ICCJ. Decizia nr. 4768/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4768/2014
Dosar nr. 12661/2/2010
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 7175 din 18 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Fiscală Regională IX Arad; a anulat decizia nr. 33805 din 04 iunie 2010 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi pe cale de consecinţă, a anulat obligaţiile reclamantei de a storna taxa pe valoare adăugată în sumă de 981.240,37 RON prin contul de furnizori; de a efectua înregistrarea contabilă 4426=4427 pentru suma de 981.240,37 RON; de a înregistra în Decontul de taxă pe valoare adăugată, întocmit la finele perioadei fiscale în care controlul a fost finalizat, la rândurile de regularizări, a operaţiunilor mai sus arătate; a modificat parţial concluziile raportului de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 în sensul recunoaşterii sumei de 981.240,37 RON - TVA deductibilă care trebuia efectiv rambursată reclamantei de către A.N.A.F.-D.G.A.M.C. şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 8374,30 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, în anul 2008, reclamanta a făcut obiectul unei inspecţii fiscale generale efectuate de către inspectori din cadrul A.N.A.F. – D.G.A.M.C. - Activitatea de Inspecţie Fiscală - Serviciul de Inspecţie Fiscală Regională IX Bihor, la sfârşitul căreia a fost încheiat raportul de inspecţie fiscală din 11 noiembrie 2008. În baza raportului de inspecţie fiscală, A.N.A.F.-D.G.A.M.C. a emis decizia de impunere nr. 406 din 11 noiembrie 2008.
Cele două acte administrative fiscale au făcut obiectul unei Contestaţii, soluţionate prin decizia Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 430 din 04 decembrie 2009. Prin Decizia de soluţionare s-a dispus, printre altele, desfiinţarea Deciziei de impunere iniţiale pentru suma de 981.240,37 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată înscrisă în facturi de către prestatori de lucrări de construcţii-montaj. În cadrul Deciziei de soluţionare a contestaţiei, desfiinţarea Deciziei de impunere pentru suma de TVA de 981.240,37 RON a fost motivată de necesitatea reanalizării dreptului de deducere a TVA de către organele de inspecţie fiscală.
Ca urmare a desfiinţării Deciziei de impunere iniţiale, inspectori din cadrul DGAMC - Serviciul de Inspecţie Fiscală Regională IX Arad („organele de inspecţie fiscală") au procedat în perioada 01 martie 2010 - 22 martie 2010 la efectuarea unei inspecţii fiscale parţiale, având drept obiect reverificarea taxei pe valoarea adăugată în conformitate cu cele menţionate în decizia nr. 430 din 04 decembrie 2009.
În raportul de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 încheiat ca urmare a acestei inspecţii fiscale parţiale, în ceea ce priveşte suma de 981.240,37 RON reprezentând TVA, organele de inspecţie fiscală au concluzionat că societatea nu a respectat prevederile art. 160 C. fisc., respectiv să aplice taxarea inversă în cazul facturilor respective. În baza raportului de inspecţie fiscală, ANAF-DGAMC a întocmit dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 prin intermediul căreia s-a cerut societăţii reclamante să efectueze o serie de operaţiuni contabile şi înregistrări în Decontul de TVA al căror efect este plata de către societate la bugetul statului a unei sume de 981.240,37 RON.
Împotriva raportului de inspecţie fiscală şi a dispoziţiei de măsuri aferente, societatea reclamantă a depus la ANAF-DGAMC contestaţia înregistrată din 13 mai 2010, prin care solicita anularea dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 şi modificarea parţială a concluziilor raportului de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 în sensul recunoaşterii sumei de 981.240,37 RON drept taxă pe valoarea adăugată deductibilă care trebuie efectiv rambursată societăţii de către ANAF-DGAMC.
Prin decizia nr. 33805 din 4 iunie 2010 ANAF-DGAMC a respins contestaţia formulată de reclamantă.
În urma noii verificări efectuate, organele de inspecţie fiscală au apreciat că tratamentul din punct de vedere al TVA al facturilor respective a fost eronat, şi că pentru corectarea situaţiei, reclamanta trebuie să: storneze taxa deductibilă înregistrată anterior, să efectueze înregistrarea contabilă 4426 = 4427 pentru suma în cauză, să înregistreze aceste operaţiuni în Decontul de TVA.
