ICCJ. Decizia nr. 4757/2014. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4757/2014
Dosar nr. 889/42/2012
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călăraşi reclamanta M.V. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei şi a solicitat să se dispună obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei să emită un ordin prin care să pună în executare sentinţa civilă nr. 341 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Ialomița, irevocabilă prin decizia nr. 458/R din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul de a stabili indemnizaţia de încadrare brută lunară prin aplicarea indexărilor obţinute irevocabil prin această sentinţă, în termen de 30 zile de la data comunicării sentinţei, obligarea pârâţilor în solidar la plata penalităţilor de întârziere în caz de neconformare dispoziţiilor instanţei şi obligarea la cheltuieli de judecată.
La data de 05 martie 2012 s-a formulat cerere precizatoare, iar la 27 februarie 2012, intimaţii P.M.V., C.G., I.C. şi T.N.M. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând să se constate refuzul pârâţilor de a soluţiona cererile formulate şi să fie obligaţi aceştia să pună în executare sentinţa civilă nr. 2323/2007 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în sensul de a li se stabili corect indemnizaţia brută de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor salariale obţinute irevocabil prin această sentinţă, începând cu data pronunţării prezentei sentinţe şi în continuare, obligarea pârâţilor în solidar, la plata unor penalităţi de 50 RON/zi de întârziere, în caz de neconformare la dispoziţiile ce vor fi stabilite de instanţă şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul Călăraşi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, iar prin încheierea din 30 octombrie 2012 a fost scoasă cauza de pe rol şi înaintată Curţii de Apel Ploieşti, urmare a strămutării cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 20 septembrie 2012, fiind înregistrată sub nr. 889/942/2012 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 121 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă în parte acţiunea astfel cum a fost modificată şi formulată de reclamanta M.V. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Călăraşi şi intervenienţii în nume propriu M.V.P., C.G., I.C. şi I.N.M.
A fost obligat Ministerul Justiţiei să emită ordin de reîncadrare pentru reclamanta M.V. începând cu 01 octombrie 2010 cu o indemnizaţie majorată prin luarea în considerare a sentinţei nr. 341/2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010.
Totodată, pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamantă a diferenţelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite de la 01 ianuarie 2010 până în prezent şi în continuare pe viitor, până la data intervenirii unei cauze legale de modificare. A fost respinsă în rest acţiunea, precum şi cererea de intervenţie modificată, ca neîntemeiată.
Pentru a motiva această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa nr. 341 pronunţată în data de 11 martie .2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în mod irevocabil s-a admis ca fondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a admis ca fondată cererea formulată de reclamanţi, inclusiv reclamanta din prezenta cauză M.V., fiind obligat în solidar, pârâtul Tribunalul Ialomiţa, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând creşterile salariale de 5% începând cu 01 ianuarie 2007, faţă de nivelul din decembrie 2006, de 2 % începând cu 01 aprilie 2007 faţă de nivelul din martie 2007 şi de 11% faţă de nivelul din septembrie 2007, drepturi ce vor fi acordate începând cu 01 octombrie 2007 şi ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii lor şi până la data plăţii efective şi integrale.
Din examinarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei a rezultat că reclamanta s-a adresat pârâtului Ministerul Justiţiei cu cerere prin care a solicitat punerea în executare a sentinţei civile nr. 341 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, având în vedere drepturile salariale acordate în mod irevocabil, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei, însă cererea formulată nu a fost soluţionată, context în care în temeiul art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 s-a adresat în mod legal instanţei de contencios administrativ fiind îndeplinite astfel condiţiile de admisibilitate ale acţiunii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a reţinut că, dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 stipulează că, „în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009 (...)”.
Potrivit art. 5 alin. (3) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, “prin derogare de la art. 30 alin. (5) din cap. IV al părţii a II-a a prezentei legi, în anul 2010, pentru personalul prevăzut la art. 4 alin. (1), în funcţie la data de 31 decembrie 2009, drepturile salariale sunt stabilite potrivit prevederilor prezentei anexe.”
Personalul prevăzut la art. 4 alin. (1) din anexă include judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, „prin derogare de la prevederile art. 30 alin. (1) din cap. IV al părţii a II-a din prezenta lege, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a).”
