ICCJ. Decizia nr. 2659/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2659/2014
Dosar nr. 1351/1/2014
Şedinţa publică de la 5 iunie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura desfăşurată în faţa Tribunalului arbitral
La data de 18 octombrie 2012, arbitrul unic din prezenta cauză a primit trei documente: o cerere de arbitrare din partea reclamantei SC P.R. SA, împuternicirea avocaţială şi acţiunea arbitrală, aceasta din urmă însoţită de înscrisuri doveditoare.
Prin cererea de arbitrare, reclamanta SC P.R. SA a solicitat, în temeiul art. 340 coroborat cu art. 355 şi urm. C. proc. civ., să fie arbitrat litigiul intervenit între reclamantă şi A.N.I.F., cu privire la obligaţia celei din urmă de a achita contravaloarea unor produse, materiale şi piese electrice livrate în cursul anului 2011.
În vederea rezolvării litigiului, a arătat R., părţile au încheiat un proces-verbal la data de 11 mai 2012, înregistrat la A.N.I.F. sub nr. 15070 din 15 mai 2012, în care s-a convenit ca „soluţionarea litigiului dintre părţi să se facă prin arbitraj, în temeiul dispoziţiilor Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă”. Totodată, a fost agreat arbitrul de către ambele părţi, în persoana arbitrului unic din prezenta cauză. Urmarea primirii acestor cereri, arbitrul unic a verificat procesul-verbal invocat de R. şi a constatat că, într-adevăr, la data de 11 mai 2012, părţile au convenit în sensul arătat.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul arbitral
Prin sentinţa pronunţată la data de 12 februarie 2013 de Tribunalul Arbitral, arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite, astfel cum a fost precizată, cererea arbitrală a reclamantei SC P.R. SA formulată împotriva pârâtei A.N.I.F.; obligă pârâta A.N.I.F. să plătească reclamantei SC P.R. SA următoarele sume: 2.328.488.74 lei cu titlu de preţ al mărfurilor livrate, primite şi neachitate; 339.292.68 lei, cu titlul de dobândă legală, aferentă sumei de 2.328.488,74 lei, începând de la data scadenţei debitului principal şi până la data de 25 ianuarie 2013; dobânda legală aferentă sumei de 2.328.488,74 lei, începând de la data de 25 ianuarie 2013 şi până la achitarea integrală a debitului principal (2.328.488,74 lei); ia act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa pronunţată la data de 01 martie 2013 de Tribunalul Arbitral, arbitraj ad-hoc, s-a dispus: admite cererea de completare a sentinţei arbitrale din data de 12 februarie 2013, formulată de reclamanta SC P.R. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.I.F.; completarea sentinţei arbitrale din data de 12 februarie 2013, pronunţată în litigiul dintre SC P.R. SA şi A.N.I.F., după cum urmează: respinge cererea reconvenţională formulată de pârâta A.N.I.F.
3. Împotriva hotărârii arbitrale pronunţată a formulat acţiune în anulare A.N.I.F. solicitând în contradictoriu cu SC P.R. SA, în conformitate cu prevederile art. 364 şi art. 365 alin. (2) C. proc. civ. (1865), desfiinţarea sentinţei din data de 12 februarie 2013, pronunţată de către Tribunalul arbitral si pe fond respingerea cererii formulate de către SC P.R. SA ca neîntemeiată şi admiterea cererii reconvenţionale formulate de către A.N.I.F.; a mai solicitat suspendarea executării silite a sentinţei din data de 12 februarie 2013 până la soluţionarea definitivă si irevocabilă a acţiunii în anulare în conformitate cu prevederile art. 365 alin. 3 C. proc. civ.
4. Prin încheierea de la termenul din 9 mai 2013, Curtea a respins excepţia intitulată de pârâtă a „necompetenţei funcţionale”.
