ICCJ. Decizia nr. 2710/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2710/2014
Dosar nr. 429/2/2013
Şedinţa de la 10 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 429/2/2013, astfel cum a fost disjunsă din cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8476/2/2012, reclamanta SC D.R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună obligarea pârâtului la depunerea următoarelor înscrisuri: (i) Partea a III-a a dosarului de investigaţie, referitoare la încălcarea art. 9 din Legea concurenţei de către Comisia interministerială de evaluare şi autorizare a organizaţiilor colective; (ii) declaraţiile celorlalte întreprinderi investigate, efectuate în vederea aplicării politicii de clemenţă.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 1089 din 22 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a dispus admiterea cererii reclamantei SC D.R. SA şi obligarea pârâtului Consiliul Concurenţei să depună Partea a III-a din Raportul de investigaţie şi declaraţiile întreprinderilor investigate privind aplicarea politicii de clemenţă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Autoritatea pârâtă refuză depunerea unei părţi esenţiale a dosarului de investigaţie, fără de care reclamantei i se refuză un drept de studiere şi de apărare.
Informaţiile Părţii a III-a nu sunt confidenţiale şi nu s-ar încălca dispoziţiile legale dacă s-ar depune de către pârât.
Legea nr. 554/2004 reglementează doua forme de acte administrative asimilate: refuzul unei autorităţi publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, conform art. 2 alin. (2) din lege, şi contractele administrative, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c).
În practica instanţelor de contencios administrativ s-a conturat concluzia că în analizarea "refuzului nejustificat" trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege, la care se referă cererea, în sensul că se încadrează în această prevedere legală acţiunile care decurg din refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ce intră în conţinutul unui raport de drept administrativ, nu şi al unui raport juridic civil.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că cererea reclamantei se impune a fi admisă în parte, în sensul obligării autorităţii pârâte la soluţionarea cererii prin depunerea actelor solicitate.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 1089 din 22 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Consiliul Concurenţei, susţinând că a fost dată prin interpretarea greşită a situaţiei de fapt şi cu aplicarea greşită a legii, după cum se va arăta în continuare.
Răspunsul autorităţii de concurenţă, în sensul refuzului de a pune la dispoziţia reclamantei Partea a III-a din Raportul de investigaţie şi declaraţiile în cauză este temeinic motivat, nereprezentând un refuz nejustificat, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
În ceea ce priveşte obligarea Consiliului Concurenţei la depunerea declaraţiilor întreprinderilor privind aplicarea politicii de clemenţă, din adresa Consiliului Concurenţei nr. 16032 din 16 noiembrie 2012, prin care se răspunde cererii reclamantei, rezultă că în cauza aflată pe rolul autorităţii de concurenţă nici o parte nu a formulat astfel de declaraţii. Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a dispus ca autoritatea de concurenţă să depună declaraţiile întreprinderilor privind aplicarea politicii de clemenţă.
Referitor la obligarea Consiliului Concurenţei la depunerea Părţii a III-a din Raportul de investigaţie, în adresa de răspuns nr. 15069 din 6 noiembrie 2012 s-a precizat că Raportul de investigaţie rezultat în urma analizei efectuate cuprinde 4 părţi distincte, fiecare parte a Raportului analizând fapte separate privind întreprinderi diferite, cu propuneri pentru fiecare parte.
Consiliul Concurenţei nu a încălcat dreptul reclamantei la apărare prin netransmiterea Părţii a III-a din Raportul de investigaţie, întrucât această parte a Raportului se referă exclusiv la autorităţile statului cu competenţe legislative şi de reglementare în domeniul DEEE (deci nu şi pe D.) şi vizează exclusiv implicarea acestora în funcţionarea pieţei DEEE, cuprinzând propuneri doar în acest sens.
Autoritatea de concurenţă a respectat prevederile legale în materie de acces la dosar, respectiv art. 44 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, pct. 3, 5 şi 9 din Instrucţiunile din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei, din care rezultă cu claritate faptul că scopul acordării accesului la dosar este acela că întreprinderile al căror comportament face obiectul raportului de investigaţie să îşi poată exercita efectiv dreptul la apărare în ceea ce priveşte concluziile şi propunerile din Raportul de investigaţie.
