ICCJ. Decizia nr. 3355/2014. Contencios. Anulare acte administrative emise de C.N.V.M. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3355/2014
Dosar nr. 7200/1/2012
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei.
Hotărârea atacată
Prin decizia nr. 3460 din 13 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins recursul declarat de reclamanta T.R.G.N.V. împotriva sentinţei nr. 2899 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, s-au admis recursurile declarate de pârâţii C.N.V.M. şi Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost casată sentinţa atacată şi s-a respins integral acţiunea reclamantei; s-a admis cererea de intervenţie formulată de Statul Român prin M.F.P. în interesul autorităţii pârâte, C.N.V.M. şi a fost obligată recurenta-reclamantă la plata sumei de 50.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, către C.N.V.M., cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursurile formulate de pârâţi, instanţa de control judiciar a reţinut că sunt fondate pentru următoarele considerente:
Admiţândacţiunea şi respingând cererea de intervenţie accesorie, instanţa de fond a reţinut că prin actele atacate au fost suspendate drepturi conferite de lege, fără a exista un temei legal în acest sens; nu s-a dovedit că demersurile întreprinse de reclamantă ar fi fost de natură să aducă atingere interesului public. M.F.P., în calitate de creditor, nu avea un drept legal de listare a societăţii debitoare; nu s-a indicat temeiul de drept care ar face ca cele două proceduri să nu poată fi derulate în paralel; nu există nicio legătură între pretinsa incompatibilitate a procedurii de majorare a capitalului social, procedura de squeeze-out şi regimul juridic al obligaţiunilor statului.
Analizând prevederile art. 2, art. 7 alin. (4) din Statutul C.N.V.M. şi reţinând că, prin intermediul ordonanţelor, art. 9 alin. (2) din Statut, C.N.V.M. are dreptul, pe lângă alte măsuri expres indicat, să „impună suspendări de autorizaţii sau activităţi", instanţa de control judiciar a ajuns la concluzia, contrar celor reţinute de instanţa fondului, că există temei legal pentru suspendarea oricărei activităţi, incluzându-se şi suspendarea dreptului prevăzut de art. 206 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, drept ce poate fi privit ca o activitate a ofertantului prin care solicită acţionarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să îi vândă respectivele acţiuni, cu respectarea prevederilor art. 206 alin. (1) lit. a) şi b).
De asemenea, dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Statutul C.N.V.M., permit autorităţii să dispună, în cazuri bine justificate şi pe o perioadă determinată, entităţilor reglementate, emitenţilor sau altor entităţi care desfăşoară activităţi în legătură cu pieţele reglementate, măsuri asigurătorii sau restricţionarea exercitării unor drepturi.
Instanţa de recurs a constatat că textele legale analizate reprezintă temeiul juridic al măsurii dispuse, astfel încât instanţa de fond, cu aplicarea greşită a legii, a reţinut că nu există temei legal al actului atacat.
Cazul bine justificat, lăsat la aprecierea autorităţii, a fost identificat ca rezultând din incertitudinea cu privire la situaţia acţiunilor/obligaţiilor şi obligaţiunilor convertite în acţiuni de natură să afecteze structura acţionariatului.
Autoritatea a mai apreciat că exercitarea dreptului de squeeze-out vine în contradicţie cu măsura de majorare a capitalului social.
Justificarea măsurii şi faptul că autoritatea nu a acţionat cu exces de putere rezultă din însuşi istoricul operaţiunilor întreprinse cu privire la privatizarea rafinăriei SC P. SA.
Astfel, din actele dosarului rezultă că reclamanta avea calitatea de acţionar majoritar al SC R.R. SA Constanţa, societate listată la bursă.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că, în urma apariţiei Instrucţiunii nr. 3/2009 a C.N.V.M., reclamanta avea obligaţia să demareze procedura de lansare a ofertei publice de preluare obligatorie a SC R. SA, cu scopul principal de a dobândi o majoritate care să îi dea dreptul să retragă de la tranzacţionare acţiunile de pe B.V. Bucureşti şi să iniţieze procedura de retragere a acţionarilor minoritari din acţionariatul emitentului.
Procedura sus menţionată a fost definitivată prin Decizia nr. 137 din 27 ianuarie 2010, conform căreia autoritatea a respins documentul de oferte înaintat de reclamantă.
Reclamanta nu a contestat în instanţă această decizie şi nici Deciziile nr. 1582/2009 şi nr. 1511/2009, dar a lansat la data de 15 februarie 2010 o nouă ofertă publică de preluare obligatorie la preţul de 0,0741 lei/acţiune, preţ ce a fost majorat la 0,0750 lei/acţiune şi respectiv la 0,0751 lei/acţiune, preţ plătit tuturor acţionarilor care au subscris în cadrul ofertei.
