ICCJ. Decizia nr. 444/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 444/2014
Dosar nr. 6879/1/2011
Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta C.I. a chemat în judecată pârâta D.G.F.P. Timiş, solicitând anularea Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii fiscale nr. 6327/1 din 28 mai 2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare în sumă de 1.723.475 RON, reprezentând: 904.182 RON TVA şi 819.293 RON majorări de întârziere, precum şi anularea Deciziei nr. 2425/464 din 17 decembrie 2010 prin care s-a respins contestaţia reclamantei împotriva deciziei de impunere.
În motivarea cererii, a arătat că pârâta a constatat că, în perioada 17 ianuarie 2007 - 30 septembrie 2009, reclamanta împreună cu soţul său au realizat operaţiuni impozabile şi nu au solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA.
Reclamanta a considerat că decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală sunt netemeinice şi nelegale, întrucât la data achiziţionării terenurilor agricole situate pe raza comunei Dumbrăviţa nu a prevăzut că se va extinde intravilanul acestei comune.
Reclamanta a arătat că autorităţile locale au comunicat că zona se va urbaniza prin extinderea intravilanului, sens în care s-a întocmit un PUZ, iar după parcelare a donat primăriei terenurile aferente căilor de acces aşa cum s-a solicitat, iar o parte din parcele au fost înstrăinate, banii obţinuţi fiind folosiţi pentru confortul familiei şi pentru investiţii la societatea la care reclamanta este acţionar.
Reclamanta a susţinut că a încheiat toate tranzacţiile în calitate de persoană fizică, în faţa notarului, cu respectarea dispoziţiilor legale, solicitând de fiecare dată eliberarea certificatelor fiscale.
A precizat că a întocmit declaraţiile de impunere pentru veniturile realizate, însă organul fiscal, deşi avea cunoştinţă de cuantumul acestora, nu i-a comunicat niciodată că ar fi realizat o activitate economică de natură a fi plătitor de TVA şi nici că ar fi depăşit plafonul de scutire de la plata TVA.
De asemenea, a arătat că până în anul 2008 nu a existat o dispoziţie legală fiscală potrivit căreia persoana să fie plătitoare de TVA în cazul activităţii de vânzare-cumpărare de imobile (terenuri sau construcţii), deoarece asemenea activitate nu este prevăzută ca "act de comerţ" în C. com., aceste operaţiuni fiind esenţialmente de drept civil. De altfel, organul de control în mod greşit a constatat "că în anul 2007 împreună cu soţul său au efectuat un număr de 28 tranzacţii în valoare de 3.769.473 RON realizând o cifră de afaceri superioară sumei de 35.000 euro (adică 119.000 RON) şi nu au solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA", întrucât acest plafon de 35.000 euro a fost prevăzut şi a intrat în vigoare de la data de 1 ianuarie 2008, iar anterior acestei date plafonul era de 2.000.000.000 lei vechi.
A mai arătat că organul fiscal poate pretinde plata TVA numai dacă se îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 141 pct. 1 lit. f) C. fisc., respectiv dacă s-ar fi exercitat sau reclamanta ar fi avut dreptul de a exercita posibilitatea de deducere. Acest drept de deducere nu a existat, întrucât reclamanta a achiziţionat bunurile de la persoane neimpozabile.
Atribuirea calităţii de contribuabil presupune desfăşurarea activităţii în mod constant şi repetabil şi nu doar ocazional. În acest sens sunt şi dispoziţiile cuprinse în Directiva a VI-a - Directiva 77/388 CE, precum şi Directiva 112/206/CE, reglementări din care se desprinde concluzia că pentru a fi considerate contribuabili, persoanele fizice trebuie să desfăşoare activităţi în mod permanent, şi nu ocazional.
Art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 a fost modificat prin O.G. nr. 106/2007 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2008. Ca atare, obligarea la plata TVA anterior acestei date este în mod evident nelegală, dispoziţia legală neputând fi aplicată retroactiv.
