ICCJ. Decizia nr. 2139/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2139/2014
Dosar nr. 7963/2/2012
Şedinţa publică de la 9 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul B.M.L. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi C.J.P. Argeş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:
- în principal, anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, solicitând ca indemnizaţia suspendată în baza art. 18 din Legea nr. 283/2011 să îi fie menţinută începând cu data de 01 ianuarie 2012 în continuare,
- în subsidiar, să menţină dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010, pentru completarea art. 2 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar: „în anul 2012, cuantumul drepturilor prevăzute la art. 2, alin. (1) lit. a), b) şi d), alin. (4) art. 13 lit. b) şi c) şi la art. 14 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011”, raportat la disp. art. 14 lit. d) din Legea nr. 118/2010: „De la data intrării în vigoare a prezentei legi se reduc cu 15% următoarele drepturi: d) indemnizaţiile prevăzute de Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi Luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din Decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare”.
Reclamantul a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 18 din Legea nr. 283/2011, faţă de art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă, în raport de prevederile art. 8 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
A arătat pârâtul că măsura legală a anulării vizează exclusiv actele administrative, în accepţiunea conferită acestei noţiuni de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu şi legile.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta C.J.P. Argeş a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 6963 din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
- a dispus sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 283/2011 faţă de prevederile art. 53 din Constituţia României, invocată de reclamantul B.M.L.,
- a admis excepţia invocată de Guvernul României, respectiv a inadmisibilităţii în raport de capătul de cerere principal formulat de reclamantul B.M.L., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi C.J.P. Argeş, privind anulare aplicare art. 18 din Legea nr. 283/2011 şi a capătul subsidiar de cerere privind menţinerea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, pe care le-a respins ca inadmisibile,
- a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatare drept de creanţă corespunzător indemnizaţiei litigioase pentru intervalul aferent anului 2012.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în cauza de faţă partea reclamantă urmăreşte ca, prin intermediul unei acţiuni în contencios administrativ, să obţină anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, iar în subsidiar menţinerea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, or, legea nu constituie un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, spre a putea fi dedusă controlului unei instanţe de judecată.
A mai reţinut curtea de apel că nu revine unei instanţe de judecată să procedeze la anularea dispoziţiilor unei legi, respectiv să hotărască menţinerea dispoziţiilor unei legi, căci un astfel de act normativ, expresie a voinţei Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, nu constituie un act administrativ, ci este susceptibil de a fi cenzurat doar de Curtea Constituţională, fie pe cale de control de constituţionalitate a priori, fie prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate.
Cât priveşte cel de-al doilea capăt de cerere rezultat a fi formulat, cu caracter accesoriu, respectiv menţinerea indemnizaţiei suspendate în baza Legii nr. 283/2011 aferent anului 2012, implicând practic recunoaşterea unui drept de creanţă corespunzător în acest sens, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.M.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat recurentul-reclamant reiterează motivele invocate în sprijinul pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, iar în completare invocă faptul că instanţa nu a răspuns, respectiv nu a răspuns motivat la faptul ”că nu există motiv şi argument de suspendare a unei legi pe motive economice”.
Arată recurentul, în esenţă, că prin sentinţa pronunţată se încalcă directiva a III-a C.E.D.O., privind un proces echitabil şi corect, se suspendă un drept câştigat, îi este încălcat dreptul de proprietate, deoarece actul nu a fost anulat şi paguba nu a fost recuperată, se încalcă principiul drepturilor câştigate.
Recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, cu scopul anulării actului administrativ şi intrării sale în plată la Casa de Pensii Piteşti.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat concursul instanţei de contencios administrativ în vederea valorificării, în contradictoriu cu autorităţile pârâte Guvernul României şi C.J.P. Argeş, a pretenţiilor sale constând în principal, în anularea aplicării prevederilor art. 18 din Legea nr. 283/2011, iar, în subsidiar, în menţinerea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, la care s-a adăugat solicitarea privind constatarea unui drept de creanţă corespunzător indemnizaţiei litigioase pentru intervalul aferent anului 2012.
Raportat la petitul acţiunii şi temeiul de drept invocat, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reţine caracterul inadmisibil al primelor două capete ale cererii introductive de instanţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.
Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice (…)”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale „şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.
De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înţelege „ activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 : „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Înalta Curte constată, aşadar, în acord cu hotărârea primei instanţe, că o astfel de cerere este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Raportat la aceste dispoziţii legale şi la situaţia de fapt, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, actul pe care reclamantul, în mod eronat, a înţeles să-l deducă judecăţii instanţei de contencios administrativ, şi anume Legea nr. 283/2011, este un act care aparţine categoriei actelor juridice prin excelenţă proprii activităţii prin care se realizează funcţia de legiferare a autorităţii publice pârâte, chiar şi în cazul procedurii legislative speciale care a condus la adoptarea a acestei legi, urmare angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 din Constituţie. Ca atare, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor Legii fundamentale, actul juridic din categoria legilor este supus strict unui regim de drept constituţional, în cadrul căruia se distinge prerogativa exclusivă a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte exercitarea controlului de constituţionalitate asupra legilor, în condiţiile stipulate de legiuitorul constituant, conform prevederilor art. 146 din Constituţie.
Legile nu pot fi contestate în justiţie similar actelor administrative, atributul de legiferare revenind exclusiv Parlamentului, potrivit art. 73 şi următoarele din Constituţia României.
Astfel, Înalta Curte, în acord cu considerentele reţinute de instanţa de fond, constată că demersul juridic iniţial de reclamant în contradictoriu cu cele două autorităţii pârâte în scopul anulării sau menţinerii dispoziţiilor unei legi are un caracter inadmisibil.
Instanţele judecătoreşti nu sunt competente să cenzureze legile adoptate de puterea legislativă, întrucât se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, puterea judecătorească având obligaţia doar de a veghea asupra aplicării corecte a acestora.
În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurent cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a principiului drepturilor câştigate, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului de proprietate.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate şi nu corespund realităţii criticile formulate de recurent cu privire la nemotivarea hotărârii instanţei de fond, reţinând că instanţa fondului a soluţionat în mod corect cauza, ţinând cont de dispoziţiile legale incidente.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de nici unul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, va respinge recursul formulat de reclamantul B.M.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B.M.L. împotriva sentinţei civile nr. 6963 din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2138/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2140/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