În ceea ce priveşte obligaţiunile statului, instanţa de control judiciar a observat că există posibilitatea ca SC R.R. SA să opteze pentru răscumpărarea totală a acestora înainte de scadenţă - 30 septembrie 2010, fie, în ipoteza în care nu avea loc răscumpărarea, să aibă loc conversia totală a obligaţiunilor în acţiuni.
SC R.R. SA a făcut însă o ofertă de răscumpărare parţială a obligaţiunilor, iar în această ultimă ipoteză, statul ar fi devenit acţionar semnificativ al societăţii emitente.
Or, acţiunea reclamantei este în totală contradicţie cu prevederile Convenţiei încheiată între Statul Român şi SC R.R. SA, în anul 2003, de unde rezultă că cele două operaţiuni nu se puteau desfăşura în paralel.
Mai mult, decizia ofertantului de a solicita investitorilor să participe la majorarea capitalului social este în contradicţie cu executarea dreptului de squeeze-out.
Din cuprinsul actului atacat - Ordonanţa nr. 335 din 28 iulie 2010, rezultă că autoritatea a urmărit, pe de o parte, protecţia acţionarilor minoritari, iar pe de altă parte, protejarea intereselor Statului Român.
Instanţa de control judiciar a constatat că afirmaţia judecătorului fondului, în sensul că s-a urmărit numai protejarea interesului public, este greşită, deoarece, în cuprinsul ordonanţei se specifică în mod clar că s-au avut în vedere atât cererile M.F.P., cât şi situaţia creată prin operaţiunea de majorare a capitalului social al SC R.R. SA, ce ar conduce la împrejurarea că subscrierile realizate în cadrul majorării capitalului social şi cele dintr-o eventuală conversie a obligaţiunilor statului, nu pot face obiectul procedurii de squeeze-out.
Interesul public ar fi fost afectat în absenţa intervenţiei autorităţii, deoarece măsura suspendării unei proceduri pentru o perioadă limitată de timp a condus la clarificarea modului de recuperare a creanţei Statului Român.
Cu privire la critica adusă respingerii excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii, s-a constatat că este nefondată, având în vedere că reclamanta a solicitat despăgubiri materiale şi morale ca urmare a pretinsei nelegalităţi a actului administrativ emis de autoritatea competentă.
Cu toate acestea, stabilindu-se caracterul legal al actelor atacate, în mod firesc cererea de despăgubiri, accesorie a capătului principal al acţiunii, apare ca fiind neîntemeiată.
În temeiul art. 51 şi 52 C. proc. civ., cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtei C.N.V.M. a fost admisă, aceasta susţinând apărările părţii.
Cu privire la recursul formulat de către reclamanta SC T.R.G.N.V. SA, instanţa de control judiciar a apreciat că acesta este nefondat, considerând că nu este necesar a se mai dezvolta considerentele deja arătate în legătură cu netemeinicia cererii de despăgubiri materiale, reţinând că aceasta este neîntemeiată, prin faptul că acţiunea autorităţii de emitere a actelor administrative atacate a fost considerată legală, în acord cu prevederile în vigoare şi potrivit rolului său înscris la art. 2 din Statutul C.N.V.M. adoptat prin O.U.G. nr. 25/2002, modificată şi completată.
În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 50.000 lei cheltuieli de judecată către C.N.VM.
2. Contestaţia în anulare
La data de 13 noiembrie 2012 s-a înregistrat contestaţia în anulare formulată de T.R.G.N.V., în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi al art. 6 din Convenţia Europeană, solicitându-se anularea Deciziei nr. 3460 din 13 septembrie 2012 a acestei instanţe şi rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 2899 din 12 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unor apărări esenţiale formulate de către SC T.R.G.N.V. SA, acestea vizând atât recursul său, cât şi recursurile declarate de către C.N.V.M. şi M.F.P.
În opinia contestatoarei, norma naţională: art. 308 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie interpretată în corelare cu principiile aferente noţiunii de „drept la un proces echitabil”, astfel cum au fost acestea configurate în jurisprudenţa C.E.D.O., degajându-se concluzia că motivul de contestaţie în anulare include şi omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra tuturor apărărilor părţilor, iar nu doar a motivelor de recurs.
Distinct de teza enunţată, contestatoarea a mai susţinut că nici recursul său nu s-a bucurat de o cercetare efectivă, instanţa de recurs neprocedând la analiza tuturor argumentelor invocate prin acţiune, prin întâmpinarea formulată în recurs şi prin pledoaria de la termenul final de dezbateri.
În fine, contestatoarea a mai indicat detaliat argumentele în privinţa cărora instanţa de recurs ar fi omis să se pronunţe, reluând dezvoltările făcute în întâmpinarea formulată la judecata recursurilor.
3. Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare
Ambii intimaţi au formulat întâmpinare în condiţiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., solicitând în principal respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă şi în subsidiar ca nefondată.