Reclamanta a considerat că nu a avut calitatea de persoană impozabilă conform art. 127 din Legea nr. 571/2003, pentru că nu a desfăşurat activităţi economice în calitate de comerciant sau prestator de servicii, actele prin care s-a dispus asupra drepturilor sale patrimoniale de proprietate nu reprezintă o activitate economică, întrucât nu reprezintă nici producţie, nici comerţ, nici prestare de servicii, nici activitate de liber-profesionist şi nici exploatare de bunuri corporale.
Prin urmare, neintrând în sfera "activităţilor economice" în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc. şi art. 1251 alin. (1) pct. 4, actele de dispoziţie nu conduc la calificarea ca "persoane impozabile", în sensul art. 1251alin. (1) pct. 18 C. fisc.
În plus, până la 1 ianuarie 2010 atât C. fisc., cât şi Normele de aplicare a acestuia, în cazul obţinerii de venituri din vânzarea de bunuri imobile de către persoane fizice, nu au definit noţiunea de caracter de continuitate. Dacă legiuitorul ar fi urmărit aplicarea art. 127 alin. (2) C. fisc. şi în cazul vânzării de bunuri imobile de către persoane fizice era în puterea lui să definească termenul de continuitate, modul de înregistrare şi evidenţă a unei asemenea activităţi.
Reclamanta a susţinut că organul de inspecţie fiscală nici prin raportul întocmit nu face distincţia între perioada de dinainte de 1 ianuarie 2008 şi cea de după, adică data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Codului fiscal. Până la data de 1 august 2008, plafonul prevăzut pentru scutirea de la plata TVA era de 2.000.000.000 lei vechi, iar după această dată şi până la data controlului este de 35.000 euro, calculat la cursul de la data aderării, adică 119.000 lei noi.
În concluzie, încadrarea de plano a vânzărilor efectuate la art. 127 C. fisc. nu este justificată, soluţia corectă constând în identificarea dacă activitatea sa este una economică, dacă face parte din cea a producătorilor sau comercianţilor lato sensu, deci a caracterului de profesiune, de acte cu caracter permanent etc., în baza regulilor elaborate în tradiţia dreptului comercial.
Caracterul de continuitate la vânzarea de imobile de către persoane fizice este definit numai de H.G. nr. 1620/2009, publicată în M. Of. nr. 927/31.12.2009, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010, însă aceste norme nu pot fi aplicate retroactiv şi nu sunt incidente perioadei controlate de către organul fiscal.
Pârâta D.G.F.P. Timiş a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Pârâta a arătat că reclamanta şi-a dovedit intenţia de a realiza o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile înainte de data de 17 ianuarie 2007, data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, respectiv la data de 29 noiembrie 2005, când s-a efectuat operaţiunea de dezmembrare şi ieşire din indiviziune şi parcelare conform Avizului nr. 2575 din 29 noiembrie 2005, eliberat de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş.
Pârâta a susţinut că a fost evidentă intenţia reclamantei de a desfăşura activitate economică şi datorită faptului că parcelarea s-a efectuat în vederea realizării de construcţii noi destinate vânzării, operaţiune de care reclamanta avea cunoştinţă la data dezmembrării şi raportat la valoarea de vânzare a terenurilor ce urmau a fi vândute în cursul anului reclamanta avea posibilitatea să estimeze în mod real depăşirea plafonului de scutire de TVA înaintea efectuării operaţiunilor taxabile din data de 17 ianuarie 2007.
Astfel, activitatea economică este considerată ca fiind începută în momentul în care persoana fizică intenţionează să efectueze o astfel de activitate, iar intenţia persoanei trebuie apreciată în baza elementelor obiective, angajarea de costuri şi investiţii pregătitoare activităţii economice, aşa cum prevăd pct. 4 şi pct. 5 din H.G. nr. 44/2004, dată în aplicarea art. 127 C. fisc.
2. Hotărârea curţii de apel
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 309 din 14 iulie 2011, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.I., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş, şi a anulat Decizia de impunere fiscală nr. 6327/1 din 28 mai 2010, Raportul de inspecţie fiscală nr. 6327 din 28 mai 2010 şi Decizia nr. 2425/464 din 17 decembrie 2010, emise de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a constatat că bunurile tranzacţionate au fost deţinute de reclamantă în coproprietate cu soţul său, C.I.A., în cotă de participare de 50% fiecare.
