ICCJ. Decizia nr. 3231/2014. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3231/2014
Dosar nr. 2633/2/2012
Şedinţa publică de la 12 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a chemat în judecată pe pârâta Primăria Oraşului A., solicitând anularea înştiinţării de plată din 13 februarie 2012 şi a dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei din 3 aprilie 2012, emise de Primăria Oraşului A.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin înştiinţarea de plată menţionată s-a impus în sarcina sa plata impozitului pe clădiri pentru imobilul denumit Vila I., situat în localitatea A., str. A.I. nr. 1, aflat în proprietatea statului şi în administrarea Ministerului Justiţiei, prin Direcţia Generală a Penitenciarelor, respectiv prin intermediul Penitenciarului Slobozia, or, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., clădirile aflate în proprietatea statului sunt scutite de plata impozitului, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public.
A mai arătat reclamanta că imobilul Vila I., pentru care pârâta a considerat că datorează impozit, nu se încadrează în categoria încăperilor folosite pentru activităţi economice, acestui imobil fiindu-i atribuită o destinaţie specifică încă de la intrarea în patrimoniul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi anume pregătirea şi instruirea cadrelor din Direcţia Generală a Penitenciarelor şi din unităţile subordonate, astfel că nu face parte din categoria clădirilor supuse plăţii impozitului.
A subliniat reclamanta că, prin decizia Directorului General al A.N.P. din 7 decembrie 2009, clădirea a fost denumită Centrul de pregătire şi perfecţionare profesională A., obiectul de activitate fiind pregătirea şi perfecţionarea personalului din sistemul justiţiei şi din întreg sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, iar activităţile desfăşurate aici nu sunt activităţi economice.
Prin sentinţa civilă nr. 7241 din 21 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a anulat înştiinţarea de plată din 13 februarie 2012 şi dispoziţia de soluţionare a contestaţiei din 3 aprilie 2012, emise de Primăria Oraşului A.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin înştiinţarea de plată din 13 februarie 2012, pârâta a impus în sarcina reclamantei Administraţia Naţională a Penitenciarelor plata impozitului pentru clădirea Centrului de pregătire şi perfecţionare profesională A, situată în loc. A., str. A.I. nr. 1, cunoscută şi sub denumirea de Vila I., pentru anii 2004 - 2011.
Împotriva acestui act administrativ fiscal, prin care s-a stabilit obligaţia de plată a impozitului pe clădire, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, respinsă prin dispoziţia nr. 132 din 3 aprilie 2012 a Primarului Oraşului A., cu motivarea că pentru clădirea respectivă reclamanta nu beneficiază de scutirea de la plata impozitului prevăzută de art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., întrucât în incinta clădirii se desfăşoară activităţi economice, fiind închiriată pentru training, simpozioane, mese rotunde şi team-building-uri şi nefăcându-se dovada că aceste activităţi economice se desfăşoară doar în relaţii cu persoane juridice de drept public.
Clădirea în cauză este proprietatea statului, conform H.G. nr. 144/1999, făcând parte din domeniul public, aflată în administrarea reclamantei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care a delegat Penitenciarului Slobozia competenţa de gestionare a activităţilor din acest Centru (deciziile D.G.A.N.P. nr. 2592/2002 şi nr. 581/2009).
Instanţa de fond a apreciat ca fiind dovedit faptul că imobilul pentru care organul fiscal a procedat la stabilirea impozitului este proprietatea statului, fiind scutit de plata impozitului în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., în timp ce pârâta nu a dovedit susţinerile sale referitoare la folosirea Centrului pentru activităţi economice, situaţie de excepţie care ar fi determinat încadrarea imobilului în categoria celor impozabile, cu menţiunea că după modificarea C. fisc., survenită prin Legea nr. 76/2010, excepţia este şi mai mult restrânsă, fiind impuse impozitării numai încăperile folosite pentru activităţi economice, dar altele decât cele desfăşurate în relaţia cu persoane juridice de drept public.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că organul fiscal a procedat la stabilirea din oficiu a impozitului pe clădire, retroactiv, începând cu anul 2004, conform art. 83 alin. (4) C. proc. fisc., invocând desfăşurarea unor activităţi economice în imobilul în cauză.
Curtea a reţinut că, potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Centrului, adoptat prin D.G.A.N.P. nr. 581/2009, obiectul de activitate al Centrului îl constituie asigurarea condiţiilor pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului din sistemul justiţiei şi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, aceeaşi fiind situaţia clădirii şi anterior, conform D.G.A.N.P. nr. 2592/2002.
Deşi pârâta a arătat în soluţionarea contestaţiei că, potrivit site-ului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, oferta Centrului de pregătire şi perfecţionare profesională A. nu se adresează numai personalului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi că reclamanta nu dovedeşte că nu a desfăşurat în Centru activităţi economice, curtea a apreciat că informaţiile cuprinse pe site-ul A.N.P. nu sunt o dovadă a desfăşurării unor activităţi economice în Centrul în cauză.