Instanţa de fond a apreciat că, în raport de aceste dispoziţii, se impunea ca reîncadrarea reclamantei să se efectueze prin luarea în considerare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară acordate până la data de 31 decembrie 2009, aceasta urmând a include şi creşterile salariale stabilite prin sentinţa civilă nr. 341/2008, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în Dosarul nr. 593/98/2008 pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 octombrie 2010.
Modalitatea de stabilire a indemnizaţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 se aplică, potrivit acestui text de lege, începând cu 1 ianuarie 2010.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată prin dispoziţiile Legii nr. 284/2010, situaţie în care reîncadrarea urmează a se dispune doar până la această dată, dat fiind cuprinsul art. 1 alin. (2) din acest act normativ care stabileşte că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.
Cu privire la înţelesul sintagmei de “salariu avut” s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 11/2012, publicată în M. Of. nr. 734/31.10.2012, în soluţionarea unui recurs în interesul legii a stabilit că “reîncadrarea personalului didactic din învăţământ la data de 1 ianuarie 2010 urma a se realiza luând în calcul salariul de bază la care ar fi fost îndreptăţit acesta la data de 31 decembrie 2009, ceea ce reprezintă dreptul recunoscut şi ocrotit de lege”.
Prin aceeaşi decizie s-a statuat că drepturile salariale fac parte din conţinutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza De Santa contra Italiei (Hotărârea din 2 septembrie 1997, Rec., 1997-V, p. 1663, pct. 18), în contextul aplicabilităţii art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea a reţinut că plata salariului este un drept "pur patrimonial", iar în cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (Cererea nr. 63.235/00, Hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), aceasta subliniază că în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu o anumită valoare şi nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existenţa unei "contestaţii reale" sau a unei "plângeri credibile", dar o creanţă poate fi considerată drept o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2004. Rec., 2004-IX, p. 144, pct. 45-52).
De asemenea în Cauza Draon împotriva Franţei (nr. 1.513/03, parag. 65, CEDO 2005-IX) şi în Cauza Viaşu împotriva României (Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 361/29.05.2009, parag. 58), s-a stabilit că noţiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
Astfel, a arătat instanţa de fond, că stabilirea drepturilor salariale, prin raportarea la o indemnizaţie redusă, fără a se avea în vedere o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, poate reprezenta o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, care nu păstrează un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte plata către reclamantă a diferenţelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite de la 01 ianuarie 2010 până în prezent, s-a considerat că acestea urmează a fi acordate şi în continuare, e viitor până la data intervenirii unei cauze legale de modificare, dat fiind dispoziţiile Legii nr. 285/2010, respectiv art. 1.
În anul 2012 aceste dispoziţii au fost prelungite prin art. II din Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar.
În anul 2013 plata indemnizaţiei s-a făcut la acelaşi nivel potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, conform căruia în anul 2013 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 şi art. 3 - 5 din O.U.G. nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.
Chiar dacă, încadrarea potrivit Legii nr. 330/2009 s-a făcut până la data de 31 decembrie 2010, s-a apreciat că drepturile băneşti urmează a fi în continuare calculate şi acordate potrivit acestei legi, întrucât prin acte succesive anuale legiuitorul a înţeles să amâne retribuirea efectivă potrivit Legii nr. 284/2010 şi a dispus ca încasarea drepturilor salariale să se facă astfel cum au fost calculate potrivit Legii nr. 330/2009.
Relativ la capătul de cerere ce vizează acordarea de penalităţi, s- a considerat că în cazul în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, context în care la acest moment nu se impune acordarea acestora.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată, astfel cum a fost modificată, dat fiind că executarea silită s-a finalizat prin încheierea procesului verbal din 29 mai 2012, iar debitorul nu a formulat contestaţie la executare, fiind plătiţi conform hotărârii pronunţate, instanţa de fond a respins această cerere ca fiind rămasă fără obiect.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Tribunalul Călăraşi şi Ministerul Justiţiei, precum şi intervenienţii P.M., C.G., I.C. şi T.N.M.