Instanţa de fond a apreciat că tratarea reclamantei conform dispoziţiilor art. 127 alin. (8) C. fisc., ca un grup fiscal unic, este nelegală pentru că reclamanta nu are calitatea de mare contribuabil şi în al doilea rând nu a optat pentru constituirea unui grup fiscal, aspect sub care Decizia de impunere fiscală şi Raportul de inspecţie fiscală atacate sunt nelegale şi se vor anula pentru că impunerea reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi anume o vătămare a dreptului reclamantei de a fi impusă potrivit art. 85 C. fisc., funcţie de cota-parte din bunurile ce au făcut obiectul tranzacţiilor.
Deşi, prin raportul de inspecţie, organul fiscal a reţinut că în anii 2005 şi 2006, reclamanta nu a efectuat nicio operaţiune taxabilă din punct de vedere al TVA, pârâta a calculat impunerea din litigiu pentru operaţiuni considerate economice desfăşurate de reclamantă în perioada 17 ianuarie 2007 - 30 noiembrie 2009, pe baza intenţiei de a realiza asemenea activităţi, existente încă din anul 2005, invocându-se ca temei legal art. 153 alin. (1) lit. a) pct. 1 C. fisc.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că pârâta a aplicat dispoziţiile art. 153 C. fisc. cu efect retroactiv faţă de reclamantă, pentru anii 2005 - 2006, când pârâta susţine că aceasta şi-a manifestat intenţia de a desfăşura activităţi economice supuse TVA, aspect sub care impunerea este nelegală.
Astfel, intenţia de a desfăşura operaţiuni taxabile nu poate fi confundată cu exprimarea opţiunii de înregistrare în scopuri de TVA, anterior atingerii plafonului de scutire prevăzut de art. 152 C. fisc., din simplul considerent că o persoană care intenţionează să deruleze sau derulează operaţiuni taxabile nu are obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA anterior atingerii plafonului de 35.000 euro.
Prin excepţie, în condiţiile în care din punct de vedere tehnic autoritatea fiscală ar fi eliberat certificatul de înregistrare în scopuri de TVA anterior datei de 31 decembrie 2006, lipsa tranzacţiilor din anii precedenţi nu permitea o estimare a volumului veniturilor pe care ar fi putut să le realizeze în anul 2007, în sensul în care acestea s-ar situa sub sau peste 100.000 euro.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta chiar în situaţia în care a intenţionat să desfăşoare operaţiuni taxabile, pentru a fi taxată începând cu data de 1 ianuarie 2007, ar fi trebuit să-şi fi exprimat opţiunea de a fi înregistrată în scopuri de TVA anterior atingerii plafonului de scutire prevăzut de art. 152 C. fisc.
În absenţa unei astfel de opţiuni, exprimate potrivit art. 153 alin. (1) lit. a) C. fisc., taxarea operaţiunilor se putea realiza doar începând cu prima zi a lunii următoare celei în care reclamanta avea obligaţia de a solicita înregistrarea în scopuri de TVA, în situaţia în care se admite că termenul "cifră de afaceri" utilizat doar în cazul persoanelor juridice poate fi asimilat cu termenul "venituri" definit de Titlul III al C. fisc., pentru că în componenţa cifrei de afaceri nu intră toate veniturile obţinute de o persoană juridică, iar reglementările emise în materie de TVA nu conţin precizări în legătură cu sinonimitatea acestor doi termeni.
În ceea ce priveşte pretinsa intenţie a reclamantei de a efectua o activitate economică supusă TVA, încă din anul 2005, cum a susţinut pârâta, s-a reţinut că, până la scoaterea efectivă a terenurilor din circuitul agricol, aceasta a cultivat terenurile cu produse agricole, aşa cum rezultă din extrasul Registrului agricol al comunei Dumbrăviţa, poziţia 233, depus de reprezentantul reclamantei în dosar.
În ceea ce priveşte baza de impunere la care s-a calculat TVA din litigiu, instanţa de fond a reţinut că pârâta a calculat impunerea în funcţie de preţul înscris în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamantă.
