ICCJ. Decizia nr. 2147/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2147/2014
Dosar nr. 1310/33/2012
Şedinţa publică de la 9 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta B.M. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Hotărârii nr. 32782 din 26 iulie 2012 emisă de pârâta C.J.P. Cluj, cu consecinţa recunoaşterii în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, deşi a depus toate actele necesare pentru stabilirea calităţii de refugiat, pârâta i-a respins cererea motivat de faptul că datele prezentate sunt contradictorii.
Prin sentinţa civilă nr. 121/2013 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a anulat cererea de acordare a daunelor morale şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.M., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Hotărârea nr. 32782 din 26 iulie 2012 s-a respins cererea reclamantei de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivat de faptul că datele sunt contradictorii în dovedirea calităţii de refugiat; că, atât în faţa organului administrativ, cât şi în instanţă, pentru dovedirea refugiului, reclamanta a depus declaraţii autentice ale martorilor C.C. şi M.V.
În vederea administrării nemijlocite a probei cu martori, în temeiul art. 129 alin. (4) - (6) C. proc. civ., coroborat cu art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 189/2000, instanţa a dispus audierea reclamantei şi a martorilor, în vederea clarificării aspectelor concrete şi împrejurărilor menţionate în declaraţiile date în faţa notarului, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 129, corelat cu art. 218 C. proc. civ., a constatat că se impune şi citarea reclamantei cu menţiunea „personal la interogator”.
Având în vedere că la termenul de judecată stabilit nici reclamanta şi nici martorii legal citaţi nu s-au prezentat în instanţă, instanţa, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., raportat art. 188 alin. (3) din acelaşi cod, a decăzut-o pe reclamantă din proba cu martori, iar pentru lipsa reclamantei la interogatoriu a făcut aplicaţia prevederilor art. 225 C. proc. civ.
A reţinut instanţa că din conţinutul declaraţiei autentificate de notarul public, prezentată de reclamantă în faza administrativă de soluţionare a cererii, nu rezultă elemente de fapt concrete, certe şi verificabile în legătură cu starea de fapt dedusă judecăţii, mai precis declaranţii arată cu titlu general despre anumite evenimente care au avut loc cu mult timp în urmă, fără însă să aducă detalii cu privire la faptul refugiului pretins de reclamantă şi că acesta s-ar datora unor persecuţii de natură etnică.
Apreciind că prin prisma actelor dosarului şi probelor administrate nu se poate reţine calitatea reclamantei de persoană persecutată din motive etnice în sensul art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, Curtea, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, a respins cererea şi a menţinut în întregime hotărârea atacată, iar în temeiul art. 133 alin. (1) C. proc. civ., corelat cu art. 112 pct. 3 din acelaşi cod, a anulat cererea privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, obiectul nefiind precizat sub aspect valoric.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă cu încălcarea art. 304 pct. 4 C. proc. civ., întrucât şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, iar sentinţa este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, recurenta arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a luat în considerare vârsta martorilor şi a apreciat în lipsa acestora că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a avea calitatea de refugiat, precum şi faptul că pentru a putea exercita un control judiciar pertinent şi efectiv şi pentru a putea aprecia asupra concludenţei şi utilităţii eventualei probe cu martorii care au dat declaraţii notariale, instanţa avea nevoie să cunoască argumentele concrete care au conturat soluţia de respingere a cererii reclamantei.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În speţă, recurenta-reclamantă a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice este necesar ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
În mod corect instanţa de fond şi-a manifestat rolul activ în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a celor doi martori, C.C. şi M.V., respectiv citarea reclamantei cu menţiunea „personal la interogator”, însă la termenul din 7 februarie 2013 nici reclamanta şi nici martorii legal citaţi nu s-au prezentat în instanţă, astfel că instanţa a decăzut-o pe reclamantă din proba cu martori, iar pentru lipsa reclamantei la interogatoriu a făcut aplicaţia prevederilor art. 225 C. proc. civ.
Instanţa de fond a constatat în mod corect că din conţinutul declaraţiei autentificate de notarul public, prezentată de reclamantă în faza administrativă de soluţionare a cererii, nu rezultă elemente de fapt concrete, certe şi verificabile în legătură cu starea de fapt dedusă judecăţii, mai precis declaranţii au arătat cu titlu general despre anumite evenimente care au avut loc cu mult timp în urmă, fără însă să aducă detalii cu privire la faptul refugiului pretins de reclamantă şi că acesta s-ar datora unor persecuţii de natură etnică.
Înalta Curte reţine că în aceste circumstanţe, câtă vreme nu sunt detaliate aspectele legate de refugiu, nu se poate reţine ipoteza normei prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Or, simplele declaraţii ale martorilor din care rezultă că aceştia cunosc situaţia recurentei nu pot fi luate în considerare, mai ales că nici unul dintre aceştia nu a probat afirmaţiile cu acte oficiale.
Astfel, Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că înscrisurile şi declaraţiile martorilor nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Înalta Curte apreciază că, şi dacă s-ar fi audiat martorii C.C. şi M.V., declaraţiile acestora nu ar fi fost în măsură să aducă detalii cu privire la perioada refugiului pretins de reclamantă, de vreme ce din declaraţia notarială depusă la dosar rezultă că reclamanta s-ar fi refugiat în com. Mihai Viteazu, jud. Cluj „în perioada 6 septembrie 1940, din motive etnice şi din cauza persecuţiei (…) întorcându-se din refugiu în 6 martie 1945”, iar din adeverinţa emisă de Şcoala generală din localitatea Cuci rezultă că în anul şcolar 1941/1942 reclamanta a fost la această unitate şcolară.
Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 şi, în consecinţă, a dispus respingerea acţiunii ca nefondată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva sentinţei civile nr. 121/2013 din 7 februarie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2146/2014. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 2148/2014. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