În motivarea întâmpinărilor, atât M.F.P., cât şi A.S.F. (succesoare în drepturi şi obligaţii a C.N.V.M., conform art. 25 din O.U.G. nr. 93/2012 aprobată prin Legea nr. 113/2013) au arătat că nu poate fi transformată o cale de atac de retractare într-o cale de atac de reformare sau într-un „apel deghizat”.
Textul legal care constituie temei al contestaţiei în anulare: art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. este foarte clar, astfel încât orice interpretare în afară de cea ad litteram este de fapt o interpretare contra legem, ceea ce principiul securităţii juridice interzice judecătorului.
Nici invocarea jurisprudenţei C.E.D.O. nu poate reprezenta, în opinia intimaţilor, un argument pentru susţinerile contestatoarei, câtă vreme în hotărârile pronunţate în cauzele Mitrea c. României şi Lungoci c. României s-a statuat că principiul certitudinii legale impune ca o hotărâre definitivă să nu poată fi revizuită doar pentru a se obţine o reexaminare a punctelor de vedere ale părţilor.
De asemenea, intimaţii au mai arătat că în realitate apărările contestatoarei au fost examinate atunci când s-au analizat recursurile pârâţilor, decizia atacată fiind corespunzător motivată pe toate aspectele.
Prin încheierea pronunţată la data de 21 iunie 2013, la cererea tuturor pârâţilor litigante, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei în anulare.
La data de 18 iunie 2014, la cererea contestatoarei, s-a dispus repunerea cauzei pe rol.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Contestatoarea SC T.R.G.N.V. SA a învestit Înalta Curte cu o cale de atac extraordinară, de retractare, pe care a încadrat-o în dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. - contestaţia în anulare specială - text legal care permite exercitarea contestaţiei în anulare atunci „ când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.
Teza principală a autorului căii de atac porneşte de la ideea că ar trebui să fie circumscrisă ipotezei normative şi situaţia în care apărările pe care le-a formulat în calitate de intimat nu ar fi fost analizate de instanţa de recurs.
Înalta Curte nu poate accepta teza enunţată pentru că adaugă nepermis la lege, într-o materie în care abordarea judecătorului nu poate fi decât restrictivă, adică limitată la motivele care îngăduie anularea unei hotărâri judecătoreşti trecute în puterea lucrului judecat.
Fiind confruntată în mai multe rânduri cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., Curtea Constituţională a reţinut (de exemplu, în Decizia nr. 1551/2009) că „pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu poate fi reţinută, deoarece reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincţie, şi anume părţilor care au participat la soluţionarea recursului a cărui dezlegare este rezultatul unei greşeli materiale sau al omisiunii instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei constituţionale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenta instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi M.F.P. pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.”
De asemenea, contrar aserţiunilor contestatoarei, C.E.D.O. nu acreditează prin jurisprudenţa sa ideea unei interpretări extensive a motivelor care pot conduce la „reexaminarea unei decizii definitive şi obligatorii”, statuând în repetate rânduri că „dreptul la un proces echitabil înaintea unui tribunal, după cum este garantat de art. 6 alin. (1) trebuie să fie interpretat în conformitate cu Preambulul la Convenţie, care prevede, printre altele, că statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă, hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării (Cauza Mitrea c. României)."
În cuprinsul aceleiaşi hotărâri curtea europeană a reţinut că: „Certitudinea legală presupune respect pentru principiul res judicata, adică principiul caracterului definitiv al deciziilor. Acest principiu subliniază că nici o parte nu are dreptul să solicite revizuirea unei decizii definitive si obligatorii doar în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă decizie în speţă. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta erorile de judecată şi erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare. Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară prin circumstanţele unui caracter substanţial şi imperios."
Sintetizând, Înalta Curte reţine că pretenţia SC T.R.G.N.V. SA de a lărgi cadrul motivelor pentru care poate fi exercitată contestaţia în anulare specială, este inadmisibilă, aceasta configurând o veritabilă cale de atac de reformare, nepermisă de lege.
Din cuprinsul motivării căii de atac examinate mai rezultă că, formal, contestatoarea a invocat şi omisiunea cercetării recursului său.
După cum rezultă din considerentele deciziei instanţei de recurs, instanţa a respins recursul declarat de reclamantă, care viza numai respingerea capătului de cerere privind daunele materiale, ca o urmare logică a admiterii recursurilor C.N.V.M. şi Statului Român prin M.F.P., cu consecinţa respingerii integrale a acţiunii reclamantei.
Considerentele pentru care instanţa de control judiciar învestită cu un recurs devolutiv potrivit art. 3041 C. proc. civ., a adoptat această soluţie sunt clar explicate în decizia atacată, care răspunde tuturor exigenţelor de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, atât prin prisma dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., dar şi a art. 6 § 1 C.E.D.O.
Ca urmare, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va fi respinsă contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC T.R.G.N.V. SA împotriva Deciziei nr. 3460 din 13 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3347/2014. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 3477/2014. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