Din conţinutul contractelor de vânzare-cumpărare, analizate şi de către expertiza fiscală rezultă că toate taxele aferente transferului de proprietate al terenurilor au fost în sarcina cumpărătorilor.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că pe parcursul efectuării expertizei fiscale dispuse în cauză, reclamanta a obţinut mai multe declaraţii notariale de la unii dintre cumpărătorii terenurilor, în care se precizează că preţul contractelor a inclus toate impozitele şi taxele datorate pentru vânzare, cu excepţia impozitului asupra transferului proprietăţilor imobiliare.
Prin urmare, impunerea calculată pe seama reclamantei s-a realizat fără a se stabili realitatea fiscală, la care autoritatea fiscală este obligată prin dispoziţiile art. 6 şi 7 C. proc. fisc., în sensul de a se constata dacă preţul stipulat în toate contractele verificate include şi TVA, situaţie în care calculul acesteia se poate realiza numai prin procedeul sutei mărite, aşa cum rezultă din dispoziţiile pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, anterior citat.
Cu privire la constatarea că preţul din tranzacţiile pentru care nu se emite factură conţine de regulă şi TVA, instanţa de fond a avut în vedere şi dispoziţiile art. 140 C. fisc., coroborat cu pct. 23 alin. (1) şi (2) al H.G. nr. 44/2004, care stipulează modalitatea de determinare a TVA.
3. Calea de atac exercitată de pârâta D.G.F.P. Timiş
Împotriva Sentinţei civile nr. 309 din 14 iulie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta D.G.F.P. Timiş, susţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9.
În motivarea recursului se arată că petenta prin tranzacţiile efectuate a realizat activităţi economice cu caracter de continuitate, dobândind astfel calitatea de persoană impozabilă, şi avea obligaţia de a solicita înregistrarea sa în scopuri TVA conform art. 153 alin. (1) lit. a) pct. 1 C. fisc.
Curtea de apel în mod greşit a reţinut faptul că intenţia de a desfăşura operaţiuni taxabile nu poate fi confundată cu exprimarea opţiunii de înregistrare în scopuri de TVA, anterior atingerii plafonului de scutire, prevăzut de art. 152 C. fisc.
Instanţa, în argumentarea soluţiei pronunţate, a invocat Decizia nr. 2/2011 a Comisiei Centrale Fiscale, aprobate prin O.M.F.P. nr. 1872/2011, în clarificarea prevederilor art. 37 şi 140 C. fisc. coroborate cu pct. 23 din H.G. nr. 44/2004, însă acestea nu au corespondent în speţa de faţă.
Recurenta mai arată că este evidentă intenţia pârâtei de a desfăşura activitate economică şi datorită faptului că parcelarea terenului înstrăinat s-a efectuat în scopul realizării de construcţii noi destinate vânzării, iar raportat la valoarea de vânzare a terenurilor ce urmau a fi valorificate în cursul anului, petenta avea posibilitatea să estimeze în mod real depăşirea plafonului de scutire de TVA înaintea efectuării operaţiunilor taxabile din data de 17 ianuarie 2007.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate, precum şi sub toate aspectele, în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
II.1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate în condiţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 2425/464 din 17 decembrie 2010 a D.G.F.P. Timiş, prin care, în cadrul procedurii administrativ-fiscale li s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 6327/1 din 28 mai 2010 privind obligaţii fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, în cuantum de 1.723.475 RON, reprezentând 904.182 RON TVA şi 819.293 RON majorări de întârziere.
Prima instanţă, pentru argumentele expuse rezumativ, a concluzionat în sensul nelegalităţii actelor administrativ-fiscale contestate, arătând că impunerea fiscală calculată pe seama reclamantei s-a realizat fără a stabili realitatea fiscală, la care autoritatea fiscală este obligată prin dispoziţiile art. 6, 7 C. proc. fisc., respectiv nu s-a constatat dacă preţul stipulat în contractele de vânzare-cumpărare verificate include şi TVA, situaţie în care calculul acesteia se poate realiza numai prin procedeul sutei mărite (conform art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004).