Curtea a apreciat că acţiunile la care intimatele au obligat reclamanta prin intermediul Dispoziţiei de măsuri sunt nelegale şi în contradicţie cu principiile şi mecanismele taxei pe valoarea adăugată aşa cum au fost ele statuate şi interpretate de către legiuitor şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Curtea a menţionat că, în domeniul taxei pe valoarea adăugată, în cadrul hotărârilor Curţii de Justiţie Europene se face referire la o serie de principii. Alături de principiul echivalenţei şi efectivităţii, principiul încrederii legitime, principiul abuzului de drept, un principiu esenţial aplicabil în domeniul TVA este principiul neutralităţii fiscale, instanţa luând în considerare conţinutul Directivei 6 CEE care a fost înlocuită cu Directiva CE nr. 112/2006, care ulterior a devenit Directiva TVA.
În acest context, prima instanţă a apreciat că măsurile la care a fost obligată reclamanta prin raportul de inspecţie fiscală şi prin dispoziţia de măsuri, semnifică plata către statul român a sumei de 981.240,37 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată, fără ca aceasta să o poată recupera de la furnizorii către care a efectuat plata, în condiţiile în care, conform principiului neutralităţii, impactul operaţiunii asupra sa trebuie să fie zero.
Astfel, a constatat judecătorul fondului, suma de 981.240,37 RON reprezintă TVA aferentă unor facturi emise de furnizori ai societăţii reclamante pentru lucrări de construcţii montaj în anul 2007. Asupra sumelor facturate furnizorii au colectat TVA în cotă de 19%. Reclamanta a plătit furnizorilor această TVA şi a înregistrat-o ca taxă deductibilă şi ca (parte din) sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată de recuperat în evidenţele sale contabile şi fiscale întocmite pentru perioadele respective.
Conform art. 145 - 147 C. fisc., achiziţiile fiind efectuate în scopul desfăşurării de operaţiuni taxabile, societatea şi-a exercitat dreptul de deducere al taxei, înregistrând în evidenţele sale contabile şi fiscale o creanţă asupra statului, pe care şi-a recuperat-o prin decontul de TVA - conform prevederilor art. 1471 C. fisc.
Rezultatul operaţiunii a fost aşadar neutru (zero) atât pentru reclamantă cât şi pentru stat, pe de o parte societatea plătind efectiv TVA în cauză către furnizorul său, iar acesta din urmă plătind-o statului, iar pe de altă parte societatea recuperând această taxă prin decontul de TVA.
Curtea a considerat că acest rezultat este în deplină concordanţă cu Directiva TVA şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie de TVA care consacră principiul neutralităţii fiscale a sistemului de TVA şi a avut în vedere câteva decizii ale Curţii Europene de Justiţie (CEJ) care statuează acest principiu.
Totodată, prima instanţă a remarcat că, în ciuda recomandărilor menţionate în decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 430 din 04 decembrie 2009, organele de control fiscal care au efectuat reverificarea reclamantei şi au întocmit raportul de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 au încălcat principiul fundamental privind neutralitatea sistemului de TVA prevăzut în Directiva TVA şi în diverse Decizii CEJ.
Astfel, intimatele nu au contestat faptul că lucrările de construcţii montaj au fost contractate de reclamantă în scopul desfăşurării de operaţiuni taxabile, ceea ce înseamnă că în mod implicit intimatele admit faptul că societatea a îndeplinit principiul general de deductibilitate în materie de TVA. Acestea au pretins însă societăţii să se conformeze, la trei ani după realizarea acestora, unei proceduri care în fapt nu are un rezultat neutru pentru S., ci obligă societatea să suporte costul TVA aferent operaţiunii, ducând aşadar la încălcarea principiului general de deductibilitate în materie de TVA şi la îmbogăţirea statului fără justă cauză.
Intimatele au apreciat că în fapt lucrările şi serviciile facturate de către furnizori în anul 2007 erau supuse din punct de vedere al TVA măsurilor de simplificare, respectiv mecanismului de taxare inversă. Conform acestui mecanism furnizorii erau obligaţi să emită facturi fără să înscrie TVA aferentă, înscriind doar menţiunea „taxare inversă" pe factură, iar clientul nu trebuia să plătească către furnizori TVA în cauză.
Curtea a apreciat ca fiind important de menţionat că, pentru a asigura respectarea principiului neutralităţii fiscale, organele fiscale trebuiau să aplice complementar măsurile necesare şi în cazul furnizorilor, prin efectuarea unui control încrucişat. În cauză însă, prin controalele efectuate la unii furnizori ai reclamantei, A.N.A.F. a confirmat că suma respectivă trebuia să fie colectată de furnizori, lipsind astfel de temei reclamanta de la recuperarea sumei pe această cale. Cu alte cuvinte, intimatele nu au corelat, în cadrul reverificării situaţiei fiscale, măsurile dispuse reclamantei cu măsuri complementare pentru furnizorii acesteia. Numai prin măsuri dispuse şi în sarcina furnizorilor reclamantei, de îndreptare a greşitei colectări a TVA, s-ar fi ajuns la asigurarea neutralităţii fiscale.
