ICCJ. Decizia nr. 3250/2014. Contencios. Litigii Curtea de Conturi (Legea Nr.94/1992). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3250/2014
Dosar nr. 6828/2/2011
Şedinţa de la 16 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătăţiri Funciare - I.N.C.D.I.F. - ISPIF, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul III:
(i) Anularea în parte a deciziei nr. 7 din 02 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul III şi exonerarea de la plata sumelor stabilite prin măsurile nr. II. 3, nr. II. 4 şi nr. II. 5, respectiv: II.3 virarea la bugetul de stat a sumei de 3.534.682 RON, reprezentând venituri obţinute din chirii de către institut, a sumei de 530.202 RON cu titlul de penalităţi de întârziere, precum şi a sumei de 1.123.910 RON majorări/dobânzi de întârziere; II.4 - virarea la bugetul de stat a sumei de 123.472 RON reprezentând penalităţi pentru întârzierea plăţii chiriei, calculată în timpul controlului pentru 10 (zece) contracte de închiriere; II.5 - recuperarea sumei de 90.407,81 RON, ca urmare a facturării unor sume sub valoarea stabilită prin contract.
(ii) Suspendarea deciziei nr. 7 din 02 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul III, până la soluţionarea irevocabilă a prezentei cereri;
(iii) Obligarea Curţii de Conturi a României - Departamentul III la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi necesare pentru soluţionarea prezentei cereri.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 12 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ, ca nefondată.
La acelaşi termen de judecată, reclamantul a invocat oral excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 8 din H.G. nr. 944/2006 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătăţiri Funciare - I.N.C.D.I.F. - „ISPIF" Bucureşti , depunând la dosar în şedinţa publică din 23 aprilie 2012, motivele invocate în susţinerea excepţiei de nelegalitate.
La data de 14 iunie 2012, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat în cauză cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca nefondată. Instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie la termenul de judecată din 3 septembrie 2012.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5950 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 8 din H.G. nr. 944/2006 şi a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătăţiri Funciare - I.N.C.D.I.F. - ISPIF.
Prin aceeaşi sentinţă, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în interesul pârâtului Guvernul României.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, mai întâi, că dispoziţiile art. 8 din H.G. nr. 944/2006 nu contravin sub nici o formă prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, ci se completează cu acest act normativ.
A apreciat că aspectele învederate de reclamant ţin de interpretarea textului legal, că problema dacă s-a acordat sau nu despăgubirea justă şi prealabilă nu ţine decât de executarea actului administrativ, iar nu de legalitatea sa, şi a arătat că până la semnarea protocolului de predare-preluare din 01 iunie 2007, reclamantul nu a emis nici o pretenţie cu privire la o eventuală despăgubire ce i s-ar fi cuvenit. De altfel, chiar în cuprinsul protocolului din 01 iunie 2007, se prevede expres la art. 1 alin. (2) că patrimoniul predat este liber de sarcini şi nu sunt constituite ipoteci sau alte sarcini, ceea ce înseamnă că şi eventualele datorii acumulate de SC ISPIF SA la bugetul de stat la data adoptării H.G. nr. 944/2006, au fost şterse.
A mai constatat Curtea că nu se poate retine nelegalitatea art. 8 din H.G. nr. 944/2006 prin prisma art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, câtă vreme, problema corelaţiei dintre hotărârea de guvern contestată şi norma citată din Legea nr. 213/1998 ţine, în fapt, de interpretarea normativă, iar nu de legalitate.
A arătat că textul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 instituie o excepţie în favoarea administratorului dreptului de proprietate care poate să încaseze din chirie o cotă-parte între 20 - 50%, în condiţiile stabilite de legiuitor, aceasta reprezentând, însă, doar o vocaţie, care, în speţă, nu a fost confirmată prin dispoziţiile contestate.
A mai reţinut că la elaborarea hotărârii contestate au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, proiectul actului administrativ fiind avizat de autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei, conform art. 33 alin. (7) din H.G. nr. 1226/2007.