În recursul declarat de Tribunalul Călăraşi s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivele de recurs s-a arătat că Ministerul Justiţiei nu are temei legal pentru a proceda la determinarea indemnizaţiilor cuvenite intimatei-reclamante în alt fel decât în conformitate cu dispoziţiile actelor normative care au reglementat salarizarea: O.G. nr. 27/2006, Legea nr. 330/2009, Legea nr. 118/2010, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010 şi Legea nr. 283/2011 şi trebuie avute în vedere şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818/819 din 03 iulie 2009 publicate în Monitorul Oficial din 16 iulie 2008.
S-a considerat că motivarea sentinţei recurate nu concordă cu dispozitivul sentinţei în ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată, astfel cum a fost modificată, dat fiind că executarea silită s-a finalizat prin încheierea procesului-verbal din 29 mai 2012, iar Ministerul Justiţiei a formulat contestaţia la executare fără a solicita şi suspendarea, fiind plătiţi conform hotărârii pronunţate, iar instanţa de fond a motivat că cererea de intervenţie trebuia respinsă ca fiind rămasă fără obiect, iar ulterior a considerat că trebuie respinsă cererea de intervenţie ca neîntemeiată.
Instanţa de fond nu a motivat în fapt şi în drept de ce a respins capătul de cerere al intimatei-reclamante M.V. cu privire la obligarea M.J. de a aloca fondurile necesare deşi a admis obligarea la plata diferenţelor de drepturi salariale, iar Tribunalul Călăraşi este ordonator terţiar de credite şi Ministerul Justiţiei poate aloca sumele necesare.
II. În recursul declarat de Ministerul Justiţiei a fost criticată soluţia instanţei de fond pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivele de recurs s-a arătat că, pentru reclamanta M.V., Ministerul Justiţiei a emis ordin de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul M.J. nr. 459/C din 09 februarie 2010, începând cu 01 ianuarie 2010, Ordinul MJ nr. 341/C din 09 ferbuarie 2011, începând cu 01 ianuarie 2011, Ordinul MJ nr. 2386/C din 09 iulie 2012, începând cu 01 iunie 2012, Ordinul MJ nr. 3975/C din 04 decembrie 2012, începând cu 01 decembrie 2012, Ordinul MJ nr. 966/C din 20 martie 2013, începând cu 01 ianuarie 2013, niciunul dintre ordine nu a fost anulat de către instanţa de judecată, deşi Ordinul MJ nr. 341/C din 09 februarie 2011 a fost atacat de reclamantă dar şi de alţi magistraţi, prin sentinţa nr. 1284 din 24 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 3571/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
A fost invocată excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
S-a apreciat că la acest moment, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, are aplicabilitate Ordinul MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 dar şi hotărârea atacată prin prezentul recurs care obligă M.J. la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru aceeaşi perioadă cu un conţinut diferit.
În speţa de faţă, cererea principală pe care trebuia să o facă reclamanta era aceea de anulare a Ordinului MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 şi a ordinelor ulterioare, cerere de emitere a unui nou act administrativ şi de plată a diferenţelor salariale, fiind practic expresia recunoaşterii dreptului pretins şi a reparării pagubei, care nu pot fi decât nişte cereri accesorii cererii de anulare.
A fost invocată, de asemenea, excepţia autorităţii de lucru judecat
Recurentul a arătat că legea pune la dispoziţia judecătorilor nemulţumiţi de modul de stabilire al drepturilor salariale două proceduri de contestare, o procedură specială reglementată de legea de salarizare (art. 18 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 7 din Cap. VIII al Legii nr. 284/2010) şi procedura generală prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Reclamanta a utilizat procedura specială prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a contestat Ordinul nr. 341/C din 09 februarie 2011, contestaţia fiind respinsă prin sentinţa nr. 1284 din 24 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 3571/2/2011 şi s-a apreciat ca fiind legal ordinul emis fără includerea niciunei indexări salariale stabilite prin sentinţa nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa, iar sentinţa recurată în prezenta cauză contrazice cele stabilite deja de Curtea de Apel Bucureşti prin obligarea Ministerul Justiţiei la plata unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit prin ordinul atacat.
Recurentul Ministerul Justiţiei a invocat şi excepţia prescripţiei.
După urmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 285/2010 şi respingerea contestaţiei de către instanţă, reclamanta a introdus o nouă cerere la Ministerul Justiţiei, fără indicarea unui temei de drept, prin care solicită punerea în executare a sentinţei nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa, fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea şi modificarea Ordinului MJ nr. 341/C/2010.