S-a reţinut în considerentele sentinţei recurate că reclamanta a arătat că Centrul este destinat instruirii şi perfecţionării personalului menţionat în Regulament, iar sarcina probei desfăşurării unei activităţi economice într-o clădire aflată în proprietatea publică a statului, pentru care legea prevede scutirea de impozit, trebuie făcută de organul fiscal, reclamanta neputând face proba faptului negativ nedeterminat contrar, respectiv că nu desfăşoară astfel de activităţi economice în Centrul în cauză.
Curtea a avut în vedere şi faptul că impozitul a fost stabilit retroactiv, începând cu anul 2004, caz în care organul fiscal trebuia să se întemeieze pe dovezi privitoare la desfăşurarea de activităţi economice în fiecare dintre anii pentru care s-a impus impozitul, dovezi care să privească inclusiv gradul de afectare al clădirii pentru astfel de activităţi economice.
Reţinând că astfel de dovezi nu sunt făcute în cauză, Curtea a constatat că reclamanta este scutită de plata impozitului pe clădire, conform normei de bază cuprinse în art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., motiv pentru care, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a anulat atât înştiinţarea de plată, cât şi dispoziţia de soluţionare a contestaţiei administrative, ambele emise de Primăria Oraşului A.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Oraşului A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea în întregime a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei petentei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând următoarele:
- pe cale de excepţie, să se constate inadmisibilitatea contestaţiei care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012, având în vedere că aceasta a vizat atacarea unui act administrativ-fiscal direct în calea de atac, fără ca anterior desfiinţarea acestuia să fi făcut obiectul contestaţiei promovate pe cale administrativă (omisso medio);
- pe cale de excepţie, să se constate tardivitatea contestaţiei care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012, având în vedere depăşirea termenului legal de atacare a titlului executoriu din 05 martie 2012 şi a somaţiei din 05 martie 2012;
- pe fondul cauzei, să se constate că sentinţa recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, recurenta arată că este imperativ obligatoriu ca actul administrativ atacat iniţial, prin contestaţia formulată pe cale administrativă, să coincidă cu actul administrativ a cărui anulare se solicită în cuprinsul căii de atac formulate împotriva măsurii dispuse de către organul administrativ cu privire la contestaţia iniţială.
Subliniază recurenta că este inadmisibil ca printr-o contestaţie prealabilă să se solicite anularea unui act administrativ, pentru ca ulterior petentul să se răzgândească şi să atace, prin cererea adresată instanţelor de judecată, un act administrativ diferit, care nu a format obiectul procedurii prealabile.
Or, în speţă, petitul contestaţiei administrative formulate de intimata-petentă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a vizat exclusiv înştiinţarea de plată din 13 februarie 2012, iar obiectul contestaţiei înaintate spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012, a fost cu totul diferit faţă de cel din cuprinsul contestaţiei prealabile, şi anume contestaţie împotriva titlului executoriu din 05 martie 2012 emis de către Primăria A.
Mai subliniază recurenta că în cauză a fost formulată şi o precizare de către intimata-petentă, prin care aceasta a subliniat că obiectul cererii deduse judecaţii constă în contestaţie la titlu (contestaţie la titlu executoriu, n.n.).
Apreciază recurenta că solicitările formulate de către intimată abia în etapa procesuală a soluţionării cauzei de către Curtea de Apel, fără ca acestea să formeze obiectul contestaţiei prealabile, formulate pe cale administrativă, atrag cu certitudine inadmisibilitatea contestaţiei care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012.
În ceea ce priveşte tardivitatea contestării titlului executoriu din 05 martie 2012 după expirarea termenului expres de 15 zile, termen prevăzut în mod expres de art. 173 C. proc. fisc. sub sancţiunea decăderii, recurenta arată că până la promovarea de către intimata-petentă a contestaţiei care a format obiectul Dosarului nr. 2633/2/2012 de pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, aceasta nu a criticat niciodată titlul executoriu emis de pârâtă din 05 martie 2012.
Arată recurenta că termenul maxim de contestare a acestui act administrativ-fiscal, conform art. 172-173 C. proc. fisc. era de 75 zile de la comunicare sau luare la cunoştinţa, dar intimata a înţeles să solicite desfiinţarea acestuia după depăşirea cu mult a termenului maxim impus de lege, motiv pentru care instanţa de fond trebuia să constate, înainte de soluţionarea pe fond a cauzei, tardivitatea formulării unei contestaţii peste termenul legal, având în vedere încălcarea unei norme legale imperative.
Pe fondul cauzei, recurenta solicită să se constate că sentinţa recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii, că instanţa de fond a procedat la o analiză superficială, lacunară şi cu desconsiderarea tuturor probelor, care conduc către o singură realitate juridică şi anume că intimata a utilizat şi utilizează acest imobil în scopuri economice, desfăşurând o activitate economică, astfel cum aceasta este definită de C. com., în urma căreia obţine venituri considerabile.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei, pe motiv că în faţa instanţei de fond a fost parte în dosar Primăria Oraşului A., prin primar, actele anulate fiind emise de Primăria A. şi nu de Unitatea Administrativ Teritorială a Oraşului A.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei Unitatea Administrativ Teritorială a Oraşului A. este neîntemeiată, având în vedere prevederile Legii nr. 215/2001.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din acest act normativ: „Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.”