S-a concluzionat astfel că printr-o aplicare neunitară a legislaţiei fiscale, intimatele au obligat reclamanta la măsuri al căror efect este imposibilitatea de recuperare a TVA. Organele fiscale nu au aplicat unitar măsurile de simplificare în cazul operaţiunilor de construcţii montaj, acestea ordonând măsuri numai în ceea ce priveşte reclamanta, în vreme ce în cazul furnizorilor ce au emis facturi cu TVA către reclamantă, au confirmat corectitudinea colectării TVA şi virarea acestei taxe către stat.
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Principala critică adusă de recurentă a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 160 C. fisc. şi a pct. 82(10) din H.G. nr. 44/2004.
De asemenea, s-a imputat instanţei de fond că a interpretat şi aplicat greşit art. 274 C. proc. civ., obligând autoritatea pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, enunţat, s-a arătat că societatea intimată avea obligaţia de a aplica măsurile de simplificare, fără ca prin respectarea acestei prevederi legale să fi fost afectat principiul neutralităţii fiscale, aşa cum a reţinut prima instanţă. Se apreciază că sunt nefondate susţinerile societăţii în sensul că sunt nelegale concluziile organelor de control şi măsurile dispuse deoarece ar fi în vădită contradicţie cu principiile şi mecanismele taxei pe valoarea adăugată aşa cum au fost ele statuate de legiuitor şi de jurisprudenţa CJUE.
Concluziile şi măsurile dispuse în raportul de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 şi în dispoziţia de măsuri din 25 martie 2010 se bazează pe art. 160 din Legea nr. 571/2003 cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare pentru anul 2007, precum şi pe pct. 82(10) din H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, de asemenea în forma în vigoare pentru anul 2007. Potrivit acestora, intimata-reclamantă în calitate de beneficiar al operaţiunilor prevăzute la art. 160(2) lit. c) din Legea nr. 571/2003 avea obligaţia de a aplica măsurile de simplificare (procedura de aplicare a acestor măsuri fiind reglementată şi în situaţia în care furnizorii săi nu ar fi aplicat măsurile de simplificare la emiterea facturilor) astfel încât prin respectarea acestor dispoziţii legale principiul neutralităţii ar fi fost respectat, contrar celor susţinute prin acţiune.
În altă ordine de idei, a apreciat recurenta că nerespectarea obligaţiei fiscale de către unii contribuabili nu justifică adoptarea unui comportament fiscal asemănător.
Faptul că inspecţiile fiscale se efectuează prin sondaj nu înseamnă că verificările desfăşurate la furnizorii de construcţii montaj ai SC S. SA implică acceptarea de către organele de inspecţie fiscală a neaplicării măsurilor de simplificare privind TVA de către aceste societăţi.
În privinţa cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei prin sentinţa recurată s-a arătat, în principal, că în mod incorect s-a făcut aplicaţia art. 274 alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu s-ar putea reţine vreo culpă a pârâtei, iar în subsidiar, au fost invocate dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. solicitându-se diminuarea cheltuielilor, fiind considerate disproporţionat de mari în raport de activitatea prestată de avocat. În plus, referitor la cererea subsidiară s-a arătat că este necesar să se ţină seama că autoritatea recurentă este un terţ faţă de contractul de asistenţă juridică perfectat între reclamantă şi societatea de avocatură, iar condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită în cauză.
Prin întâmpinare, intimata SC S. SA, a apreciat că recursul este nefondat şi că se impune menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, subliniind că anularea actelor administrativ-fiscale este o consecinţă firească a constatării că prin măsurile dispuse în sarcina societăţii a fost încălcat principiul neutralităţii taxei, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a recupera TVA plătită furnizorilor. S-a reamintit importanţa jurisprudenţei CJUE (cazul C-255/02 pct. 78, Cazul C-78/00 pct. 33, cazurile reunite C-95/07 şi C-96/07 pct. 62) şi a celorlalte argumente pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată.
Cu privire la cheltuielile de judecată intimata a arătat că nu poate fi pusă în discuţie existenţa culpei din moment ce acţiunea a fost admisă în tot; potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ. nu se poate diminua cuantumul cheltuielilor care reprezintă taxa de timbru, timbru judiciar şi onorariul pentru expertul desemnat de instanţă, iar nu şi onorariul avocaţial.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale aplicabile, a probatoriului administrat (înscrisuri şi expertiză contabilă) Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.
