ICCJ. Decizia nr. 875/2014. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 875/2014
Dosar nr. 3963/2/2011
Şedinţa publică de la 21 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta F.D.V. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Finanţelor Publice sector 1 şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, anularea Deciziei nr. 61 din 18 februarie 2010 emisă de Serviciul de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a Deciziei de impunere din 28 iulie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 28 iulie 2010, anularea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere din 28 iulie 2010, în sumă totală de 1.128.369 RON, din care 585.613 RON cu titlu de TVA stabilită suplimentar şi rămasă de plată şi 542.756 RON cu titlu de obligaţii fiscale accesorii şi rambursarea TVA solicitat la rambursare prin decontul de TVA care a condus la inspecţia fiscală soldată prin întocmirea raportului de inspecţie fiscală din 28 iulie 2010.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că concluziile organului de control fiscal şi ale organului fiscal ierarhic superior sunt eronate deoarece, referitor la TVA colectată suplimentar în cuantum de 710.980 RON, societatea a înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, un teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1, nr. cadastral x, vânzarea fiind reflectată fiscal prin emiterea facturii din 30 ianuarie 2008 în valoare de 3.742.000 RON, fără TVA.
Potrivit prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. sunt scutite de aplicarea TVA "f) livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele: 1. Teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare".
Reclamanta a susţinut că la data vânzării în discuţie, terenul nu putea fi calificat drept un teren construibil în sensul Legii nr. 50/1991, după cum rezultă din documentele care atestă cât de lung şi fastidios a fost procesul de obţinere, după aproape un an de la vânzare, a deciziei de scoatere din circuitul agricol a terenului, fază preliminară obţinerii unei eventuale autorizaţii de construcţie.
De asemenea, a arătat că argumentul organului fiscal, conform căruia existenţa Planului Urbanistic Zonal sau a unui certificat de urbanism, ambele acte cu rol informativ şi inapte să producă efecte în mod imediat, excede limitele trasate de legislator atunci când a articulat art. 141 în formularea de mai sus şi contravine voinţei acestuia, fiind, prin urmare, greşit.
Reclamanta a mai susţinut că atunci când un act administrativ nu respectă principiul proporţionalităţii el este rezultatul unui exces de putere.
Astfel că, în aprecierea legalităţii unui act administrativ trebuie întotdeauna să se ia în considerare şi oportunitatea lui, în speţă, organul fiscal de control trebuia să aprecieze situaţia de fapt prin prisma tuturor elementelor pe care le are la dispoziţie.
Or, organul fiscal de control nu a ţinut cont de faptul că vânzarea s-a făcut către o altă societate din grup şi, prin urmare, în ipoteza în care operaţiunea ar fi fost taxabilă, TVA-ul aferent ar fi fost dedus la nivelul societăţii cumpărătoare apartenente aceluiaşi grup. Prin urmare, la nivel de grup, operaţiunea, ar fi reprezentat o operaţiune de sumă 0 pentru raţiuni de TVA, ipoteză care, face actul administrativ atacat să nu treacă testul proporţionalităţii.
2. Întâmpinările formulate în cauză
Pârâta Administraţia Finanţelor Publice sector 1 Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea raportului de inspecţie fiscală din 28 iulie 2010, iar pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiate.
Pârâta a susţinut că reclamanta avea obligaţia aplicării regimului de taxare şi a colectării TVA pentru operaţiunea de livrare a terenului în cauză, chiar dacă terenul era încadrat în categoria de folosinţă arabil, întrucât la momentul operaţiunii de vânzare, pentru acest teren era deja aprobat regimul de construire, în baza Planului Urbanistic Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006.
De asemenea, referitor la TVA nedeductibilă în sumă de 67.526 RON, pârâta a invocat inadmisibilitatea anulării deciziei de impunere pentru această sumă, motivat de faptul că prin Decizia nr. 61 din 18 februarie 2011, s-a dispus "desfiinţarea diferenţei suplimentare de TVA neacceptată la deducere în sumă de 67.526 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală ale Administraţiei Finanţelor Publice sector 1 conform pct. 12.7 şi pct. 12.8 din instrucţiunile aprobate prin Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005 să dispună măsurile legale, astfel că reclamanta cu privire la această sumă precum şi cu privire la accesoriile calculate la acest debit în sumă de 62.124 RON nu este prejudiciată.
Referitor la TVA nedeductibilă în sumă de 7.535 RON, pârâta a arătat că, în mod legal, organele de inspecţie fiscală nu au acceptat la deducere aceasta ce rezultă din facturile din 10 noiembrie 2008 şi din 2 aprilie 2009, emise de către SC G.E.C. SRL, întrucât societatea nu a prezentat situaţii de lucrări, devize din care să rezulte serviciile prestate.
În ceea ce priveşte respingerea la rambursare a TVA în sumă de 200.428 RON şi stabilirea TVA în sumă de 585.613 RON şi a accesoriilor aferente în sumă de 542.756 RON, pârâta a arătat că reclamanta deşi contestă TVA stabilit suplimentar în sumă de 585.613 RON şi accesoriilor aferente în sumă de 542.756 RON, nu precizează motivele concrete de fapt şi de drept, potrivit dispoziţiilor art. 119 şi art. 12 din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc.