În ceea ce priveşte nelegalitatea parţială a deciziei nr. 7/2011 şi a încheierii nr. 14/2011 emise de pârâtă, instanţa de fond a reţinut, mai întâi, că verificarea a fost legal efectuată, în condiţiile în care, datorită faptului că, în perioada supusă verificării, I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti nu a virat la bugetul de stat veniturile obţinute din închirierea bunurilor aparţinând domeniului public al statului, auditorii publici externi au constatat că această abatere are caracter de continuitate şi au extins în mod obligatoriu perioada supusă verificării, incluzând în perioada verificată şi anul 2008, conform prevederilor pct. 51 lit. b) şi f) şi pct. 109, din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi.
Curtea a respins argumentul potrivit căruia Sucursala Baza de Cercetare - Dezvoltare B. Giurgiu a fost controlată legal pe aceeaşi temă de control şi s-a emis decizia nr. 11/2011, care nu a reţinut vreo abatere în sensul celor de mai sus, arătând că I.N.C.D.I.F. - ISPIF este titularul dreptului de administrare a patrimoniului public al statului predat de către Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, iar Sucursala Baza de Cercetare - Dezvoltare B. Giurgiu, este unitate fără personalitate juridică conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) lit. e) din H.G. nr. 944/2006, astfel că, obligaţia de plată către bugetul de stat revine, potrivit art. 16 din Legea nr. 213/1998, titularului dreptului de administrare, respectiv, I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti.
A reţinut că din verificarea componenţei rulajelor din fişa contului 706 - venituri chirii, pe baza căreia a fost întocmită balanţa de verificare centralizată la nivel de I.N.C.D.I.F. - ISPIF din anii 2008-2010, s-a constatat că aceasta include şi suma de 45.819 RON care reprezintă contravaloarea chiriei încasate din bunuri aparţinând domeniului public în perioada anilor 2008 -2010, la Sucursala Baza de Cercetare - Dezvoltare B. Giurgiu. În vederea asigurării unui tratament unitar al constatării, aceasta a fost inclusă numai în raportul de control întocmit la nivelul central al I.N.C.D.I.F. - ISPIF.
Instanţa de fond a mai apreciat că, având în vedere respectarea principiului execuţiei bugetare, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, coroborat cu Cap. 1, pct. 1.1-1.2 din Normele de închidere a exerciţiilor bugetare pe anii 2008-2010, echipa de audit a luat în calcul în mod corect ca termen scadent de plată către bugetul de stat a sumelor rezultate din închirierea bunurilor aparţinând domeniului public al statului, data de 31 decembrie a fiecărui an, iar baza legală de stabilire a accesoriilor aferente veniturilor încasate de I.N.C.D.I.F.- ISPIF Bucureşti, în perioada 2008-2010, din închirierea bunurilor aparţinând domeniului public al statului şi nevirate la bugetul de stat până la 31 decembrie a fiecărui an, a reprezentat-o O.G. nr. 92/2003.
În continuare, instanţa de fond a mai reţinut că, întrucât penalităţile de întârziere necalculate, nefacturate, neevidenţiate şi neîncasate de către I.N.C.D.I.F. - ISPIF în perioada anilor 2009-2010, sunt aferente chiriei din închirierea domeniului public, rezultă că şi suma de 123.472 RON pe care I.N.C.D.I.F. - ISPIF o va încasa cu titlu de penalităţi de întârziere, conform clauzelor contractuale, se face venit la bugetul de stat.
În ceea ce priveşte diminuarea fără nici o justificare a veniturilor proprii ale unităţii cu suma 90.407,81 RON, ca urmare a facturării serviciilor şi lucrărilor executate unor beneficiari, sub valoarea stabilită prin contract, Curtea a apreciat că, faptul că în data de 11 aprilie 2011, după încheierea acţiunii de control şi până la data depunerii Obiecţiunilor din 12 aprilie 2011, conducerea entităţii a încheiat cu SC E.-ISPIF SRL, pentru fiecare din cele 14 contracte, câte o „Minută cu privire la executarea contractului de prestări servicii şi justificarea din punct de vedere financiar a valorii contractului”, prin care a fost diminuată valoarea contractelor până la nivelul sumelor încasate, constituie o încălcare a prevederilor contractuale, conform cărora „părţile contractante au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea şi/sau completarea clauzelor contractuale prin act adiţional", şi nu după finalizarea şi recepţionarea lucrărilor, aşa cum s-a procedat.
A mai reţinut Curtea că H.G. nr. 1705/2006, prin care se aprobă inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prevăzut în anexele nr. 1 - 46, are caracter general în raport cu H.G. nr. 944/2006, care o priveşte pe reclamantă, această din urmă hotărâre de Guvern aplicându-se în speţă.