Deşi formularea unei asemenea cereri poate fi realizată teoretic oricând, totuşi printr-o asemenea cerere se repune practic în termenul de prescripţie pentru formularea unei contestaţii împotriva ordinelor de salarizare, termenul pentru formularea acţiunii curgând de la primirea răspunsului şi nu de la comunicarea actului administrativ ce face de fapt obiectul cererii.
Dacă se trece peste excepţia inadmisibilităţii, recurentul a solicitat să se constate că cererea reclamantei ca plângere împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale (respectiv Ordinul MJ nr. 459/C din 09 februarie 2010 şi Ordinul MJ nr. 341/C din 09 februarie 2011, ordine ce existau şi au produs sau produceau efecte la momentul formulării cererii de către reclamantă) este prescrisă raportat la art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că prin cererea adresată Ministerul Justiţiei a solicitat punerea în executare a sentinţei nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa, fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea sau modificarea Ordinului MJ nr. 341/C/2010, astfel că reclamanta nu a avut nici un moment în vedere perioada anterioară celei reglementate de Ordinul MJ nr. 341/C/2010, începând cu 01 ianuarie 2010 şi cu toate acestea, instanţa a dispus asupra perioadei 01 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010, acordând mai mult decât s-a cerut.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004, deoarece instanţa de fond nu a analizat în nici un fel din perspectiva condiţiilor impuse de această lege în privinţa refuzului nejustificat de soluţionare a cererii.
Ministerul Justiţiei susţine că a răspuns cererii prin adresa din 13 februarie 2012 ce a fost expediată Tribunalului Călăraşi şi în care s-a precizat că executarea sentinţei se va realiza potrivit prevederilor O.U.G. nr. 71/2009.
Faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 care se referă la refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere şi de cele ale art. 2 alin. (1) lit. n) care definesc excesul de putere, instanţa de fond trebuia să stabilească dacă răspunsul Ministerul Justiţiei la cererea reclamantei, era sau nu un refuz nejustificat.
Prin sentinţa nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa au fost obligaţi pârâţii la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând creşteri salariale, dar nu cuprinde obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui act administrativ, iar prin răspunsul comunicat reclamantei s-a arătat că executarea sentinţei se face potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009.
Tot în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 330/2009 referitoare la stabilirea drepturilor salariale pentru reclamantă.
În raport de dispoziţiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora a fost emis Ordinul nr. 459/C/2010 începând cu 01 ianuarie 2010, iar sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti, precum indexările aferente anului 2007 sau alte pretenţii salariale, urmau să fie plătite conform O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.
Au fost amintite considerentele Deciziei nr. 1601/2010 a Curţii Constituţionale şi s-a arătat că, începând cu 01 ianuarie 2011, drepturile salariale ale judecătorilor au fost stabilite conform Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
S-a solicitat admiterea recursului şi, în principal, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea acţiunii în mod corespunzător, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
III. În recursul declarat de intervenienţii P.M., C.G., I.C. şi T.N.M. s-a considerat că hotărârea este nelegală şi netemeinică, deoarece:
- hotărârea instanţei de fond este nelegală întrucât nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, deşi a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată.
La data pronunţării hotărârii, instanţa nu putea să constate că cererea a rămas fără obiect, pe de o parte, pentru că Ministerul Justiţiei nu asigură fondurile băneşti, nefiind depusă de acesta nicio dovadă, iar pe de altă parte, pentru că numai dispozitivul sentinţei intră în putere de lucru judecat, fiind o contradicţie între considerente şi dispozitiv.
- hotărârea instanţei de fond este nelegală şi pentru că nu au fost avute în vedere actele depuse la dosar din care rezultă că recurenţii au solicitat obligarea pârâţilor să asigure fondurile băneşti începând cu data refuzului de plată – 01 ianuarie 2013, dar şi pe viitor, pentru că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, oricare dintre debitorii obligaţi în solidar în titlu executoriu poate refuza să facă plata drepturilor calculate ca urmare a executării silite şi aceste drepturi nu au fost luate în considerare de Ministerul Justiţiei la emiterea ordinelor de salarizare.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei, iar în urma rejudecării, s-a solicitat admiterea cererii de intervenţie aşa cum a fost formulată.
Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost investită cu soluţionarea cererii reclamantei M.V. prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită un ordin prin care să pună în executare sentinţa civilă nr. 341 din 11 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, în sensul de a stabili indemnizaţia brută de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor.
Soluţia instanţei de fond prin care a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordin de reîncadrare începând cu 01 ianuarie 2010, este criticată atât de recurentul Ministerul Justiţiei, cât şi de recurentul Tribunalul Călăraşi.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Justiţiei
În cadrul motivelor de recurs a fost invocată excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, dar această excepţie este nefondată, în raport de motivarea ei dar şi de înscrisurile depuse la dosar.
De fapt, atunci când motivează această excepţie, recurentul susţine că, în condiţiile în care era emis un ordin prin care s-a stabilit indemnizaţia de încadrare brută pentru reclamantă, aceasta nu putea formula o cerere separată prin care să solicite punerea în executare a sentinţei civile nr. 341/2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, însă această chestiune nu ţine de neîndeplinirea procedurii prealabile, ci este o problemă ce se referă la fondul cauzei.
Strict formal, în privinţa plângerii prealabile, aceasta a fost îndeplinită în cauză deoarece, anterior sesizării instanţei de judecată, reclamanta a adresat o cerere înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. 5625/2012 prin care a solicitat punerea în executare a sentinţei civile nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa, la care a primit răspuns la 13 februarie 2012 şi fiind nemulţumită de răspuns s-a adresat instanţei de contencios administrativ.
A fost invocată şi excepţia autorităţii de lucru judecat, având în vedere că prin sentinţa nr. 1284 din 24 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respinsă cererea reclamantei M.V., de anulare a Ordinului nr. 341/C din 09 februarie 2011, dar şi această excepţie este neîntemeiată.
Excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de prevederile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Chiar dacă s-ar aprecia că există identitate de părţi, nu este identitate de obiect, deoarece în dosarul soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa nr. 1284/2012 a fost contestat Ordinul nr. 341/C/2011 emis de Ministrul Justiţiei, iar în prezenta cauză se contestă refuzul emiterii unui nou ordin cu luarea în considerare a indexărilor, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 341/2008.
Nu există nici identitate de cauză între cele două litigii, deoarece motivele invocate pentru anularea Ordinului nr. 341/C/2011 au fost altele decât cele invocate în prezenta cauză, mai ales că, deşi s-a solicitat că la verificarea legalităţii Ordinului nr. 341/C din 09 februarie 2011 să se ţină seama şi de sentinţa civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa, acest motiv a fost respins pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, soluţia fiind menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 7202 din 12 noiembrie 20113.
Nici excepţia prescripţiei invocată de recurentul Ministerul Justiţiei nu este fondată.
În raport de motivarea acestei excepţii, în cadrul căreia chiar recurentul recunoaşte că formularea unei cereri se poate, teoretic, realiza oricând şi că prin aceasta s-ar repune în termenul de prescripţie pentru formularea unei contestaţii împotriva ordinelor de salarizare, susţinerile recurentului sunt nefondate deoarece prezenta cerere nu poate fi considerată o plângere împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale, respectiv Ordinul MJ nr. 459/C din 09 septembrie 2010 şi Ordinul MJ nr. 341/C din 09 februarie 2011, atunci nici prescripţia nu poate fi pusă în discuţie.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat, deoarece instanţa de fond nu a dat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Prin cererea precizatoare şi completatoare depusă la 05 martie 2012 la Tribunalul Călăraşi, reclamanta a solicitat emiterea ordinului prin luarea în calcul a indexărilor acordate începând cu 05 martie 2009, iar instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a obligat la emiterea ordinului, începând cu 01 octombrie 2010, astfel că nu pot fi reţinute criticile recurentului sub acest aspect al incidenţei prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Sunt însă fondate criticile recurentei referitoare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii.
Reclamanta prin cererea adresată Ministerului Justiţiei a solicitat punerea în executare a sentinţei civile nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa fie prin emiterea unui nou ordin, fie prin revocarea parţială a Ordinului nr. 341/C/2011, cererea fiind înregistrată la 20 ianuarie 2012.
