ICCJ. Decizia nr. 795/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 795/2014
Dosar nr. 223/57/2010
Şedinţa publică de la 19 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 18 februarie 2010, SC P.T. SRL Sibiu a chemat în judecată D.G.F.P. Sibiu - A.I.F., solicitând anularea deciziei de impunere nr. 674 din 08 septembrie 2009, a raportului de inspecţie fiscală nr. 8583 din 08 septembrie 2009 şi a deciziei nr. 187 din 14 noiembrie 2009 emise în soluţionarea contestaţiei, cu consecinţa exonerării societăţii de plata debitului de 617.723 RON constând în impozit pe profit, impozit pe dividende, TVA şi accesorii aferente.
Ulterior, la data de 21 iunie 2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând anularea parţială a actelor administrative contestate, menţinerea datoriei bugetare suplimentare în valoare de 95.729 RON şi anularea debitului de 521.994 RON.
Prin sentinţa nr. 367 din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut referitor la impozitul de profit că este corectă stabilirea de către organul fiscal a cheltuielilor nedeductibile cu amortizarea autovehiculului T., achiziţionat în leasing financiar în aprilie 2004 şi cesionat în luna mai 2005 altei societăţi comerciale, reclamanta pierzând facilitatea fiscală prevăzută la art. 24 alin. (12) C. fisc., privind dreptul deducerii unei cheltuieli cu amortizarea de 20% din valoarea mijlocului fix.
Instanţa a mai constatat că reclamanta a încălcat regimul deductibilităţii fiscale a cheltuielilor de deplasare înregistrate în luna septembrie 2005, neputându-se justifica efectuarea lor în scopul realizării de venituri impozabile.
Referitor la cheltuielile efectuate în perioada octombrie 2004 - august 2005 cu achiziţionarea de materiale de construcţie, instalaţii şi obiecte sanitare, sentinţa a stabilit că operaţiunile efectuate nu pot fi încadrate ca reprezentând investiţii la imobilul ce face obiectul contractului de închiriere întrucât, pe de o parte, hala, pentru care s-a primit autorizaţie de construire în anul 2003, era finalizată la data încheierii contractului de locaţiune, 12 iunie 2006 iar pe de altă parte, era proprietatea administratorului societăţii.
Cu privire la taxa pe valoarea adăugată şi majorările de întârziere aferente, instanţa a menţinut constatările organului de control, reţinând că în mod corect a fost exclusă de la deducere TVA aferentă facturilor înregistrate în evidenţa contabilă a anilor 2004-2005, reprezentând cheltuieli cu achiziţionarea materialelor de construcţii şi diverse prestări de servicii pentru care nu se justifică obţinerea de venituri.
Referitor la impozitul pe dividende, instanţa a stabilit că societatea a înregistrat pe parcursul exerciţiilor financiare 2004-2008 achiziţii de materiale de construcţii şi prestări de servicii, în favoarea asociatului unic şi care nu au avut un scop economic, astfel încât sumele acordate asociatului şi evidenţiate prin contul „Debitori diverşi” reprezintă dividende pentru care nu s-a declarat impozitul la data la care acestea au fost distribuite, astfel încât impozitul calculat este datorat.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, SC P.T. SRL Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, reclamanta a învederat că datoria bugetară suplimentară, stabilită în sarcina societăţii la suma de 617.723 RON este greşit calculată, probele dosarului fiind eronat apreciate, iar sentinţa nesocotind prevederile legale aplicabile.
Cu privire la autoturismul T. achiziţionat în 2004, reclamanta a arătat că restituirea acestuia în anul 2005 s-a datorat defecţiunilor tehnice, pentru noul autoturism fiind necesară încheierea unui nou contract de leasing şi doar pentru prima maşină a fost aplicată facilitatea prevăzută de art. 24 alin. (12) C. fisc. referitoare la deducerea din venituri a amortizării în cota de 20% asupra preţului de achiziţie.
Sub acest aspect, societatea a făcut referire la raportul de expertiză contabilă, care a concluzionat că operaţiunea de cumpărare şi novaţie a primului autoturism a generat atât cheltuieli cât şi venituri, dar impactul asupra contului de rezultate a fost profit de 10.345 RON, ceea ce conferă caracter deductibil cheltuielilor efectuate.
Referitor la cheltuielile de deplasare în străinătate constând în indemnizaţia acordată asociatului şi managerului asistent s-a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 21 alin. (1) C. fisc., deşi sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3) lit. b) din aceeaşi lege, deplasarea fiind efectuată de salariaţii societăţii în interesul serviciului.
O altă critică adusă sentinţei se referă la nerecunoaşterea caracterului deductibil al amortizării investiţiilor efectuate în intervalul 2004-2005, deşi, astfel cum se susţine că s-a demonstrat în cauză, acele investiţii au fost făcute la imobile folosite pentru desfăşurarea activităţii comerciale a societăţii, deţinute în baza unor contracte de comodat ori de închiriere.
Reclamanta a susţinut de asemenea, că în mod eronat au fost considerate nedeductibile cheltuielile cu dobânzile aferente creditelor bancare luate în perioada 2004-2008 şi folosite în activitatea producătoare de venituri, avansurile spre decontare fiind justificate la închiderea anului fiscal, prin dividendele cuvenite asociaţilor.