În fine, a arătat că veniturile obţinute din închirierea bunurilor proprietate publică a statului se fac venit la bugetul de stat, conform art. 16 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 5950 din 22 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătăţiri Funciare - I.N.C.D.I.F. - ISPIF, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 8 din H.G. nr. 944/2006, recurentul a reiterat motivele invocate în susţinerea excepţiei de nelegalitate, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 8 alin. (3) şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, învederând, în esenţă, următoarele aspecte:
Trecerea patrimoniului imobiliar în domeniul public al statului s-a realizat fără nicio plată, în lipsa acordului adunării generale acţionarilor şi fără respectarea procedurii de expropriere pentru cauză de utilitate publică.
Faptul că nu s-a plătit nicio sumă de bani ca urmare a trecerii bunurilor din patrimoniul privat al SC ISPIF SA în domeniul public al statului, rezultă din adresa emisă de Ministerul Finanţelor Publice, potrivit căreia, nu se putea realiza o preluare cu plată a bunurilor întrucât „societatea comercială a fost desfiinţată”.
Pentru a determina dacă în speţă există o privare de bunuri şi dacă dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 au fost nesocotite, trebuie analizată realitatea situaţiei litigioase şi dacă a existat sau nu o expropriere realizată fără plata unei juste şi prealabile despăgubiri.
În cauză, deşi din punct de vedere formal, nu a fost realizată o procedură de expropriere cu toate cele trei etape pe care aceasta le presupune, respectiv, declararea de utilitate publică a exproprierii, măsurile premergătoare, exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor, transferul realizat de către Statul Român prin H.G. atacată, echivalează cu deposedarea de bunuri la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Mai mult, prin semnarea proceselor de predare-preluare, I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti nu a renunţat niciodată la despăgubirea ce i s-ar fi cuvenit şi nu a fost de acord cu trecerea bunurilor în domeniul public cu titlu gratuit.
Susţinerea instanţei de fond, conform căreia art. 8 din H.G. nr. 944.2006 nu contravine sub nicio formă art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, întrucât prevede expres că patrimoniul I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti trece în domeniul public, în condiţiile legii, iar neîndeplinirea procedurii exproprierii ţine de executarea actului administrativ şi nu de legalitatea sa, este eronată.
Din redactarea art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 944/2006, se observă că trecerea bunurilor în domeniul public s-a realizat încă de la momentul intrării în vigoare a hotărârii, şi nu la un moment ulterior.
Or, dacă într-adevăr, art. 8 din H.G. nr. 944/2006 ar fi fost în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 şi dacă I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti ar fi avut posibilitatea ca în executarea actului administrativ să obţină despăgubirile ce i se cuveneau, urmare a îndeplinirii procedurii de expropriere, cel puţin momentul trecerii bunurilor dintr-un patrimoniu în altul trebuia să fie unul ulterior intrării în vigoare a hotărârii de guvern atacate, şi nu concomitent.
Patrimoniul imobiliar al societăţii comerciale nu era liber de sarcini, după cum în mod eronat s-a menţionat în cuprinsul actului normativ. Astfel, conform celor consemnate în extrasul de carte funciară pentru informare din anul 2012 eliberat de OCPI - Bucureşti, în P III a CF nr. XX este înscris la poz. 2 sechestrul asigurător din 28 ianuarie 2004 în favoarea Administraţiei Finanţelor Publice sector 4, deci anterior datei la care a fost emisă H.G. nr. 944/2006.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acestea au fost, la rândul lor, nerespectate, nefiind stabilită cota procentuală ce se cuvenea din veniturile încasate urmare a închirierii bunurilor.
Faptul că I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti era îndreptăţit la încasarea unui procent din chiria obţinută este de necontestat, având în vedere că are în administrare bunurile care au fost preluate de la SC ISPIF SA, precum şi formularea texului legal, din care rezultă că această normă este una imperativă şi nu dispozitivă, aşa cum a susţinut prima instanţă.