Recurentul Ministerul Justiţiei, faţă de solicitarea de punere în executare a sentinţei, a comunicat un răspuns reclamantei în sensul că executarea sentinţei civile nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa va fi făcută conform prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei deoarece se impune ca reîncadrarea reclamantei să se efectueze prin luarea în considerare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară acordată până la 31 decembrie 2009, aceasta urmând a include şi indexările salariale stabilite prin sentinţa nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 31 octombrie 2010.
Pentru a stabili dacă soluţia instanţei de fond este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii, trebuie analizat dacă refuzul Ministerului Justiţiei exprimat prin răspunsul la cererea înregistrată din 20 ianuarie 2012 este justificat sau nu.
Din analiza dispozitivului sentinţei nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa rezultă că prin aceasta au fost obligaţi Tribunalul Ialomiţa, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei la plata către reclamanţi, între care şi reclamanta din prezenta cauză, a drepturilor băneşti reprezentând creşteri salariale de 5%, începând cu 01 ianuarie 2007, faţă de nivelul din decembrie 2006, de 2% începând cu 01 aprilie 2007, faţă de nivelul din martie 2007 şi de 18%, faţă de nivelul din septembrie 2007, drepturi ce vor fi acordate începând cu 01 octombrie 2007 şi ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii lor şi până la data plăţii efective şi integrale.
Faţă de acest dispozitiv, răspunsul Ministerului Justiţiei, potrivit căruia plata drepturilor băneşti stabilite prin această hotărâre judecătorească se face potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 71/2009, nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat, dar aceste aspecte nici măcar nu au fost analizate de către instanţa de fond.
Raportat la cererea reclamantei prin care a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare de stabilire a indemnizaţiei de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor prevăzute în sentinţa civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa, refuzul nejustificat sau justificat al Ministerului Justiţiei trebuie analizat prin prisma aplicării prevederilor Legii nr. 330/2009 şi în ce măsură, după intrarea în vigoare a acestei legi, se puteau emite ordine de salarizare cu luarea în considerare a unor indexări ale indemnizaţiilor de încadrare stabilite prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării lor în vigoare.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind stabilirea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte a acesteia, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din fonduri publice sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege.
De altfel, trebuie precizat că, în baza Legii nr. 330/2009, salarizarea reclamantei s-a făcut în baza Ordinului nr. 459/C/2010 emis de M.J., dată la care era pronunţată sentinţa civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa, dar nu există dovada că aceasta ar fi contestat ordinul de salarizare pe motiv că la stabilirea indemnizaţiei de încadrare lunară nu s-ar fi ţinut seama de indexările stabilite prin acea sentinţă.
Nici în contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 341/C/2011 prin care s-a stabilit salarizarea începând cu 01 ianuarie 2011 reclamanta nu a invocat nerespectarea sentinţei nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa decât în momentul în care a modificat cererea, dar fără a parcurge procedura prealabilă.
Mai mult, au fost emise Ordinele nr. 2386/C din 09 iulie 2012 pentru stabilirea modului de salarizare începând cu 01 iunie 2012 şi nr. 966/C din 20 martie 2013 privind salarizarea reclamantei, începând cu 01 ianuarie 2013, ordine ce nu au fost contestate de aceasta sau nu există dovezi depuse la dosar că ar fi fost contestate aceste ordine.
Prezintă importanţă şi faptul că în dispozitivul sentinţei nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa nu există vreo prevedere care să oblige autorităţile publice pârâte la plata drepturilor salariale indexate şi pentru viitor, ci numai plata drepturilor băneşti, actualizate, începând cu 01 octombrie 2007 şi până la data plăţii efective, plăţi ce se fac potrivit O.U.G. nr. 71/2009.
Referitor la recursul declarat de Tribunalul Călăraşi
Recurentul Tribunalul Călăraşi a susţinut că Ministerul Justiţiei nu are temei legal pentru a proceda la determinarea indemnizaţiei cuvenite intimatei-reclamante, iar asupra acestor aspecte instanţa de recurs s-a pronunţat atunci când a analizat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu se mai impune analizarea acestor susţineri, critici care sunt fondate.