Obiectul acţiunii formulate de SC S. SA în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi ANAF-DGAMC - Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Fiscală Regională IX Arad a vizat anularea deciziei nr. 33805 din 4 iunie 2010 emisă de ANAF - DGAMC prin care a fost soluţionată/respinsă contestaţia împotriva dispoziţiei de măsuri din 25 martie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 încheiate de organele de inspecţie fiscală din cadrul ANAF-DGAMC - Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Fiscală Regională IX Arad, cu consecinţa modificării parţiale a concluziilor raportului de inspecţie fiscală din 25 martie 2010 în sensul recunoaşterii sumei de 981.240,37 RON drept taxă pe valoarea adăugată (TVA) deductibilă care trebuia efectiv rambursată de către ANAF-DGAMC .
Inspecţia fiscală parţială a avut ca obiect verificarea modului de respectare de către SC S. SA a prevederilor legale privind TVA, pe perioada 1 ianuarie 2006-31 decembrie 2007, fiind dispusă ca urmare a deciziei DGSC nr. 430 din 4 decembrie 2009 prin care s-a desfiinţat parţial decizia de impunere nr. 406 din 11 noiembrie 2008 pentru suma totală de 1.474.152 RON reprezentând TVA şi majorări de întârziere, urmând ca organele de inspecţie fiscală, printr-o altă echipă decât cea care a întocmit actul de control contestat şi desfiinţat să procedeze la o nouă verificare a aceleiaşi perioade şi a aceluiaşi tip de impozit, ţinând cont de prevederile legale aplicabile în speţă şi de cele precizate în decizia nr. 430/2009.
Prin raportul de inspecţie fiscală din 25 martie 2010, încheiat ca urmare a acestei inspecţii fiscale parţiale, în ceea ce priveşte suma de 981.240,37 RON reprezentând TVA, organele fiscale au stabilit că societatea contestatoare nu a respectat dispoziţiile art. 160 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (în continuare C. fisc.), mai exact că nu a aplicat taxarea inversă în cazul facturilor emise de furnizori ai SC S. SA pentru lucrări de construcţii montaj în anul 2007. Pe baza acestui raport, ANAF- DGAMC a întocmit dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, măsurile stabilite în sarcina societăţii fiind de a storna TVA deductibilă în sumă de 981.240,37 RON prin contul de furnizori, de a efectua înregistrarea contabilă 4426=4427 cu suma de 981.240,37 RON şi de a înregistra aceste operaţiuni în Decontul de TVA (cod 300), întocmit de finele perioadei fiscale în care controlul a fost finalizat (luna martie 2010) la rândurile de regularizări. Organele de inspecţie fiscală concluzionat că SC S. SA nu trebuia să facă plata TVA către furnizori/prestatori, ci să înscrie din proprie iniţiativă menţiunea „taxare inversă” în facturile primite şi să evidenţieze TVA atât ca taxă colectată cât şi ca taxă deductibilă în decontul de TVA. Temeiul de drept al acestor măsuri a fost indicat ca fiind art. 160 alin. (1), (2) lit. c) şi (5) C. fisc., modificat şi completat, precum şi pct. 82(10) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.
SC S. SA a contestat raportul de inspecţie fiscală şi dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 25 martie 2010, iar prin decizia nr. 33805 din 4 iunie 2010, contestată în litigiul de faţă, ANAF-DGAMC a respins această contestaţie.
Aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei aflate în control judiciar, în mod judicios judecătorul fondului a evaluat acţiunea în anulare cu care a fost învestit raportându-se atât la prevederile legale incidente, cât şi la recomandările organului de soluţionare a contestaţiei iniţiale, cuprinse în decizia nr. 430 din 4 decembrie 2009.
Prin decizia nr. 430/2009 s-a stabilit că este necesar ca organele de inspecţie fiscală să reanalizeze dreptul de deducere a TVA pentru lucrările de construcţii montaj contractate de reclamantă şi să ţină seama în cadrul acestei analize de principiile invocate în Hotărârea CEJ în cazurile reunite C-95/07 şi C-96/07.
Instanţa a constatat că recomandările menţionate mai sus au fost ignorate de organele de control fiscal şi, în final, chiar de organul de soluţionare a contestaţiei împotriva dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală din 25 martie 2010, încălcându-se principiul fundamental privind neutralitatea sistemului de TVA prevăzut în Directiva TVA (Directiva CE nr. 112/2006) şi statuat în jurisprudenţa CEJ, în acest sens fiind amintite, cu sublinierile necesare, hotărârile date în Cazul C-255/02, în Cazul C-78/00 şi în cazurile reunite C-95/07 şi C-96/07, în acest fel societatea reclamantă nemaiavând posibilitatea de a recupera TVA plătită furnizorilor.
