată în conformitate cu situația de fapt și de drept de la data formulării sale, situație în care nu intervenise nicio cauză de eliberare din funcție pentru vreun motiv imputabil.
Pe de altă parte, contestatorul a precizat că suspendarea sa din funcție nu are nicio relevanță sub aspectul mai sus menționat, deoarece: - legea nu enemeră printre cauzele de eliberare din funcție și suspendarea magistratului, așa încât măsura suspendării nu poate concura cu motivul eliberării din funcție prin pensionare; - în lumina dispozitivului Deciziei nr. 6187 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, intimatul era obligat ”să soluționeze cererea de eliberare din funcție formulată de contestator la data de 19 august 2012” adică ”anterior emiterii Hotărârii nr. 372 din 26 octombrie 2012 prin care s-a dispus suspendarea din funcția de procuror”.
În fine, contestatorul a apreciat ca intimatul a interpretat eronat dispozițiile legale atunci când a considerat că suspendarea din funcție paralizează dreptul de a solicita pensionarea, având în vedere prevederile art. 49 alin. (4) C. muncii, întrucât, în primul rând, dreptul la pensie izvorăște potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, din calitatea de asigurat iar nu din calitatea de salariat, iar în al doilea rând legea ce constituie dreptul comun aplicabil în materia pensiilor (Legea nr. 263/2010) stabilește clar ce anume condiții trebuie îndeplinite pentru dobândirea dreptului la pensie (art. 52 și următoarele), respectiv împlinirea unei anumite vârste și efectuarea unui anumit stagiu de cotizare, fără a condiționa nașterea sau acordarea dreptului de calitatea de salariat sau funcționar aflat în funcție la data solicitării stabilirii drepturilor de pensie. În al treilea rând, a conchis contestatorul că nici legea specială ce reglementează statutul magistraților (Legea nr. 303/2004) nu include între consecințele măsurii suspendării din funcție a magistratului suspendarea sau suprimarea dreptului la pensie, ci limitează drepturile cuvenite magistratului în legătură cu salarizarea acestuia și vechimea în muncă (art. 62 alin. (3) din lege), chestiuni care nu pot afecta dreptul contestatorului la pensie născut la data formulării cererii de pensionare.
La termenul de judecată de azi reprezentantul intimatului, în raport de împrejurarea că contestația ce formează obiectul litigiului a fost formulată de N.M. prin avocat, care a depus la dosar mandatul de reprezentare, a înțeles să renunțe la invocarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a formulat contestația.
Contestația formulată de N.M. împotriva Hotărârii nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013 a Plenului C.S.M. este fondată și urmează a fi admisă, cu consecința anulării actului administrativ atacat și a obligării intimatului C.S.M. la emiterea unei noi hotărâri prin care să propună președintelui României eliberarea din funcție a contestatorului prin pensionare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că o primă cerere de pensionare, nesoluționată în vreun fel, a fost adresată C.S.M. de către contestatorul N.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, la data de 29 august 2012, această solicitare nefiind însoțită însă de o decizie de pensionare.
La data de 26 octombrie 2012, secția de procurori a C.S.M. a hotărât, în temeiul art. 40 lit. j) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 62 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea contestatorului din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
C.T.P. Călărași, urmare cererii formulate de contestatorul N.M. sub nr. 38442 din data de 12 noiembrie 2012, a emis Decizia nr. 166375 din data de 7 decembrie 2012, privind acordarea pensiei de serviciu, în temeiul art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin această decizie, care a rămas definitivă prin necontestare, drepturile de pensie s-au stabilit începând cu data formulării cererii de acordare a pensiei de serviciu, anume 12 noiembrie 2012, prin luarea în considerare a unei vechimi în funcțiile prevăzute la art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de 26 ani și 9 luni, și s-a prevăzut, în conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, că plata drepturilor se va face începând cu data eliberării din funcție a contestatorului.
Întemeindu-se pe Decizia nr. 166375 din data de 7 decembrie 2012, privind acordarea pensiei de serviciu, emisă de autoritatea administrativă competentă C.T.P. Călărași, N.M. a solicitat din nou C.S.M., cu cererea înregistrată din 3 ianuarie 2013, eliberarea sa din funcție prin pensionare, hotărându-se în ședința Plenului C.S.M. din data de 30 ianuarie 2013 amânarea discutării propunerii de eliberare din funcție prin pensionare, a contestatorului, suspendat din funcție, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, până la încetarea suspendării magistratului.