În privinţa constatării că preţul din tranzacţiile pentru care nu se emite factură conţine de regulă şi TVA, Curtea invocat şi dispoziţiile art. 140 C. fisc. coroborat cu dispoziţiile pct. 23 (1) şi (2) din H.G. nr. 44/2004, care reglementează modalitatea de determinare a TVA potrivit cărora "de regulă preţul include taxa în cazul livrărilor de bunuri şi/sau prestărilor de servicii direct către populaţie pentru care nu este necesară emiterea unei facturi, conform art. 155 alin. (7) C. fisc., precum şi în orice altă situaţie în care prin natura operaţiunii sau conform prevederilor contractuale, preţul include şi taxa".
Înalta Curte reţine că în cauză este de necontestat că în anul 2007, reclamanta, împreună cu soţul său, au realizat un număr de 28 de tranzacţii cu terenuri construibile, reprezentând curţi, construcţii intravilan, în valoare de 3.769.473 RON, depăşind astfel plafonul de scutire de TVA de 35.000 euro (119.000 RON).
Reclamanta nu a solicitat înregistrarea ca plătitor de TVA în condiţiile art. 153 alin. (1) lit. a) C. fisc.
Criticile recurentei sunt întemeiate, întrucât în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2), cât şi a dispoziţiilor art. 125 pct. 18 C. fisc., care definesc atât persoana impozabilă ca fiind acea persoană care desfăşoară de o manieră independentă şi indiferent de loc activităţi de natura celor prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi, cât şi înţelesul noţiunii de activităţi economice, ca fiind exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Astfel, s-ar fi apreciat în mod corect că activitatea reclamantei de a înstrăina la nivelul anului 2007 terenuri construibile reprezentând curţi, construcţii intravilan, în valoare de 3.769.473 RON depăşind plafonul maxim de scutire de TVA de 35.000 euro (119.000 RON) constituie o activitate economică în sensul C. fisc., reclamanta având calitatea de persoană impozabilă în scop de TVA. În această calitate, reclamanta avea obligaţia de a se înregistra în scop de TVA în termen de 10 zile de la data stingerii sau depăşirii plafonului de scutire.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanta are calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, operaţiunile efectuate în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate intrând în sfera de aplicare a TVA conform art. 126 alin. (1) C. fisc., împrejurare ce o obligă să se înregistreze ca plătitor în scop de TVA conform art. 153 C. fisc., după depăşirea plafonului de scutire.
În ceea ce priveşte modalitatea de calcul a sumei datorate cu titlu de TVA, aşa cum rezultă din actele administrativ-fiscale contestate în cauză, prima instanţă a încuviinţat proba cu expertiză contabilă, raportul fiind întocmit de expert C.M. şi depus la dosar.
Examinând lucrarea efectuată reiese că expertul contabil, în determinarea întinderii obligaţiilor fiscale datorate de reclamantă, a prezentat mai multe variante de răspuns pe care însă instanţa de fond nu le-a analizat.
Pornind de la premisa că în cauză impunerea calculată pe seama reclamantei s-a realizat fără a se stabili realitatea fiscală la care autoritatea fiscală este obligată prin dispoziţiile art. 6, 7 C. proc. fisc., în sensul de a se constata dacă preţul stipulat în toate contractele verificate include şi TVA, situaţie în care calculul acesteia se poate realiza numai prin procedeul sute mărite (conform dispoziţiilor pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004), judecătorul fondului nu a mai analizat fondul raportului juridic dedus judecăţii.
Este adevărat că, în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi, pentru interpretarea art. 73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE (directiva TVA) s-a statuat că atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nicio menţiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA, preţul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja TVA.
Or, în cauză, TVA a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă reprezentată de contrapartida obţinută de reclamantă din tranzacţiile imobiliare efectuate, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că aceasta ar avea posibilitatea legală/faptică să recupereze taxa de la cumpărătorii/dobânditorii imobilelor.
Însă, judecătorul fondului, pornind de la această interpretare şi fără a analiza variantele expuse prin raportul de expertiză contabilă, a concluzionat că întreaga impunere este nelegală.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită de judecătorul fondului, care pornind de la modalitatea eronată de calcul a TVA (prin adăugarea procentului de 19% la preţul tranzacţiilor) a considerat că actele administrativ-fiscale sunt nelegale în totalitate, fără a analiza raportul juridic dedus judecăţii.
II.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru raţiunile expuse la pct. II.1., în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Timiş împotriva Sentinţei civile nr. 309 din 14 iulie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 439/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 451/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