Prin soluţia instanţei s-au validat concluziile raportului de expertiză contabilă dispusă în cauză, concluzii potrivit cărora:
- suma de 981.240,37 RON reprezintă TVA aferentă unor facturi emise de furnizori ai societăţii reclamante pentru lucrări de construcţii montaj în anul 2007, iar asupra sumelor facturate furnizorii au colectat TVA de la reclamantă, în cota de 19%;
- reclamanta a plătit TVA în suma amintită şi a înregistrat-o ca taxă deductibilă şi ca (parte din) sumă negativă de TVA de recuperat în evidenţele sale contabile şi fiscale întocmite pentru perioadele respective;
- conform art. 145-147 C. fisc., achiziţiile fiind efectuate în scopul desfăşurării de operaţiuni taxabile (aspect necontestat de autoritatea fiscală), societatea şi-a exercitat dreptul de deducere al taxei, înregistrând în evidenţele sale contabile şi fiscale o creanţă asuprea statului, la recuperarea căreia are dreptul în baza art. 1471 C. fisc.
Aşadar, rezultatul operaţiunii este neutru (zero) căci societatea plăteşte efectiv TVA către furnizorul său, acest din urmă plătind-o statului, societatea recuperând taxa prin decontul de TVA.
Aşa cum corect reţine şi prima instanţă, prin aplicarea mecanismului de TVA aplicat de reclamantă (colectare şi deducere), statul nu a suferit nici un prejudiciu, însă aplicarea măsurii impuse de autoritatea fiscală are ca rezultat încălcarea legii, a principiului neutralităţii, prin obligarea reclamantei la plata TVA, fără posibilitatea de a recupera această taxă.
Recurenta critică hotărârea primei instanţe arătând că societatea intimată trebuia să aplice mecanismul taxării inverse care ar asigura respectarea principiului neutralităţii, omiţând a arăta că la mai mulţi ani de la realizarea operaţiunilor se cere societăţii intimate să se conformeze unei proceduri care în fapt nu are rezultat neutru pentru ea, căci o obligă să suporte costul TVA aferent operaţiunii, ceea ce duce la încălcarea principiului general de deductibilitate în materie de TVA.
În analiza sa, instanţa fondului a subliniat că pentru asigurarea principiului neutralităţii fiscale era obligatoriu să se aplice complementar măsurile necesare şi în cazul furnizorilor, prin efectuarea unui control încrucişat. În speţă, însă, prin controalele efectuate la unii dintre furnizorii reclamantei, ANAF a confirmat că suma respectivă trebuia să fie colectată de furnizori, lipsind în acest fel de temei reclamanta de la recuperarea sumei pe această cale.
În acest context, este justă concluzia că s-ar fi ajuns la asigurarea neutralităţii fiscale numai prin măsuri dispuse şi în sarcina furnizorilor reclamantei, de îndreptare a greşitei colectări a TVA.
Observând că organele fiscale nu au aplicat unitar măsurile de simplificare în cazul operaţiunilor de construcţii montaj, ordonând măsuri numai în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în timp ce în cazul furnizorilor ce au emis facturi cu TVA către reclamantă au confirmat corectitudinea colectării TVA şi virarea acestei taxe către stat, instanţa de fond a subliniat că a fost încălcat principiul aplicării unitare a legislaţiei fiscale, consacrat de art. 5 C. proc. fisc. şi, nu în ultimul rând, principiul rolului activ al organului fiscal prevăzut de art. 7 C. proc. fisc.
Înalta Curte constată că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., acordând reclamantei, la cerere, cheltuielile de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu expert - 8.370 RON conform decontului depus la dosarul de fond.
Din conţinutul textului legal amintit rezultă fără dubiu că s-a instituit o prezumţie de culpă, iar în speţă „partea care a căzut în pretenţii” este autoritatea fiscală pârâta ANAF deoarece acţiunea societăţii reclamante a fost admisă în totalitate.
Cererii subsidiare a recurentei de diminuare a acestor cheltuieli nu i se poate da curs deoarece dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ. sunt clare „Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut”.
Faţă de cele prezentate, Înalta Curte constată că nu există motive de reformare a sentinţei atacate nici din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurentă, nici din perspectiva art. 3041 C. proc. civ. astfel că având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 7175 din 18 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4759/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4794/2014. Contencios → |
|---|