5. Hotărârea Curţii de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1656 din 22 mai 2013, a dispus: respingerea, ca nefondată, excepţia de inadmisibilitate invocată de partea intimată SC P.R. SA cu privire la acţiunea în anulare; admite acţiunea în anulare formulată de petenta A.N.I.F., în contradictoriu cu intimata SC P.R. SA; anulează în parte sentinţa arbitrală pronunţată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin sentinţa arbitrală pronunţată la data de 01 martie 2013, şi, pronunţându-se în fond, Curtea dispune: respinge ca nefondate capetele din cererea reclamantei (pârâte) SC P.R. SA de obligare a pârâtei (reclamante) A.N.I.F. la plata sumelor de 1.756.255,40 lei, 162.316 lei, 12.617 lei şi 189.940,1 lei, precum şi a dobânzilor legale aferente acestor sume; admite în parte cerere reconvenţională formulată de pârâta (reclamantă) A.N.I.F.; obligă reclamanta (pârâtă) SC P.R. SA să ridice din locaţiile pârâtei (reclamante) A.N.I.F. piesele şi materiale electrice/ reperele livrate în plus, astfel cum se identifică în cursul arbitrajului prin trimitere la sumele de 12.617 lei şi 189.940,1 lei; menţine în rest sentinţa arbitrală pronunţată la data de 12 februarie 2013, astfel cum a fost completată prin sentinţa arbitrală pronunţată la data de 01 martie 2013, respectiv cu privire la obligaţia instituită în sarcina pârâtei (reclamante) A.N.I.F. de plată către reclamanta (pârâtă) SC P.R. SA a sumei de 70.680 lei plus dobândă legală aferentă în cuantum de 10.110,68 lei calculată până la data de 25 ianuarie 2013, a sumei de 113.430,24 lei plus dobândă legală aferentă în cuantum de 15.773,11 lei calculată până la data de 25 ianuarie 2013 şi a sumei de 23.250 lei plus dobândă legală aferentă în cuantum de 3.410,65 lei calculată până la data de 25 ianuarie 2013, precum şi a dobânzii legale aferente sumelor de 70.680 lei, 113.430,24 lei şi 23.250 lei calculată de la data de 25 ianuarie 2013 şi până la achitarea lor integrală, dar şi cu privire la respingerea în rest a cererii reconvenţionale; respinge cererea de suspendare a executării sentinţei arbitrale ca rămasă fără obiect.
6. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei civile nr. 1656 din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta SC P.R. SA Bucureşti şi pârâta A.N.I.F.
Prin Decizia nr. 7750 din 12 decembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au respins recursurile declarate de A.N.I.F. şi SC P.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1656 din 22 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII–a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele argumente.
În ceea ce priveşte competenţa soluţionării în primă instanţă a prezentei acţiuni în anulare, Înalta Curte a constatat că aceasta aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, aşa cum de altfel a reţinut şi judecătorul fondului.
Potrivit dispoziţiilor art. 725 alin. (1) C. proc. civ. – 1865: „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche(…)”.
Aşadar, s-a reţinut că, data investirii instanţei reprezintă momentul obiectiv în raport de care se stabilesc regulile de competenţă.
Astfel, procesul judiciar declanşat după modificarea legii este supus legii noi (sub aspectul competenţei).
Or, noua reglementare în vigoare la data investirii instanţei, 19 martie 2013, respectiv art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 prevede că: „Procesele şi cererile privind acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică, se soluţionează în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante”.
Faţă de reglementarea anterioară care stabilea competenţa soluţionării în primă instanţă tot în favoarea tribunalului, însă specializarea litigii dintre profesioniști, în opinia instanţei de control judiciar, rezultă că norma juridică nu a operat vreo modificare sub aspectul competenţei ci doar sub aspectul compunerii instanţei din punct de vedere al specializării judecătorului.
S-a apreciat că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că norma de la art. III al O.U.G. nr. 77/2012, de modificare a O.U.G. nr. 34/2006 nu conţine nicio dispoziţie tranzitorie privind litigiile aflate în faza arbitrariului, astfel că în lipsa unei norme speciale derogatorie de la dispoziţiile art. 725 C. proc. civ. 1865, s-a aplicat dreptul comun, care prevede principiul aplicării imediate a legii noi de procedură.
Aşadar, în raport de dispoziţiile art. 365 C. proc. civ., art. 342 C. proc. civ., precum şi cele ale art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei acţiuni în anulare aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare prin faptul că instanţa de fond s-a pronunţat pe fondul acţiunii arbitrale fără a-l pune în discuţia părţilor (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte a reţinut că este nefondat.
Aşa cum rezultă din Încheierea pronunţată la data de 9 mai 2013, instanţa de fond a acordat cuvântul părţilor (prin reprezentant şi apărător) asupra cererii de suspendare/ executare şi totodată, cu privire la fondul acţiunii în anulare hotărâre arbitrală, punând în discuţie şi admisibilitatea acestei acţiuni.
Aşadar, s-a reţinut că părţile au avut posibilitatea să-şi formuleze apărări cu privire la fondul acţiunii în anulare hotărâre arbitrală cu respectarea principiului contradictorialităţii, în cauză nefiind incident sub acest aspect, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, Înalta Curte nu a putut reţine nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la încălcarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 364 C. proc. civ., întrucât instanţa în mod inadmisibil a analizat aspecte ce nu au fost contestate prin acţiunea în anulare şi nici cele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea cărora sunt invocate în principiu aceleaşi argumente.
Înalta Curte a constatat că judecătorul fondului a reţinut în mod explicit că incidenţa motivului prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. 1865, permite instanţei de judecată un control doar pentru motive de legalitate asupra hotărârii arbitrale, limitat la verificarea conformităţii hotărârii cu ordinea publică, bunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii.