De asemenea, prin prisma principiului ierarhiei actelor normative, H.G. nr. 944/2006 nu putea decât să pună în aplicare dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 213/1998, act normativ de o forţă juridică superioară, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Hotărârea de guvern nu putea să modifice legea organică, nici dacă se are în vedere principiului simetriei actelor normative. Aşa cum se arată şi în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Totodată, prin nestabilirea procentului la care I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti era îndreptăţit, au fost lăsate fără conţinut dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, contrar principiului potrivit căruia norma juridică este edictată în sensul în care ea să producă efecte şi nu invers.
Pe fondul cauzei, recurentul a învederat că bunurile care au generat veniturile supuse controlului efectuat de Curtea de Conturi a României, nu se regăsesc în Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public.
A arătat că acest fapt este confirmat, fie numai şi pentru o parte din aceste bunuri, de răspunsul din 16 noiembrie 2011, primit de la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Mai mult, H.G. nr. 1705/2006 a intrat în vigoare în data de 21 decembrie 2006, ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 944/2006.
Recurentul a mai susţinut că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 944/2006, raportat la care, consideră că veniturile obţinute după momentul intrării în vigoare a acestei hotărâri de guvern, în baza unor contracte de închiriere încheiate anterior acestui act normativ, i se cuvin în totalitate, preluând toate drepturile autorului SC ISPIF SA, iar veniturile obţinute de aceasta din urmă nu se făceau venit la bugetul de stat ci erau avute în vedere la calculul impozitului pe profit.
Recurentul a precizat că norma specială, reprezentată de H.G. nr. 944/2006, se completează cu cea generală, reprezentată de Legea nr. 213/1998, caz în care, în lipsa menţionării în actul normativ de înfiinţare a I.N.C.D.I.F. - ISPIF Bucureşti a unei cote părţi ce i se cuvine în calitate de titular al dreptului de administrare a bunurilor, urmează a fi avută în vedere cota parte prevăzută de norma generală, cuprinsă între 20%-50% din valoarea chiriilor încasate.
3. Apărările formulate de intimaţii Guvernul României, Curtea de Conturi a României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Guvernul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la excepţia de nelegalitate, ca fiind legală şi temeinică.
Intimatul a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod corect că ipoteza invocată de reclamant, potrivit căreia nu ar fi beneficiat de o despăgubire prealabilă şi justă pentru imobilele supuse litigiului, nu are temei legal. Astfel, art. 8 din H.G. nr. 944/2006 nu contravine sub nicio formă art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, ci se completează cu acest act normativ, iar problema ridicată nu vizează nelegalitatea actului administrativ, ci modul de interpretare a acestuia.
Legal citat, intimatul-intervenient Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei de respingere a excepţiei de nelegalitate.
Intimatul-intervenient a învederat, în esenţă, că în mod corect instanţa de fond a reţinut că problema ridicată de reclamant priveşte executarea actului administrativ normativ şi nu nelegalitatea acestuia. Mai mult, Statul, ca acţionar majoritar la capitalul SC ISPIF SA, a transferat patrimoniul reclamantului din proprietatea privată a ISPIF şi domeniul privat al statului în domeniul public al statului, pe bază de protocol de predare-primire, semnat de toate părţile implicate, conform prevederilor art. 7 din Legea nr. 213/1998 şi principiului potrivit căruia, patrimoniul urmează regimul juridic al proprietarului.
Intimatul-intervenient a mai susţinut că dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu sunt imperative, administratorul având doar vocaţia de a beneficia de un procent din chirie.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 5950 din 22 octombrie 2012, prin care s-a respins acţiunea în anulare a măsurilor dispuse la pct. II.3 - II.5 din decizia nr. 7/2011 şi a încheierii nr. 14/2011, reiterând, în esenţă, apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte criticile aduse soluţionării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 8 din H.G. nr. 944/2006, acestea sunt nefondate.
Prima instanţă, în mod corect a apreciat că dispoziţiile contestate pe calea excepţiei de nelegalitate, nu contravin prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
În cadrul procedurii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ se analizează în funcţie de actele normative cu forţă juridică superioară în baza cărora acesta a fost emis, în raport cu principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, principiu consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.
Din redactarea textului art. 8 din H.G. nr. 944/2006, rezultă faptul că patrimoniul imobiliar al recurentului-reclamant, prevăzut la pct. 1 din Anexa 2 la H.G. nr. 944/2006, trece din proprietatea acestuia, în domeniul public sau privat al statului, după caz, şi se transmite în administrarea reclamantului, în condiţiile legii.