Ulterior, prin Decizia nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă contestația formulată de N.M. împotriva Hotărârii Plenului C.S.M. din 30 ianuarie 2013, cu consecința anulării în parte a hotărârii atacate în ceea ce-l privește pe contestator și a obligării intimatului să procedeze la soluționarea cererii de eliberare din funcție prin pensionare formulată de contestator la data de 29 august 2012.
S-a reținut în considerentele deciziei Înaltei Curți, cu putere de lucru judecat, pe de o parte că amânarea soluționării cererii contestatorului până la momentul judecării definitive a procesului penal echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare a solicitării acestuia în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și, pe de altă parte, că refuzul soluționării cererii contestatorului apare ca fiind nejustificat și datorită faptului că la data de 30 ianuarie 2013 nu exista o hotărâre de condamnare definitivă a contestatorului pentru săvârșirea vreunei infracțiuni, astfel că nu se poate susține că ar exista un concurs de cauze care să conducă la eliberarea din funcție a magistratului. Totodată, s-a statuat, prin aceeași decizie, că hotărârea de amânare a soluționării cererii formulate de contestator până la momentul încetării suspendării din funcție a fost emisă cu exces de putere, în condițiile în care aceasta nu a fost motivată, nu a fost invocat vreun temei legal pentru această soluție, iar cererea de eliberare din funcție prin pensionare a fost formulată la data de 29 august 2012, anterior emiterii Hotărârii nr. 372 din data de 26 octombrie 2012 a Secției pentru procurori a C.S.M. prin care s-a dispus suspendarea din funcția de procuror.
Se constată, în fine, că în data de 8 octombrie 2013, consecință a analizei Notei din 2013 a D.R.U.O. - S.R.U. pentru parchete prin care a fost înaintată propunerea privind eliberarea din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița a domnului N.M., ca urmare a condamnării penale definitive, și cererea acestuia de punere în executare a Deciziei civile nr. 6187 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Plenul C.S.M. a dispus, prin Hotărârea nr. 1051, contestată în litigiu, respingerea cererii de pensionare anticipată formulată de contestatorul N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița, și înaintarea către președintele României a propunerii de eliberare din funcție a acestuia, ca urmare a condamnării penale definitive.
În raport de cele mai sus învederate, Înalta Curte constată, așadar, că a fost investită în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu o contestaţie ce are ca obiect Hotărârea nr. 1051 din 08 octombrie 2013 prin care Plenul C.S.M. a respins cererea de pensionare anticipată formulată de domnul N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa (art. 1) şi a dispus înaintarea către preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţie a domnului N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa, ca urmare a condamnării penale definitive a acestuia (art. 2).
Având în vedere argumentele expuse pe larg în motivarea hotărârii contestate precum şi în egală măsură criticile formulate prin prezenta contestaţie, Înalta Curte constată că are a se pronunţa cu prioritate asupra a două probleme de drept, respectiv dacă de lege lata pe perioada suspendării din funcţie, în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, un judecător/procuror îşi poate exercita dreptul de a beneficia de pensie de serviciu, în condiţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi dacă există vreo ordine de prioritate în situaţia în care intervin simultan două sau mai multe cauze ce pot conduce, în condiţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, la eliberarea din funcţie a unui judecător/procuror.
1. Cu privire la prima problemă, intimatul opinează atât prin considerentele hotărârii contestate cât şi prin întâmpinarea formulată în cauză că pe perioada suspendării un procuror/judecător nu poate beneficia de dreptul la pensionare anticipată, invocând în acest sens dispoziţiile art. 82 alin. (5), art. 831, art. 85 alin. (3), respectiv art. 62 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004, precum şi cele ale art. 49 alin. (4) C. muncii, pe când în opinia contestatorului un astfel de drept poate fi exercitat în condiţii de legalitate, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, art. 44 alin. (1) şi art. 47 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 şi art. 104 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare.
