ICCJ. Decizia nr. 2675/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2675/2014
Dosar nr. 672/42/2011*
Şedinţa publică de la 6 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia civilă, reclamanta C.M. Prahova a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Prahova, următoarele:
- obligarea pârâţilor să plătească suma de 65 lei, pentru fiecare asigurat la un medic de familie, medicilor cabinetelor de specialitate sau celor din unităţile spitaliceşti, membri ai Camerei Medicilor Prahova sau medicilor care contribuie cu 1% în folosul Camerei Medicilor Prahova, "pentru precizarea diagnosticului şi a atitudinii terapeutice", începând cu data de 1 iulie 2007 şi până la data de 31 martie 2009;
- obligarea pârâţilor să plătească daune morale fiecărui medic de specialitate din ambulatoriu sau unităţile spitaliceşti care au participat la această evaluare a stării de sănătate a populaţiei în asistenţă medicală primară, pentru discriminarea faţă de plăţile făcute medicilor de familie, prin servicii paraclinice, care sunt suplimentare contractului individual între aceştia şi casele de asigurări, faţă de medicii de specialitate din reţeaua de asistenţă medicală primară în ambulatoriu,
- cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, la data de 18 martie 2011, reclamanta a solicitat să se constate că acţiunea are ca obiect constatarea nelegalităţii prevederilor art. 5.2. din Ordinul Comun al Ministerului Sănătăţii nr. 994 din 4 iunie 2007 şi al Casei Naţionale de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, publicat în M. Of. nr. 409/19.06.2007, susţinând că ordinul prin care se aprobă Normele metodologice de aplicare a programului naţional de evaluare a stării de sănătate conţine o procedură nelegală şi neconstituţională, realizând o ilegalitate flagrantă între medicii de familie şi specialişti.
Prin Încheierea pronunţată la data de 10 iunie 2011, Tribunalul Prahova, secţia civilă a constatat că, în realitate, se contestă un act administrativ cu caracter normativ şi a transpus cauza la secţia de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Prahova, unde cauza a fost înregistrată la data de 14 iunie 2011 sub nr. 8303/105/2008*.
Analizând excepţia necompetenţei materiale, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalul a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea secţiei comerciale şi de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti, cauza fiind înregistrată sub nr. 672/42/2011.
Prin Sentinţa nr. 323 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile administrative, invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta C.M. Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Prahova, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă constatarea nelegalităţii unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv Ordinul Comun al Ministerului Sănătăţii nr. 994 din 4 iunie 2007 şi al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, prevederile art. 5.2. din acesta, precum şi obligarea la plata către medicii specialişti a sumei de 65 lei pentru fiecare asigurat la un medic de familie.
Întrucât prima instanţă a constatat că plângerea prealabilă administrativă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu a fost formulată, a apreciat că se impune admiterea excepţiei lipsei procedurii prealabile administrative, invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii şi a respins acţiunea formulată ca inadmisibilă.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamanta C.M. Prahova, care a invocat ca temei prevederile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nelegală în raport cu prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, care au fost interpretate şi aplicate în mod greşit.
În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei pronunţate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond.
Prin Decizia nr. 594 din 7 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de C.M. Prahova şi B.M.V. împotriva Sentinţei nr. 323 din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că la data pronunţării soluţiei, instanţa de fond a ignorat intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care, între altele, a modificat dispoziţiile art. 109, art. 115, art. 136 C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că o astfel de excepţie de procedură, excepţia lipsei procedurii prealabile, nu mai putea fi invocată după prima zi de înfăţişare.
Pe de altă parte, instanţa de recurs a mai reţinut că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, din moment ce a admis că legiuitorul ar fi urmărit să impună reclamantei o condiţie imposibil de îndeplinit/parcurgerea unei proceduri imposibil de realizat.
A apreciat instanţa de recurs că din analiza lucrărilor dosarului rezultă că necesitatea parcurgerii procedurii prealabile a apărut numai după ce instanţele au recalificat demersul judiciar al reclamantei ca fiind o acţiune în contencios administrativ, iar nu la data sesizării instanţei, pentru ca reclamantei să i se poată imputa neobservarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, or, într-o astfel de situaţie, o asemenea interpretare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 echivalează cu o încălcare a accesului la justiţie, în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă.
