ICCJ. Decizia nr. 3662/2014. Contencios. Litigiu privind domeniul public. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3662/2014
Dosar nr. 404/59/2011*
Şedinţa publică de la 8 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. 404/59/2011 reclamantul Municipiul Timişoara, reprezentat prin Primarul Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat instanţei să dispună anularea parţială a H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006, respectiv a poziţiei nr. XX, în ceea ce priveşte imobilul situat în Timişoara, Calea M. nr. 11, înscris în CF nr. AA Timişoara, nr. top. ZZ.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că imobilul în discuţie a fost atestat prin H.G. nr. 1016/2005 şi prin Legea nr. 213/1998 ca fiind domeniul public al Municipiului Timişoara, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 205/2009, s-a aprobat atribuirea în folosinţă gratuită, pe perioada de execuţie lucrări, parcela nr. top. ZZ, în suprafaţă de 55.259 mp, Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.
Ca urmare, în mod nelegal, deşi Municipiul Timişoara era menţionat ca proprietar în cota de 1/1 de sub B.1 cu privire la imobilul cu nr. cad. AA, nr. top. ZZ, Guvernul României prin H.G. nr. 1705/2006 a hotărât înlocuirea dreptului de proprietate al Municipiului Timişoara şi a dispus acordarea dreptului de administrare asupra terenului în favoarea Ministerului Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Timişoara.
Pentru imobilul asupra căruia Municipiul Timişoara este proprietar, pârâtul nu putea să dispună transferul dreptului de proprietate, fiind încălcate astfel regulile speciale din Legea nr. 213/1998.
Terenul cu nr. top ZZ a fost înscris în CF. nr. BB Timişoara, ca proprietate a Statului Român prin Ministerul Agriculturii.
Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului în inventarul domeniului public al Municipiului Timişoara, inventarul fiind atestat prin H.G. nr. 1016/2005 conform Legii nr. 213/1998. Înscrierea în CF nr. AA Timişoara s-a făcut la data de 26 mai 2008, în foaia de proprietate fiind înscris Municipiul Timişoara - domeniul public conform H.G. nr. 1016/2005, astfel că în mod nelegal prin H.G. nr. 1705/2006 imobilul în discuţie a dispus înlocuirea dreptului de proprietate.
La data de 5 mai 2011, Ministerul Justiţiei a formulat cerere de intervenţie în interesul Guvernului României. De asemenea, a formulat cerere de intervenţie în interesul Guvernului României şi Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa nr. 413 din 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, s-a respins acţiunea formulată de Municipiul Timişoara în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind tardiv formulată, iar prin decizia nr. 3966 din 5 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul declarat de Municipiul Timişoara, a fost casată sentinţa nr. 413/2011 a Curţii de Apel Timişoara, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
La data de 28 mai 2013, Penitenciarul Timişoara a formulat cerere de intervenţie – în interes propriu.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 357 din 28 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 404/59/2011* al Curţii de apel Timişoara, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de recurentul Municipiul Timişoara în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect anularea parţială a H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2006, poziţia XX, cu privire la imobilul situat în Timişoara, Calea M., nr, 11, înscris în CF nr. AA cu nr. top ZZ.
Prin aceeaşi sentinţă au fost admise cererile de intervenţie în interesul Guvernului formulate de Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei şi Penitenciarul Timişoara.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, "Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar art. 7 din aceeaşi lege stipulează că: "Dreptul de proprietate publică se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii; c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; f) prin alte moduri prevăzute de lege".
Dispoziţiile menţionate stabilesc în termeni imperativi că domeniul public sau privat al unităţii administrativ teritoriale este reprezentat de bunuri preluate pe baza unui titlu valabil şi enumeră în mod limitativ modalităţile de dobândire a dreptul de proprietate publică. Simpla includere într-o listă de inventar a unui bun nu îl plasează în mod automat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, astfel că dispoziţiile procedurale ale art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege, care se referă la centralizarea inventarului bunurile din domeniul public al statului de către Ministerul Finanţelor, urmată de aprobarea Guvernului, sunt irelevante sub aspectul modului de dobândire al proprietăţii autorităţii reclamante.
A fost apreciat ca fiind irelevant argumentul reclamantei că, anterior adoptării H.G. nr. 1705/2006, Guvernul a adoptat o hotărâre care atestă că terenul în discuţie face parte din inventarul domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, întrucât atestarea domeniului public nu are caracter constitutiv de drepturi ci declarativ, iar validitatea unei asemenea operaţiuni este condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice, aşa cum instanţa supremă a statuat prin decizia de speţă nr. 1080 din 28 februarie 2012.