Se impune, cu titlu prealabil, a se clarifica natura pensiei de serviciu prevăzută de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, recunoscută în beneficiul contestatorului prin Decizia nr. 166375 din data de 7 decembrie 2012 emisă de autoritatea administrativă competentă, anume C.T.P. Călărași, aceasta având, potrivit prevederilor exprese ale art. 82 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, regimul juridic al unei pensii pentru limită de vârstă, și nu a unei pensii anticipate. Pensionarea anticipată a judecătorilor și procurorilor beneficiază de o reglementare distinctă, prin dispozițiile art. 831 din Legea nr. 303/2004, care prevăd că ”(1) Judecătorii și procurorii pot fi pensionați anticipat, cu reducerea vârstei de pensionare prevăzute de prezenta lege cu până la 5 ani, în cazul în care depășesc vechimea în magistratură prevăzută la art. 82 alin. (1) cu cel puțin 5 ani. Cei care îndeplinesc atât condițiile pentru acordarea pensiei în condițiile prezentului articol, cât și pe cele prevăzute la art. 82 alin. (2) pot opta între cele două pensii. (2) Pensia prevăzută la alin. (1) are regimul unei pensii anticipate de serviciu. (3) Beneficiarii pensiei de serviciu prevăzute la alin. (1) nu pot cumula pensia de serviciu cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective, până la vârsta de 60 de ani. (4) Cuantumul pensiei anticipate se stabilește potrivit prevederilor art. 82 alin. (1) și (4).”
Înalta Curte, analizând limitele şi condiţiile exercitării dreptului la pensie de serviciu, prin prisma interpretării dispoziţiilor art. 82 alin. (2) şi ale art. 62 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004, constată în dezacord cu intimatul că exercitarea respectivului drept nu este condiţionată de exercitarea funcţiei de judecător/procuror la data formulării cererii de pensionare, ci de deţinerea calităţii de judecător/procuror. Astfel, în condiţiile în care legiuitorul în redarea conţinutului art. 82 foloseşte sintagma judecător şi procuror şi nu cea de judecător şi procuror în funcţie prin impunerea condiţiei exercitării funcţiei de judecător/procuror la data formulării cereri de eliberare din funcţie prin pensionare intimatul adaugă într-un mod nepermis la lege, cu consecinţa atragerii excesului de putere în emiterea unor acte administrativ circumscrise unei astfel de interpretări.
Totodată, afectarea statutului judecătorului/procurorului prin extinderea efectelor suspendării din funcţie dispusă în temeiul art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, şi asupra exercitării dreptului la pensionare, potrivit art. 82 alin. (2), nu poate fi acceptată în condiţiile în care, fiind vorba de o măsură de excepţie de natură a suspenda temporar doar exercitarea profesiei, şi implicit drepturile şi obligaţiile ce decurg în mod obişnuit din exerciţiul profesiei, enumerarea prevăzută prin norma imperativă de la art. 62 alin. (3) şi (4) este limitativă şi nu exemplificativă cum în mod greşit a apreciat intimatul.
Prin urmare, contrar celor susţinute de intimat, efectele suspendării din funcţie a judecătorului/procurorului constau doar în neplata drepturilor salariale pe perioada suspendării, neluarea în calcul a respectivei perioade în stabilirea vechimii în magistratură, și respectiv inaplicabilitatea interdicţiilor şi incompatibilităţilor prevăzute la art. 5 şi art. 8 din acelaşi act normativ.
În cauză nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 49 alin. (5) C. muncii, întrucât, pe de o parte, în situația judecătorilor și procurorilor efectele suspendării din funcție sunt prevăzute prin norme cu caracter special (art. 62 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004) , de strictă interpretare, cum s-a mai arătat, și derogatorii de la regimul de drept comun al suspendării contractului individual de muncă, reglementat de C. muncii, și, pe de altă parte, dreptul contestatorului la pensia de serviciu reglementată de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani), rezultă din deținerea calității de asigurat obligatoriu, prin efectul legii, în sistemul public de pensii (potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 6 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice) pe durata unei perioade de cel puțin 25 de ani în care contestatorul, anterior suspendării din funcția de procuror, a exercitat funcțiile enumerate de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
În fine, interpretarea dată de intimat nu este susţinută nici prin raportare la dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care respectiva normă de drept nu reglementează condiţiile de pensionare, ci doar la nivel minimal procedura administrativă de depunere a cererii pentru acordarea pensiei de serviciu la C.T.P. competentă.