Sintagma „în condiţiile legii” din cuprinsul art. 8 din H.G. nr. 944/2006, se interpretează în sensul că dispoziţiile hotărârii de guvern, act normativ cu caracter de lege specială, se completează cu norma generală în materie, reprezentată de prevederile Legii nr. 213/1998.
Argumentul invocat de către reclamant în favoarea tezei nelegalităţii dispoziţiilor contestate, respectiv, neacordarea unei despăgubiri juste şi prealabile în urma îndeplinirii procedurii de expropriere, vizează modul de executare a actului administrativ normativ şi nu face obiectul controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, o eventuală problemă a nelegalităţii actului administrativ s-ar fi ivit în situaţia în care textul art. 8 din H.G. nr. 944/2006 ar fi prevăzut că bunurile trec în proprietatea publică/privată a statului fără nicio despăgubire, or actul în discuţie nu prevede o astfel de situaţie.
Mai mult, trecerea patrimoniului reclamantului din proprietatea acestuia, în domeniul public sau privat al statului, după caz, şi transmiterea acestuia în administrarea reclamantului, s-a realizat în baza protocolului de predare-primire din 01 iunie 2007, din cuprinsul căruia rezultă că la data predării, patrimoniul reclamantului era liber de sarcini. Semnarea protocolului de către toate părţile implicate şi exprimarea acordului de voinţă al acestora în ceea ce priveşte transferul patrimoniului din proprietatea SC ISPIF SA în domeniul public al statului şi în administrarea I.N.C.D.I.F - ISPIF Bucureşti, s-a realizat în schimbul ştergerii datoriei la bugetul de stat consolidat, acumulată de către SC ISPIF SA la data aprobării H.G. nr. 944/2006.
De asemenea, menţiunile cuprinse în extrasul de carte funciară pentru informare din anul 2012, nu conduc la nelegalitatea dispoziţiilor art. 8 din H.G. nr. 944/2006, având în vedere că la alin. (2) al articolului menţionat se prevede în mod expres că patrimoniul imobiliar al reclamantului este liber de sarcini şi nu sunt constituite ipoteci pe acesta.
În acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 din H.G. nr. 944/2006 nu vin în contradicţie nici cu prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Textul art. 16 din Legea nr. 213/1998 instituie regula colectării la bugetul de stat sau, după caz, la bugetele locale a sumelor încasate din închirierea sau din concesionarea bunurile proprietate publică, iar alin. (2) al articolului menţionat prevede o excepţie în favoarea administratorului dreptului de proprietate, care încasează o cotă-parte din chirie, în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către acesta.
Având în vedere că dispoziţiile art. 8 din H.G. nr. 944/2006 nu recunosc dreptul reclamantului de a încasa un procent din chirie, nu se poate reţine nelegalitatea acestor dispoziţii raportat la prevederile Legii nr. 213/1998, după cum s-a arătat anterior, aspectul dedus judecăţii vizând, în fapt, modul de interpretare a acestor acte normative.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.
În mod judicios, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile H.G. nr. 1705/2006 au caracter general în raport cu prevederile H.G. nr. 944/2006, care reprezintă norma specială aplicabilă în speţă. În aceste condiţii, împrejurarea că bunurile care au generat veniturile supuse controlului nu se regăsesc în Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, nu constituie un motiv de nelegalitate a actelor administrative care fac obiectul acţiunii în anulare.
De asemenea, nu pot fi primite susţinerile recurentului vizând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 6 din H.G. nr. 944/2006, în temeiul cărora, recurentul consideră că i se cuvin în totalitate veniturile obţinute după momentul intrării în vigoare a acestei hotărâri de guvern în baza unor contracte de închiriere încheiate anterior.
Întrucât în cuprinsul H.G. nr. 944/2006 nu se face nicio trimitere la prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, nu se poate reţine că norma specială reprezentată de hotărârea de guvern, se completează cu norma generală în materie, reprezentată de Legea nr. 213/1998. Prin urmare, rezultă că toate sumele încasate din închirierea bunurilor proprietate publică se fac venit la bugetul de stat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătăţiri Funciare - I.N.C.D.I.F. - ISPIF, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Îmbunătăţiri Funciare - INCDIF - ISPIF Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5950 din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3232/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4026/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