Prin Sentinţa nr. 148 din 27 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în fond după casare, potrivit Deciziei nr. 594 din 7 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus următoarele:
- a respins acţiunea aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta C.M. Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii Publice Bucureşti, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Prahova, privind obligarea pârâţilor să plătească suma de 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de familie, medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din unităţile spitaliceşti, privind obligarea la plata daunelor morale către aceştia, precum şi anularea art. 5 pct. 2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007 emis de Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007, ca neîntemeiată.
- a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 5.2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007, emis de Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007, nu contravin dispoziţiilor H.G. nr. 292/2007 care a stat la baza emiterii ordinului, deoarece potrivit acestei hotărâri atât scopul, cât şi serviciile efectuate în cadrul programului, se regăsesc şi în dispoziţiile ordinului în discuţie, acesta privind medicina primară.
Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile punctului 5.2 din ordinul respectiv sunt legale, neexistând motive de anulare a acestui punct, iar indemnizaţia solicitată prin acţiune, respectiv 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de familie în favoarea medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din unităţile spitaliceşti, nu poate fi acordată cât timp nu se pune problema încălcării prevederilor Constituţiei României, respectiv art. 16 privind egalitatea în drepturi şi art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, invocate de reclamantă şi totodată a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2012 pentru prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Curtea de apel a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, ca o consecinţă a respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la plata suma de 65 RON către medicii de specialitate şi a respingerii capătului de cerere privind anularea art. 5 pct. 2 din ordin, iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta C.M. Prahova şi dr. B.M.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare şi aplicarea greşită a legii, în cauză subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Arată recurenţii că acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect constatarea nelegalităţii prevederilor art. 5.2. din Ordinul Comun al Ministerului Sănătăţii nr. 994 din 4 iunie 2007 şi al Casei Naţionale de Sănătate nr. 354 din 1 iunie 2007, publicat în M. Of. nr. 409/19.VI.2007, cu consecinţa anulării acestei prevederi, pe motiv că acest ordin, prin care se aprobă Normele Metodologice de Aplicare a Programului Naţional de evaluare a stării de sănătate conţine o procedură total nelegală şi neconstituţională, realizând o ilegalitate flagrantă între medicii de familie şi medicii specialişti.
Se arată în motivele de recurs că analiza motivării sentinţei duce la concluzia că pentru instanţa de fond rolul medicului specialist este de a evalua un pacient pentru afecţiuni complexe, ori de a face investigaţii suplimentare cu privire la pacient, însă pentru munca prestată nu trebuie remunerat, acesta fiind obligat să presteze munca în mod forţat şi neremunerat.
În cazul concret, arată recurenţii, medicului specialist i s-a impus să muncească într-o anumită specializare (obligaţia de a săvârşi acte medicale) pentru care nu primeşte nicio remuneraţie, în timp ce medicii de familie, care efectuează doar anumite tipuri de activităţi care nu presupun un grad de dificultate, sunt plătiţi cu suma de 50 lei/pacient, astfel că prin norma de drept contestată legiuitorul a săvârşit un act de discriminare a medicilor. Ordinul are drept consecinţă obligarea medicilor specialişti cu o pregătire net superioară de a presta activităţi neremunerate, în timp ce medicii de familie sunt plătiţi pentru a efectua o evaluare formală a stării de sănătate a pacienţilor.
Apreciază recurenţii că hotărârea atacată este în contradicţie şi cu legislaţia europeană ratificată de România (Declaraţia Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi aplicabilă prioritar faţă de dreptul intern (ordinul contestat).
Recurenţii critică hotărârea recurată pe motiv că aceasta ar cuprinde motive vădit contradictorii raportat la obiectul acţiunii, subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Arată recurenţii că examinarea per ansamblu a motivării sentinţei atacate duce la concluzia că instanţa fond, după ce a făcut apologia medicului de familie, deşi recunoaşte că acesta este în imposibilitate de a finaliza activitatea de evaluare a stării de sănătate a unui pacient, susţine fără nicio justificare legală şi probatorie că actul normativ a cărui legalitate este contestată nu este opozabil în nici un fel medicilor specialişti.
Apreciază recurenţii că, în analiza realităţii situaţiei de fapt, instanţa de fond a omis să analizeze faptul că prin mult titratul program de evaluare a stării de sănătate medicii de familie sunt singurii care au fost plătiţi, în timp ce colegii lor, medicii specialişti, au fost obligaţi să desfăşoare activităţi suplimentare de prestări servicii de specialitate, net superioare, neplătite pentru că emitenţii ordinului contestat au omis să prevadă în cuprinsul actului şi plata serviciilor medicale suplimentare prestate de această categorie.