Așa fiind, atâta vreme cât nu a intervenit eliberarea din funcţia de judecător/procuror în condiţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 orice judecător/procuror poate solicita, în condiţiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data soluționării prezentei contestații, eliberarea din funcţie prin pensionare, indiferent dacă se află sau nu în exerciţiul funcţiei. De altfel, această interpretare se regăseşte şi în practica administrativă anterioară a intimatului, Înalta Curte neputând identifica argumentele pentru care intimatul a revenit asupra practicii sale în materia soluţionării unor cereri de eliberare din funcţie prin pensionare formulate de judecători/procurori suspendaţi din funcţie (cu titlu de exemplu, a se vedea Hotărârile Plenului C.S.M. nr. 973 din 11 noiembrie 2010 și nr. 271 din 22 aprilie 2010), în condiţiile în care cadrul legislativ nu a fost modificat în această materie.
În consecință, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de intimat, că de lege lata judecătorul/procurorul suspendat din funcţie în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, îşi poate exercita dreptul la pensionare, în condiţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
2. Cu privire la stabilirea unei ordine de prioritate în situaţia în care intervin simultan două sau mai multe cazuri ce pot conduce la eliberarea din funcţia de judecător/procuror, în condiţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, intimatul susţine că deşi legea nu stabileşte o astfel de ordine se impune totuşi o ierarhizare a cauzelor de eliberare din funcţie în raport de circumstanţele concrete, făcând distincţie între cauzele imputabile şi cauzele neimputabile judecătorului/procurorului.
Văzând dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de intimat, că în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat situaţia intervenirii în concurs a două sau a mai multor cauze de eliberare din funcţie, nu este permisă stabilirea pe cale pretoriană a unei ierarhii între cazurile de eliberare din funcţia de judecător/procuror, fiind incident, în cauză, principiul Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Prin urmare, nu există nici un argument juridic în susţinerea interpretării dispoziţiilor art. 65 alin. (1) în sensul prevalenţei cauzelor imputabile de eliberare din funcţia de judecător/procuror (lit. d) - i) în raport de cauzele neimputabile de eliberare din funcţia de judecător/procuror (lit. a) - c), cum în mod nejustificat a apreciat intimatul în emiterea actului administrativ contestat.
Aşadar, în lipsa unei reglementări legale în situaţia în care au intervenit simultan mai multe cauze de eliberare din funcţia de judecător/procuror, de lege lata, va prevala data intervenirii fiecărei cauze, potrivit principiului prior in tempore, indiferent dacă aceasta este imputabilă sau nu judecătorului/procurorului în cauză.
Examinând în concret situaţia contestatorului, prin prisma celor mai sus dezlegate, Înalta Curte constată că, deşi contestatorul în calitate de procuror ce îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 - fapt confirmat, cum s-a mai arătat, prin emiterea, în temeiul art. 106 din Legea nr. 263/2010, a Deciziei nr. 166375 din 7 decembrie 2012, privind acordarea pensiei de serviciu, emisă de C.T.P. Călărași - a formulat o cerere de eliberare din funcţie prin pensionare, la data de 29 august 2012 (moment la care nu intervenise măsura suspendării din funcţie dar nici nu fusese emisă decizia de pensionare) reiterată la data de 03 ianuarie 2013 (ulterior emiterii Deciziei de pensionare nr. 166375 din 07 decembrie 2012 dar şi luării măsurii suspendării din funcţia de procuror a contestatorului, prin Hotărârea secţiei pentru Procurori a C.S.M. nr. 372 din data de 26 octombrie 2012) intimatul a amânat la data de 30 ianuarie 2013 soluţionarea cererii până la momentul încetării suspendării din funcţie a contestatorului, deşi nu exista nici un temei legal pentru o astfel de decizie, atitudine sancţionată, de altfel, prin prisma dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 6187 din 17 septembrie 2013.