Astfel, în opinia instanţei, situaţia de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanţa de judecată, deoarece aceasta excede motivului în discuţie, neprivind ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii şi în consecinţă, criticile reclamantei A.N.I.F. legate de respingerea administrării probei cu expertiză contabilă ori în legătură cu înscrisurile identificate pe parcursul arbitrajului cu liste cu produse suplimentare în mod corect nu au fost primite de judecătorul fondului.
Ceea ce a reţinut şi analizat instanţa de fond vizează situaţia bunurilor, piese şi materiale electrice/ repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus, din perspectiva aplicării în cauză a dispoziţiilor ce reglementează contractul de achiziţie publică.
Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, în cazul autorităţilor publice, atribuirea unui contract de achiziţie nu este guvernat de regulile consensualismului, ci se efectuează conform unei proceduri expres reglementată şi caracterizată de principiile asigurării transparenţei şi integrităţii, a utilizării eficiente a fondurilor publice, tratamentului egal şi nediscriminarea între agenţii economici [(art. 2 alin. (1) lit. a) - d) din O.U.G. nr. 34/2006)].
A apreciat instanţa de control judiciar că reclamanta A.N.I.F. se încadrează în categoria autorităţilor publice, aşa cum sunt acestea definite de dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ca organism al statului, autoritate publică sau instituţie publică ce acţionează la nivel central ori la nivel regional sau local, fiindu-i astfel aplicabile regulile ce reglementează procedura de achiziţie publică.
În consecinţă, raportat la valoarea achiziţiei care depăşeşte plafonul maxim de 15.000 euro prevăzut de art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, s-a apreciat că achiziţia se impunea a fi făcută în temeiul unui contract de achiziţie publică încheiat în condiţiile art. 204 din actul normativ indicat.
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă A.N.I.F., Înalta Curte a reţinut că aceasta nu cuprinde critici referitoare la sentinţa atacată ci reluări ale susţinerilor cuprinse în acţiunea în anulare, ce au fost deja analizate.
Problema încuviinţării probelor prin prisma concludenţei, pertinenţei şi utilităţii acestora, constituie aspecte litigioase care nu intră în sfera analizei legalităţii hotărârii, ci a temeinicia acesteia, or s-a apreciat că motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. 1865, nu permite un control de temeinicie asupra sentinţei arbitrale ci doar de legalitate.
S-a apreciat că situaţia de fapt stabilită de arbitrul unic nu poate fi cenzurată de instanţă, având în vedere limitele în care este admis controlul judecătoresc prin prisma acţiunii în anulare şi faptul că motivele invocate nu privesc ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.
În concluzie, în mod corect prima instanţă a apreciat că se impune a se efectua o delimitare între situaţia bunurilor livrate ca urmare a comenzilor scrise ale reclamantei emise în temeiul procedurii de achiziţie publică desfăşurată prin S.E.A.P. şi cea a pieselor şi materialelor electrice/ repere identificate în cursul arbitrajului ca fiind livrate în plus.
Cu privire la Decizia nr. 7750 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurenta-reclamantă SC P.R. SA a formulat contestaţie în anulare.
S-a învederat, prin motivele contestaţiei în anulare, în esenţă, că instanţa de control judiciar a soluţionat în mod incomplete recursul formulat de P.I., întrucât a omis din greşeală să dezlege un motiv esenţial de recurs, care viza chiar inadmisibilitatea analizării normelor imperative aplicabile cu privire la fondul cauzei înaintea desfiinţării hotărârii arbitrale pentru încălcarea unor norme imperative procedurale.
Contestaţia în anulare este neîntemeiată.
Calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., este deschisă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat minus petita, fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită.
De principiu, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a menţiona, in terminis, un anumit aspect sau o afirmaţie a recurentei nu deschide calea contestaţiei în anulare speciale, în condiţiile art. 318 teza II C. proc. civ.
Din examinarea considerentelor deciziei invocate în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate de recurenta SC P.R. SA, ea neavând obligaţia de a analiza fiecare argument cuprins în cadrul motivelor de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de recurs, ceea ce s-a şi întâmplat.
Deşi contestatoarea invocă formal nepronunţarea instanţei de recurs asupra unor motive de recurs, în realitate reia criticile din recurs , nesusceptibile de valorificare pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare specială.
Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată ar fi apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea, permanent, subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
Astfel fiind, criticile invocate de contestatoare nu se încadrează în motivele prevăzute expres, de dispoziţiile legale citate mai sus, Înalta Curte urmând a respinge contestaţia în anulare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC P.R. SA împotriva Deciziei nr. 7750 din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2653/2014. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2710/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