Din probatoriilor administrate în cauză, instanţa a reţinut că anterior anului 1989, terenul în litigiu s-a aflat iniţial în administrarea Sfatului Popular al Oraşului Timişoara fiind trecut în administrarea întreprinderilor agricole de stat şi apoi a Penitenciarului Timişoara, care l-a folosit în mod continuu din anii 1970, fiind împrejmuit şi utilizat inclusiv în scop agricol, aşa cum s-a arătat şi prin cererea de intervenţie depusă la dosar, terenul figurând în administrarea Penitenciarului Timişoara şi prin hotărârile de guvern privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, adoptate în perioada 2000-2004, depuse la dosar de pârât. Odată cu apariţia Legii nr. 213/1998, potrivit prevederilor pct. 1.29 din lista anexă la aceasta, de care se prevalează pârâtul, terenurile şi clădirile Direcţiei generale a penitenciarilor, fac parte de drept, din domeniul public al statului.
Aprecierea reclamantei, care arată că este nelegală radierea dreptului său de proprietate din cartea funciară intervenită urmare a transferului de proprietate, a fost apreciată ca irelevantă întrucât, pe de-o parte, înscrierea în cartea funciară nu echivalează cu un mod legal de dobândire a proprietăţii, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi Legii nr. 7/1996 şi celor statuate de instanţa supremă prin decizia menţionată. În ceea ce priveşte faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, instanţa de contencios a reţinut că aceste dispoziţii legale nu pot fi valorificate decât ca temei legal care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat, ceea ce nu este cazul în speţă, iar o acţiune având ca obiect înscrierile şi radierile de carte funciară în temeiul dispoziţiilor specifice ale Legii nr. 7/1996, este de competenţa instanţelor de drept comun, potrivit legii.
Concluzionând, Curtea a reţinut că acţiunea reclamantei având ca obiect anularea parţială a poziţiei din anexa la H.G. nr. 1705/2006, referitoare la imobilul identificat de reclamantă, deşi admisibilă - doctrina recentă şi jurisprudenţa constantă a instanţei supreme a statuat că hotărârile de guvern de genul celei atacate în speţă, care inventariază un număr precis determinat de imobile cu privire la care confirmă un anumit regim juridic şi care se adresează unui număr determinat de subiecţi sunt, în mod neechivoc, acte administrative individuale supuse controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ – este nefondată, reclamanta nedovedind cauza exclusivă de care se prevalează în examenul de legalitate al actului contestat, anume proprietatea sa asupra aceluiaşi imobil, şi pe cale de consecinţă, pretinsa nelegalitate a transferului proprietăţii acesteia prin actul administrativ atacat.
Prin urmare, acţiunea principală a fost respinsă, fiind admise cererile de intervenţie accesorii, apărările intervenienţilor fiind valorificate în sprijinul apărării pârâtului.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 357 din 28 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a formulat recurs reclamantul Municipiul Timişoara, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii formulate, cu consecinţa anulării H.G. nr. 1705/2006 privitor la imobilul situat în Timişoara, Calea M. nr. 11 înscris în CF nr. AA Timişoara, în suprafaţă de 55.259 mp.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Municipiul Timişoara arată că, în mod nelegal, instanţa de fond a preluat argumentele pârâtului şi ale intervenienţilor, înlăturând probele invocate de reclamant, în condiţiile în care prezentul litigiu nu vizează dreptul de administrare al Ministerului Justiţiei – Penitenciarul Timişoara, ci vizează nelegalitatea trecerii în domeniul public al statului, a imobilului cu nr. top ZZ situat în Timiş, Calea M. nr. 1.
Din analiza dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, rezultă fapta că Municipiul Timişoara a dobândit în mod legal proprietatea asupra imobilului în litigiu.
Instanţa de fond a avut o poziţie contradictorie, lipsită de susţinere legală, reţinând că în cauză nu s-a dovedit modul legal de dobândire a proprietăţii.
Pârâtul Guvernul României nu a respectat dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (aspect ignorat de prima instanţă) vătămând astfel atât interesul reclamantei cât şi al Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, aceasta fiind beneficiara unui drept de folosinţă gratuite asupra terenului.
H.G. nr. 1705/2006, nu respectă Cap. IV şi V din H.G. nr. 561/2009, în condiţiile în care nu cuprinde elementele de identificare ale bunului, în tabelul anexat figurând doar Timişoara, Calea M., nr. 11, fără nr. top, fără nr. carte funciară.
Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului menţionat, în domeniul public al Municipiului Timişoara, iar H.G. nr. 1016/2005 a fost adoptată în baza HCL nr. 166/2003, care nu a fost contestată în procedura prevăzută de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, recunoscându-se astfel legalitatea actelor, context în care H.G. nr. 1705/2006 este nelegal.
Intervenientul Ministerul Justiţiei, a formulat întâmpinare prin care solicită, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, în cauză nefiind motive de nelegalitate care să ducă la anularea H.G. nr. 1705/2006.
Simplul fapt ca printr-o hotărâre de consiliul local, s-a aprobat includerea, fără o bază legală, a terenului în inventarul domeniului public al Municipiului Timişoara nu înseamnă că H.G. ulterioară, prin care imobilul a fost evidenţiat ca parte a domeniului public al Statului este nelegală, întrucât includerea unui bun în inventarul domeniului public, nu scuteşte de a se face dovada titlului legal de dobândire a bunului.
Şi intervenientul Penitenciarul Timişoara a formulat întâmpinare prin care solicită, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, reluând argumentele expuse pe larg în cererea de intervenţie formulată în primul ciclu procesual.
Ministerul Finanţelor Publice, a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Hotărârea sentinţei recurate
Analizând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat.
Este de precizat că recurentul Municipiul Timişoara nu a motivat în drept recursul declarat, dar având în vedere dispoziţiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate se încadrează pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., dar şi art. 3041 C. proc. civ., urmând ca recursul declarat să fie analizat din perspectiva dispoziţiilor legale menţionate.
Astfel, criticile vizând motivarea contradictorie a hotărâri şi înlăturarea susţinerilor unei părţi fără o motivare, se încadrează pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs ce nu poate fi reţinut, în condiţiile în care instanţa de fond a arătat pe larg care au fost motivele de fapt şi de drept ce au formulat convingerea instanţei.
Atâta timp cât instanţa de fond a stabilit împrejurarea de fapt esenţială, a evocat normele substanţiale incidente şi aplicarea lor în speţă nu se poate reţine că în cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta susţine, în esenţă, că au fost ignorate probele invocate, respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 raportat la H.G. nr. 1016/2005, dar atâta timp cât instanţa de fond a analizat efectele celor două hotărâri prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 7/1996, în cauză nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nici motivele de recurs vizând interpretarea şi aplicarea greşită a legii, motiv ce se încadrează pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi reţinute, în condiţiile în care instanţa a dat o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente, respectiv H.G. nr. 1705/2006, care a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000.
Este adevărat că pin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului cu nr. top ZZ în inventarul domeniului public al Municipiului Timişoara, inventar atestat prin H.G. nr. 1016/2005, doar simpla includere într-o listă de inventar nu face dovada unui titlu valabil ţinând cont de dispoziţiile art. 16 şi 7 din Legea nr. 213/1998, care stabileşte limitativ modurile de dobândire a proprietăţii publice, iar includerea în listele de inventar a unor bunuri, nu duce la trecerea automată în domeniul public al unităţii administrativ – teritoriale.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, Penitenciarul Timişoara a folosit terenul în litigiu din anul 1970, iar din Hotărârile de Guvern privind inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului rezultă că terenul se află în administrarea Penitenciarului Timişoara.
Din probatoriul administrat, rezultă că terenul în litigiu, cu nr. top ZZ a fost înscris iniţial în CF nr. BB Timişoara ca proprietate a Statului Român prin Ministerul Agriculturii, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 166/2003 s-a aprobat includerea terenului în domeniul public al municipiului Timişoara.
Circuitul juridic al terenului în litigiu până în anul 2003, aşa cum a fost descris, rezultă din actele aflate la dosarul de fond, acte care atestă faptul că bunul în litigiu este proprietatea statului român, recurentul neavând un titlu valabil prin care să facă dovada dreptului de proprietate invocat.
Este evident că, recurenta – reclamantă nu a făcut dovada modului de dobândire a proprietăţii în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, instanţa de fond prezentând pe larg situaţia de fapt şi de drept, instanţa de recurs însuşindu-şi punctul de vedere expus de prima instanţă.
Celelalte critici invocate de recurentă, omissio medio, respectiv încălcarea dispoziţiilor legale cuprinse în cap. IV şi V din H.G. nr. 561/2009 precum şi lipsa elementelor de identificare a bunurilor în litigiu identificate în H.G. nr. 1705/2006, nu pot fi analizate direct în recurs în condiţiile în care în primul ciclu procesual nu au fost formulate critici pe aspectele invocate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Timişoara prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Municipiul Timişoara prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 317 din 28 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 355/2014. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3723/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