Conform prevederilor art. 21 alin. (1): „Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii”, iar potrivit alin. (2): „În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.”
În aceste condiţii, chiar dacă în faţa instanţei de fond a figurat ca parte Primăria Oraşului A., calitate procesuală are, conform Legii nr. 215/2001, doar unitatea administrativ teritorială, care are personalitate juridică. Primăria nu este o entitate cu personalitate juridică, ci este o structură a unităţii administrativ teritoriale, neavând capacitate de folosinţă a drepturilor civile, pentru a fi parte în judecată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de instanţa de fond este la adăpostul criticilor, în mod corect instanţa de fond reţinând că reclamanta este scutită de plata impozitului pe clădire conform normei de bază cuprinse în art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc.
Astfel, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., în forma în vigoare înainte de modificarea produsă prin Legea nr. 76/2010, ”(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează:
1. clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.”
Urmare a modificării aduse prin Legea nr. 76/2010, textul legal în cauză a fost circumstanţiat, după cum urmează: ”(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează:
1. clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public.”
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Centrului, adoptat prin D.G.A.N.P. nr. 581/2009, obiectul de activitate al centrului îl constituie asigurarea condiţiilor pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului din sistemul justiţiei şi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, aceeaşi fiind situaţia clădirii şi anterior, conform D.G.A.N.P. nr. 2592/2002.
Rezultă cu evidenţă faptul că imobilul pentru care organul fiscal a procedat la stabilirea impozitului este proprietatea statului, fiind scutit de plata impozitului în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., iar pârâta nu a făcut dovada susţinerilor sale referitoare la folosirea Centrului pentru activităţi economice, pentru ca acest imobil să se afle în situaţia de excepţie care ar fi determinat încadrarea acestuia în categoria celor impozabile.
Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că imobilul „Vila I.”, situat pe teritoriul oraşului A., pentru care Primăria A. a apreciat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor datorează impozit, nu se încadrează în categoria încăperilor folosite pentru activităţi economice, deoarece acestui imobil i-a fost atribuită o destinaţie specifică încă de la intrarea în patrimoniul administraţiei penitenciare, astfel că nu face parte din categoria clădirilor care să fie supuse impozitului.
Destinaţia dată acestei clădiri este aceea de a asigura activităţi de susţinere a procesului de formare pentru funcţionarii publici, în interesul sistemului public, fiind o clădire cu circuit închis doar pentru angajaţii sistemului.
„Vila I.", în care funcţionează Centrul de pregătire şi perfecţionare profesională se află în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Justiţiei, pentru Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi, încă de la data dobândirii, potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare nr. 2592/2002 emis de Directorul General al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, această clădire a fost destinată să asigure condiţii optime pentru pregătirea, instruirea cadrelor din Direcţia Generală a Penitenciarelor şi unităţile subordonate, care sunt persoane juridice de drept public. În acest centru au avut loc sesiuni de pregătire şi formare profesională a cadrelor din sistemul penitenciar şi al altor instituţii aparţinând Ministerului Justiţiei.
Deşi în regulamentul de organizare şi funcţionare a acestei entităţi sunt prevederi referitoare la încasarea de venituri, veniturile respective provin din viramentele sau plăţile în numerar pe care le efectuează instituţiile publice/beneficiarii serviciilor oferite de centru. Aceste venituri constau în sumele de bani ce constituie resurse financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de realizarea obiectului de activitate, potrivit bugetului de venituri şi cheltuieli, aşa după cum prevede art. 14 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Centrului de pregătire şi perfecţionare profesională A., aprobat prin decizia Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din 07 decembrie 2009.
Spre deosebire de alte instituţii care au încheiat contracte comerciale cu diferiţi agenţi economici de la care încasează venituri, Centrul îşi desfăşoară activitate proprie, cu salariaţi proprii, fără a urmări obţinerea de profit, iar veniturile obţinute sunt considerate venituri proprii, deoarece bugetul instituţiei este constituit în marea lui majoritate din venituri proprii, potrivit art. 12 din Regulament.
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că impozitul a fost stabilit retroactiv, începând cu anul 2004, caz în care organul fiscal trebuia să se întemeieze pe dovezi privitoare la desfăşurarea de activităţi economice în fiecare dintre anii pentru care s-a impus impozitul, dovezi care să privească inclusiv gradul de afectare al clădirii pentru astfel de activităţi economice. Or, în cauză, astfel de dovezi nu au fost produse de către organul fiscal pârât.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ - Teritorială a Oraşului A. împotriva sentinţei civile nr. 7241 din 25 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3149/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3232/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