Recurenţii arată că hotărârea recurată este nelegală deoarece a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, situaţie ce atrage nulitatea, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens, se arată în motivele de recurs că respingerea precizării la acţiune, în contextul în care aceasta a fost formulată în termen legal (la primul termen de judecată cu procedura de citare îndeplinită - respectiv 27 mai 2013) şi după ce anterior s-a dispus de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimiterea cauzei spre rejudecare, respectiv soluţionare pe fond a cauzei, este dovada certă a încălcării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil.
Recurenţii apreciază că argumentaţia instanţei de fond, potrivit căreia respingerea precizării la acţiune este determinată de dispoziţiile Deciziei nr. 594 din 7 februarie 2013 a instanţei supreme, este lipsită de fundament juridic probator în contextul în care aceasta a dispus trimiterea spre rejudecare, respectiv pentru soluţionarea cauzei sub toate aspectele, a tuturor excepţiilor invocate şi a fondului, prin aceasta înţelegându-se inclusiv exercitarea tuturor drepturilor procesuale care implică şi posibilitatea părţii de a-şi preciza şi completa acţiunea, drepturi de care a fost privată în primul ciclu procesual de către instanţă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Recurenta-reclamantă C.M. Prahova a învestit instanţa de contencios administrativ cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată, ulterior precizată, care vizează obligarea pârâţilor la plata sumei de 65 RON pentru fiecare asigurat la un medic de familie, în favoarea medicilor cabinetelor de specialitate, sau celor din unităţile spitaliceşti, respectiv obligarea la plata daunelor morale către aceştia, precum şi anularea art. 5 pct. 2 din Ordinul nr. 994 din 4 iunie 2007 emis de Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sub nr. 354 din 1 iunie 2007 privind aprobarea Normelor metodologice pentru realizarea şi raportarea activităţilor specifice din cadrul Programului naţional privind evaluarea stării de sănătate a populaţiei în asistenţă medicală primară a Ministerului Sănătăţii.
Aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, la baza emiterii acestui ordin au stat prevederile H.G. nr. 292/2007 pentru aprobarea programelor naţionale de sănătate în anul 2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Ordinul ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 570/116/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind implementarea, evaluarea şi finanţarea programelor de sănătate, responsabilităţile în monitorizarea şi controlul acestora, detalierea de subprograme şi activităţi, indicatorii specifici, precum şi unităţile sanitare prin care se derulează acesta în anul 2007.
La punctul 5.2. din ordin, ce se solicită a fi anulat în cauză, se specifică următoarele "persoanele asigurate care au fost depistate cu programe de sănătate ce nu pot fi rezolvate de medicul de familie examinator vor fi trimise de către acesta, cu bilet de trimitere, la cabinetele de specialitate pentru precizarea diagnosticului şi a atitudinii terapeutice".
Aşa cum rezultă din însăşi denumirea ordinului respectiv, aceasta priveşte derularea şi realizarea Programului naţional privind evaluarea stării de sănătate a populaţiei în asistenţă medicală primară (care este realizată numai de medicii de familie) şi nu este opozabil în nici un fel medicilor specialişti, fie ei organizaţi în cabinete medicale individuale sau asociate (caz în care sunt liber-profesionişti), fie angajaţi ai furnizorilor de servicii medicale spitaliceşti, astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel.
În mod corect a observat instanţa de fond că, având în vedere că în conformitate cu prevederile Ordinului MSP/CNAS nr. 944/354/2007 serviciile din cadrul programului sunt efectuate numai de către medicii de familie (furnizori de servicii medicale în asistenţă medicală primară) şi furnizorii de servicii medicale paraclinice (laboratoarele de analize medicale), casele de asigurări de sănătate au încheiat contracte de sănătate pentru derularea programelor de evaluare a stării de sănătate numai cu aceste două categorii de furnizori, cu care avea deja încheiate contracte de furnizare în asistenţa medicală primară şi respectiv în specialităţile paraclinice, astfel că au decontat contravaloarea activităţilor desfăşurate în cadrul programului respectiv doar acestora.