Partea a III-a din Raport nu o vizează pe reclamantă, necuprinzând concluzii şi propuneri în ceea ce o priveşte, astfel că dreptul la apărare al societăţii nu a fost încălcat, autoritatea de concurentă acordându-i acesteia acces la dosar în limitele impuse de prevederile legale în materie.
Nelegalitatea hotărârii primei instanţe este determinată şi de interpretarea greşită a situaţiei de fapt.
În ipoteza în care ar fi menţinute cele reţinute de prima instanţă, referitoare la faptul că "nu se încalcă nicio dispoziţie legală" prin netransmiterea Părţii a III-a din Raport, s-ar ajunge la situaţia ca autoritatea de concurenţă să fie obligată de instanţă să acorde accesul întreprinderilor la documente care nu vizează societăţile în cauză şi care nu conţin propuneri de sancţionare în ceea ce le priveşte, chiar dacă, potrivit legii, Consiliul Concurenţei nu are această obligaţie.
Or, instanţa nu poate obliga Consiliul Concurenţei la depunerea unor documente decât în măsura în care legea ar conţine o astfel de obligaţie, iar autoritatea de concurenţă ar ignora obligaţia respectivă.
Mergând mai departe cu raţionamentul, Consiliul Concurenţei ar fi obligat, conform celor reţinute de prima instanţă, să şi transmită orice document solicitat prin cererile formulate de societăţi, indiferent că se referă sau nu la concluziile şi propunerile din Raport şi că nu reprezintă informaţii de interes public.
În concluzie, pentru motivele de recurs prezentate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea Sentinţei civile nr. 1089 din 22 martie 2012, în sensul respingerii cererii de obligare a Consiliului Concurenţei la depunerea Părţii a III-a din Raportul de investigaţie şi a declaraţiilor întreprinderilor investigate privind aplicarea politicii de clemenţă.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă, deşi a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat la instanţă pentru a-şi preciza poziţia procesuală cu privire la recursul declarat de autoritatea pârâtă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta SC D.R. SA a supus controlului de legalitate refuzul pârâtului Consiliul Concurenţei de depunere a Părţii a III-a din Raportul de investigaţie şi a declaraţiilor întreprinderilor investigate, formulate în vederea aplicării politicii de clemenţă, refuz exprimat prin adresele nr. 15069 din 6 noiembrie 2012 şi nr. 16032 din 16 noiembrie 2012 emise de Consiliul Concurenţei şi considerat de reclamantă ca fiind nejustificat.
În accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Examinând refuzul de soluţionare a cererii reclamantului, prin raportare la aceste dispoziţii legale şi la motivele invocate în justificarea acestuia, Înalta Curte constată, în dezacord cu cele reţinute de prima instanţă, că refuzul exprimat de autoritatea pârâtă este unul întemeiat, atât timp cât Partea a III-a a Raportului de investigaţie nu o vizează pe reclamantă, iar declaraţiile celorlalte întreprinderi investigate pentru aplicarea politicii de clemenţă nu există.
În această situaţie, reclamanta nu poate invoca încălcarea dreptului la apărare în ceea ce priveşte concluziile şi propunerile cuprinse în Partea a III-a a Raportului de investigaţie ori prin necomunicarea pretinselor declaraţii ale celorlalte întreprinderi investigate.
Împrejurarea că reclamanta este nemulţumită de răspunsul primit de la autoritatea de concurenţă nu constituie un refuz nejustificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât stabilirea răspunsului constituie o prerogativă a autorităţii publice, care, în cauza supusă judecăţii, s-a dovedit a fi exercitată cu respectarea prevederilor legale, respectiv art. 44 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, pct. 3, 5 şi 9 din Instrucţiunile din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenţei.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva Sentinţei civile nr. 1089 din 22 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei SC D.R. SA, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva Sentinţei civile nr. 1089 din 22 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul SC D.R. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2659/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2714/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