Totodată, Înalta Curte reține că intimatul deşi a fost sancţionat pentru refuzul nejustificat de a soluţiona cererea de eliberare din funcţie prin pensionare a contestatorului, în perioada în care nu era incident nici un alt motiv de eliberare din funcţie, tocmai prin prisma lipsei de temei legal a măsurii de amânare a soluţionării respectivei cereri, a manifestat aceeaşi atitudine în emiterea actului administrativ contestat, în sensul că deşi nu exista nici o normă legală care să consacre suspendarea dreptului la pensionare pe perioada suspendării din funcţia de procuror, a decis pe cale de interpretare că o astfel de suspendare există, justificând astfel respingerea cererii de eliberare din funcţie prin pensionare, cu consecinţa dispunerii eliberării din funcţia de procuror a contestatorului, ca efect al intervenirii unei alte cauze prevăzute prin dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv condamnarea definitivă a procurorului pentru o infracţiune, dând, astfel prioritate cazului de eliberare din funcţie ca efect al condamnării (art. 65 alin. (1) lit. f) faţă de cazul reglementat prin dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, respectiv eliberarea din funcţie prin pensionare.
În acest context, Înalta Curte constată că refuzul nejustificat al intimatului de a soluţiona cererea de eliberare din funcţie prin pensionare formulată de contestator, în sensul dispoziţiilor art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., în intervalul cuprins între 29 august 2012 (data înregistrării cererii de pensionare) şi 17 septembrie 2013 (data pronunţării Deciziei nr. 6187/2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), ca şi respingerea, fără existența unui temei legal pe care să se întemeieze susţinerea tezei suspendării dreptului la pensionare ca efect direct al suspendării din funcţia de procuror, a cererii de eliberare din funcţie prin pensionare la data de 08 octombrie 2013, a fost de natură a afecta în substanţa sa dreptul la pensionare al contestatorului, ingerinţă nejustificată în absenţa unei norme legale în materie.
De altfel, în considerentele actului administrativ contestat intimatul a şi reţinut în mod corect faptul că prin cererea formulată procurorul contestator urmăreşte valorificarea unui drept ce decurge din calitatea sa de magistrat, însă a apreciat că un astfel de drept este suspendat, făcând astfel o confuzie între drepturile aferente calităţii de magistrat şi drepturile ce decurg din exercitarea funcţiei de judecător sau procuror (dreptul la salariu și recunoașterea vechimii în magistratură, de care magistratul nu mai beneficiază în caz de suspendare din funcție, astfel cum dispune expres art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004).
Prin urmare, Înalta Curte, constatând că prin hotărârea contestată intimatul a respins cererea de eliberare din funcţie prin pensionare, în considerarea faptului că pe perioada suspendării din funcţia de procuror este suspendat şi dreptul la pensionare, urmează a reţine excesul de putere, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în emiterea actului administrativ contestat, în condiţiile în care s-a statuat, mai sus, că procurorul suspendat din funcţie în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 îşi poate exercita dreptul la pensionare, în condiţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, faptul că la data de 19 septembrie 2013 prin condamnarea definitivă a contestatorului pentru săvârşirea unei infracţiuni, a devenit incident şi cazul de eliberare din funcţie prevăzut de art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, nu este de natură a conduce la înlăturarea cazului de eliberare din funcţie prevăzut la art. 65 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, în condiţiile în care Înalta Curte a învederat, în prezenta decizie, că de lege lata în lipsa unei reglementări legale în situaţia în care au intervenit simultan mai multe cauze de eliberare din funcţia de judecător/procuror va prevala data intervenirii fiecărei cauze, potrivit principiului prior in tempore, indiferent dacă aceasta este imputabilă sau nu judecătorului/procurorului în cauză.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, urmează a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, admiterea contestației formulată de contestatorul N.M. împotriva Hotărârii nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013 a Plenului C.S.M., cu consecința anulării hotărârii atacate și a obligării intimatului C.S.M. să emită o nouă hotărâre prin care să propună președintelui României eliberarea din funcție a contestatorului, prin pensionare.
În temeiul art. 453 alin. (1) din N.C.P.C., intimatul C.S.M. va fi obligat la plata în favoarea contestatorului N.M. a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia formulată de N.M. împotriva Hotărârii nr. 1051 din 8 octombrie 2013 a Plenului C.S.M. şi, în consecinţă:
Anulează hotărârea atacată şi obligă intimatul să emită o nouă hotărâre prin care să propună preşedintelui României eliberarea din funcţie a contestatorului, prin pensionare.
Obligă intimatul C.S.M. la plata în favoarea contestatorului a sumei de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2056/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