În ceea ce priveşte criticile ce vizează neconcordanţa dintre dispozitivul sentinţei prin care, pe de o parte, s-a dispus admiterea în parte a cererii de intervenţie în nume propriu formulată de M.V.P., C.G., I.C. şi I.N.M., iar, pe de altă parte, s-a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată şi neconcordanţa dintre considerentele sentinţei şi dispozitivul acesteia, precum şi respingerea capătului de cerere privind alocarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor băneşti recalculate, având în vedere că sunt comune cu criticile formulate de către recurenţii intervenienţi în interes propriu, acestea vor fi analizate împreună.
Într-adevăr, în considerentele sentinţei atacate s-a reţinut că în ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată, astfel cum a fost modificată, pentru că s-a finalizat executarea silită prin procesul-verbal din 29 mai 2012, instanţa de fond a respins cererea ca rămasă fără obiect, iar în dispozitivul sentinţei a respins cererea de intervenţie ca neîntemeiată.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu modificată şi formulată de intervenienţii P.M., C.G., I.C. şi T.N.M. s-a solicitat obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei să emită un ordin prin care să pună în executare sentinţa civilă nr. 2323/2007 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, în sensul de a le stabili indemnizaţia brută de încadrare lunară prin aplicarea indexărilor obţinute prin acea sentinţă.
Ulterior, prin concluziile scrise depune la Curtea de Apel Ploieşti, intervenienţii în interes propriu au precizat cererea şi au precizat-o în sensul obligării Ministerul Justiţie să aloce fondurile băneşti necesare executării sentinţei nr. 2323/2007 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, începând cu luna ianuarie 2013 şi în continuare.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, intervenienţii au depus la dosar procesul-verbal încheiat la 29 mai 2012 prin care pârâtul Tribunalul Călăraşi a fost de acord să execute dispozitivul sentinţei nr. 2323/2007 a Tribunalului Ialomiţa, dar în aceste condiţii nu se poate susţine că a rămas fără obiect cererea de intervenţie prin care se solicita obliga Ministerul Justiţiei să aloce fondurile băneşti necesare executării acestei sentinţe, aşa cum s-a reţinut în considerente.
Faţă de solicitarea intervenienţilor în interes propriu, de obligare a Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 2323/2007 a Tribunalului Ialomiţa, se constată că acesta a alocat sumele necesare conform O.U.G. nr. 71/2009 iar pentru executarea silită a sumelor potrivit acestei sentinţe, nu se impune obligarea Ministerul Justiţiei la alocarea acestor fonduri din două considerente.
Unul din aceste considerente este acela că procedura executării silite a fost declanşată împotriva ordonatorului terţiar de credite - Tribunalul Călăraşi şi acesta s-a obligat să facă plăţile, deşi nu exista un ordin de salarizare emis de Ministerul Justiţiei prin care să fie stabilită indemnizaţia brută lunară de încadrare pentru intervenienţi, aşa cum se obliga Tribunalul Călăraşi.
Cel de-al doilea considerent pentru care nu se poate dispune obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare este chiar soluţia instanţei de fond în privinţa acestui capăt de recurs din acţiunea principală, capăt de cerere ce a fost respins şi pentru care reclamanta nu a recurat sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, aceste dispoziţii ale sentinţei urmând a fi menţinute de instanţa de recurs, dar şi considerentele prezentate anterior în susţinerea nelegalităţii hotărârii instanţei de fond sub aspectul obligării Ministerului Justiţiei la emiterea ordinului de salarizare pentru reclamantă ţinând seama de sentinţa civilă nr. 341/2008 a Tribunalului Ialomiţa
În raport de soluţia instanţei de recurs în ceea ce priveşte acţiunea principală şi considerentele pentru motivarea acestei soluţii, criticile recurenţilor intervenienţi sub aspectul respingerii cererii lor de intervenţie în interes propriu, astfel cum a fost precizată şi susţinută, sunt nefondate.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise recursurile declarate de Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Călăraşi, va fi modificată în parte sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei M.V. ca neîntemeiată şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Va fi respins ca nefondat recursul declarat de intervenienţii P.M., C.G., I.C. şi T.N.M., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Călăraşi împotriva sentinţei nr. 135 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantei M.V., ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge recursul declarat de intervenienţii P.M., C.G., I.C. şi T.N.M. împotriva sentinţei nr. 135 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4752/2014. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4759/2014. Contencios. Anulare act... → |
|---|