Este evident că serviciile medicale prestate atât de medicul de specialitate organizat în cabinete individuale sau asociate, cât şi de cel angajat în unităţile spitaliceşti, la care ajunge pacientul după finalizarea de către medicul de familie a activităţilor medicale prin stabilirea diagnosticului, nu sunt acordate ca urmare a derulării Programului de evaluare a sănătăţii populaţiei, ci sunt acordate şi plătite în condiţiile actelor normative cadru în materia asigurărilor sociale de sănătate, respectiv Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistentei medicale şi medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate şi Normelor sale metodologice de aplicare.
În concluzie, există două situaţii distincte, reglementate de legiuitor prin acte normative distincte, fiecare cu domeniu special de aplicabilitate, şi anume:
- activitatea medicilor de familie şi a laboratoarelor de analize, care a fost remunerată conform programului naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei,
- activitatea medicilor (alţii decât medicii de familie), la care pacientul ajungea în cazul în care medicul de familie stabilea un diagnostic (urmare a analizelor efectuate şi a consultului medical), care era remunerată conform prevederilor legale în materia asigurărilor sociale de sănătate - Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale şi medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate şi Normele metodologie de aplicare.
În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că în cauză nu se pune problema discriminării, a încălcării Constituţiei sau a contractelor colective de muncă, astfel cum în mod eronat au susţinut recurenţii.
De asemenea, constatând legalitatea prevederilor pct. 5.2. din Ordinul MPS/CNAS nr. 994/354/2007, cât şi faptul că reclamanta nu a fost prejudiciată în nici un fel de prevederile acestuia, în mod corect instanţa de fond a apreciat că suma solicitată prin acţiune nu poate fi acordată.
Aceasta şi pentru că reclamanta a pretins de la C.A.S. Prahova acordarea unor sume de bani şi daune morale în temeiul unui act normativ de ale cărui prevederi nu poate beneficia, întrucât acesta, respectiv Ordinul MPS/CNAS nr. 994/354/2007 stipulează limitativ şi imperativ furnizorii de servicii medicale cărora le este opozabil, prin care realizează programul privind evaluarea sănătăţii populaţiei şi cărora le sunt decontate activităţile medicale acordate în cadrul acestuia, medicii de specialitate nefăcând parte din aceasta.
În ceea ce priveşte discriminarea invocată de reclamantă prin raportare la situaţia medicilor de familie, Înalta Curte reţine că aceasta nu este de natură a afecta legalitatea actului administrativ atacat, atâta timp cât acesta a fost emis în conformitate cu prevederile H.G. nr. 292/2007 pentru aprobarea programelor naţionale de sănătate în anul 2007, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Ordinul ministrului sănătăţii publice şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 570/116/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind implementarea, evaluarea şi finanţarea programelor de sănătate, responsabilităţile în monitorizarea şi controlul acestora, detalierea de subprograme şi activităţi, indicatorii specifici, precum şi unităţile sanitare prin care se derulează acesta în anul 2007, astfel că pretinsa discriminare nu rezultă din conduita autorităţilor pârâte.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
Înalta Curte va înlătura şi criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În sensul strict al termenului, motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora).
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a expus corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, prezentând în cuprinsul sentinţei pronunţate toate elementele care au condus la concluzia netemeiniciei acţiunii, motivând în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, fără a se putea reţine existenţa unor motive străine de natura pricinii, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Înalta Curte, analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenţi, actele şi lucrările dosarului, în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi nici criticile formulate de recurenţi, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, reţinând că instanţa fondului a soluţionat în mod corect cauza, ţinând cont de dispoziţiile legale incidente.
Înalta Curte nu poate reţine susţinerile recurenţilor, potrivit cărora respingerea precizării de acţiune, după casarea cu trimitere spre rejudecare, este dovada certă a încălcării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil.
Astfel, în raport de prevederile art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare, care este aceea în care părţile pot pune concluzii.
Având în vedere că reclamanta a formulat o cerere modificatoare în rejudecare, urmare a casării cu trimitere, unde judecata se desfăşoară în limite precis determinate, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii care nu era formulat la data când s-a judecat primul recurs, în mod corect a apreciat instanţa de fond că partea este decăzută din dreptul de a-şi modifica cererea.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta C.M. Prahova şi de Dr. B.M.V., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.M. Prahova şi de Dr. B.M.V. împotriva Sentinţei nr. 148 din 27 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 265/2014. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2521/2014. Contencios. Alte cereri.... → |
|---|