Cu privire la impozitul pe dividende s-a precizat că în intervalul 2004-2006, societatea a evidenţiat şi plătit impozitul pe diferenţa dintre dividendele reale şi avansurile spre decontare, respectându-se prevederile art. 7 pct. 12 C. fisc. şi pct. 202 din O.M.F.P. nr. 3055/2009 privind procedura de aprobare şi distribuire a dividendelor.
Referitor la taxa pe valoarea adăugată, reclamanta a învederat că această obligaţie de plată a fost greşit menţinută, în condiţiile în care societatea beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă materialelor de construcţii folosite la realizarea investiţiilor, deţinând documente justificative, iar bunurile achiziţionate fiind destinate operaţiunilor taxabile.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că reclamanta nu a respectat regimul fiscal şi contabil impus de codul fiscal pentru a beneficia de facilitatea fiscală prevăzută de art. 24 alin. (12).
Potrivit acestui text din codul fiscal, contribuabilii care investesc în mijloace fixe amortizabile destinate activităţilor pentru care sunt autorizaţi pot deduce cheltuieli de amortizare reprezentând 20% din valoarea de intrare, sub incidenţa acestor dispoziţii intrând şi mijloacele fixe achiziţionate în baza unui contract de leasing financiar, condiţionat de obligaţia păstrării acestora în patrimoniu cel puţin perioada egală cu jumătate din durata lor normală de utilizare.
În cauză, autoturismul T. achiziţionat în aprilie 2004, a fost păstrat în patrimoniul reclamantei doar până în iulie 2005, pierzându-se astfel facilitatea fiscală prevăzută de art. 24 alin. (12) C. fisc., societatea neavând dreptul de a înregistra ca şi cheltuială deductibilă valoarea rămasă neamortizată a maşinii cedate în baza contractului de novaţie.
Prin cesionarea contractului de leasing financiar iniţial şi achiziţionarea tot prin leasing a celui de-al doilea autoturism s-au efectuat două acte juridice diferite, facilitatea de amortizare aplicată primului autovehicul neputând fi extinsă asupra celui de-al doilea, cu alte date de identificare, instanţa de fond reţinând corect că evidenţa contabilă a mijloacelor fixe se ţine pe fiecare bun singular, destinat să îndeplinească în mod independent o funcţie distinctă.
Cât priveşte soluţia instanţei de a considera ca nedeductibile fiscal cheltuielile efectuate în luna septembrie 2005 cu deplasarea în Austria, Curtea nu poate primi apărarea reclamantei, în condiţiile în care nu s-au depus documente care să ateste necesitatea deplasării şi legătura cu veniturile realizate de societate. Existenţa invitaţiei primite de la un partener de afaceri german nu poate determina automat aplicarea prevederilor art. 21 alin. (3) C. fisc., nerezultând scopul comercial al deplasării.
Nu este justificată nici critica privind impozitul pe profit stabilit prin neluarea în considerare a sumei de 98.342 RON reprezentând contravaloarea facturilor cu achiziţia unor materiale de construcţii şi lucrări de prestări servicii, instanţa de fond motivând înlăturarea apărării reclamantei prin faptul că nu s-a făcut dovada legăturii între cheltuielile efectuate şi veniturile obţinute din desfăşurarea activităţii din care se realizează veniturile impozabile.
S-a reţinut de asemenea corect, în raport de contractele prezentate referitoare la spaţiul situat în Sibiu, str. R. şi de documentele contabile întocmite, că imobilul se afla în proprietatea administratorului societăţii, reclamantei recunoscându-i-se dreptul de deducere a cheltuielilor ocazionate de plata chiriei convenite, nefiind însă îndreptăţită să-şi recupereze aceeaşi cheltuială şi prin intermediul amortizării investiţiilor.
Instanţa de fond a interpretat în mod just prevederile art. 67 alin. (1) C. fisc., potrivit cărora obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor către acţionari sau asociaţi.
Sub acest aspect, rezultă din actele dosarului că pe parcursul perioadei supuse controlului sumele de bani încasate de către asociat cu titlu de avans şi nejustificate nu au fost restituite, ci au fost compensate pentru anii 2004-2006 cu dividende de plată, iar întrucât pentru anii 2007-2008 nu au existat astfel de compensări, în mod corect au fost calificate drept dividende distribuite sumele primite ca avans, pentru care societatea datorează impozit potrivit art. 67 alin. (1) C. fisc. coroborat cu pct. 144 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Curtea nu poate primi nici critica privind neadmiterea la deducere a TVA aferentă facturilor reprezentând cheltuieli cu achiziţiile de materiale de construcţii şi diverse prestări de servicii, faţă de considerentele expuse referitor la impozitul pe profit stabilit suplimentar pentru acele cheltuieli, pentru care nu se justifică obţinerea de venituri.
În raport de cele expuse mai sus, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P.T. SRL Sibiu prin administrator judiciar C.I. împotriva sentinţei nr. 367 din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 402/2014. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 667/2014. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