II. Hotărârea Curţii de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 7251 din 21 decembrie 2012, a respins excepţia de inadmisibilitate şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC F.D.V. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Finanţelor Publice sector 1 şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti. A anulat parţial Decizia nr. 61 din 18 februarie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, Decizia de impunere din 28 iulie 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 28 iulie 2010, în ceea ce priveşte suma de 7.535 RON reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente şi a respins contestaţia în ceea ce priveşte celelalte sume ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 61 din 18 februarie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a fost desfiinţată în parte decizia de impunere contestată cu privire la suma de 67.526 RON TVA stabilită suplimentar şi 62.124 RON, majorări de întârziere aferente, urmând a se încheia o nouă decizie de impunere prin care să se procedeze la reanalizarea situaţiei fiscale a societăţii, ţinând cont de prevederile legale, de motivaţiile acesteia şi de cele reţinute în decizia de soluţionare a contestaţiei, fiind respinsă contestaţia, ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte suma de 518.087 RON, diferenţă suplimentară de TVA şi majorări de întârziere aferente în sumă de 480.632 RON.
Prin urmare, nu se poate reţine o vătămare a reclamantei în ceea ce priveşte impunerea acestei sume, în condiţiile în care decizia de impunere a fost desfiinţată cu privire la aceste sume, organul de soluţionare a contestaţiei cenzurând concluziile inspecţiei fiscale, întrucât nu a analizat, dacă a avut loc o prestare efectivă a serviciilor şi acestea au fost utilizate în folosul propriilor operaţiuni taxabile, constatările acestora fiind neclare şi incomplete în raport de dispoziţiile legale care reglementează conţinutul obligatoriu al facturilor.
Instanţa de fond a reţinut că solicitarea iniţială viza rambursarea acestei sume cu titlu de TVA, iar organul de soluţionare a contestaţiei nu a dispus admiterea la deducere a TVA-ului aferent acestor facturi, însă organul fiscal se află încă în procedura administrativă de soluţionare a decontului de TVA, cu privire la această sumă, instanţa de contencios administrativ putând cenzura însă refuzul de rambursare şi impunerea unor eventuale obligaţii fiscale suplimentare.
Referitor la necolectarea de către societate a TVA aferent operaţiunii de vânzare a terenului, instanţa de fond a avut în vedere faptul că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, obiectul înstrăinării era un teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1, nr. cadastral x, care chiar dacă ulterior a fost scos din circuitul agricol, era un teren pe care la data înstrăinării se puteau edifica construcţii, în condiţiile în care prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006, terenul era cuprins parţial în subzona "M3", subzona mixtă cu clădiri cu regim de construire continuu sau discontinuu şi înălţimi maxime de P+4 niveluri, parcela X.
Instanţa de fond a constatat că organele fiscale au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., în concordanţă cu scopul normei, legiuitorul intenţionând să excepteze de la regimul de scutire livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, terenul în cauză fiind unul construibil, astfel după cum era reglementat regimul tehnic la acea dată, neexistând niciun dubiu cu privire la acest aspect.
De asemenea, instanţa a apreciat că decizia de impunere nu încalcă principiul proporţionalităţii, întrucât este o executare a dispoziţiei fiscale care se referă la aplicarea de TVA în cazul livrării unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, nefiind vorba despre un drept de apreciere şi de oportunitate, ci de taxarea unei operaţiuni comerciale dintre două societăţi comerciale.
Referitor la suma de 7.535 RON reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente, despre care s-a reţinut că pentru cele două facturi emise de SC G.E.C. SRL (din 10 noiembrie 2008 şi din 2 aprilie 2009), nu s-au prezentat situaţii de lucrări, devize, nefăcându-se dovada prestării serviciilor, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză fiscală, în care, după o analiză amplă a elementelor prevăzute de art. 155 alin. (5) din C. fisc., se concluzionează că aceste facturi conţin toate elementele prevăzute de lege, pentru a fi considerate documente justificative.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită şi condiţia ca serviciile achiziţionate să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, fiind vorba despre lucrări de montare stâlpi prefabricaţi şi evacuare pământ, servicii în concordanţă cu obiectul de activitate al societăţii "închirierea şi subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate şi promovare şi dezvoltare imobiliară".
III. Împotriva Sentinţei nr. 7251 din 21 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs în termen legal pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi reclamanta SC F.D.V. SRL.
În motivarea recursului formulat reclamanta arată că instanţa de fond a respins cererea sa ce viza suma de 710.980 RON TVA şi accesoriile aferente, înlăturând nemotivat concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză.
Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de fond însuşindu-şi întocmai poziţia organului fiscal care a statuat că pe terenul înstrăinat se puteau edifica construcţii, în condiţiile în care prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006, terenul era cuprins parţial în subzona "M3", subzonă mixtă cu clădiri cu regim de construire continuu sau discontinuu şi înălţimi maxime de P+4 niveluri, parcela X".
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţie în formă aplicabilă la data transferului supus analizei, lucrările de construcţii sunt permise numai în ipoteza în care, în cauză a fost emisă autorizaţia de construire, or, în ipoteza de faţă, o astfel autorizaţie nu era emisă şi astfel terenul - obiect al vânzării, nu putea fi calificat drept teren construibil în sensul legii.
Chiar expertiza tehnică administrată în cauză a tranşat această chestiune şi a arătat clar că la data tranzacţiei în discuţie, terenul nu îndeplinea condiţiile pentru calificarea sa ca "teren construibil".
Mai susţine recurenta-reclamantă că raţionamentul organului fiscal goleşte de conţinut scutirea instituită de legiuitor prin art. 141 alin. (2) C. fisc., arătând că, dacă la o dată ulterioară unui transfer anume, terenul în cauză devine construibil, nu înseamnă automat că era construibil la o dată anterioară.
Pârâta-recurentă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că, în mod nelegal instanţa de fond a dispus anularea în parte a actelor administrative atacate în ceea ce priveşte suma de 7.535 RON reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente.
În motivarea hotărârii, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză fiscală, concluzionând că "aceste facturi conţin toate elementele prevăzute de lege" pentru a fi o considerate documente justificative, însă chiar în această situaţie instanţa trebuia să-şi motivele soluţia.
În speţă, organele de inspecţie fiscală nu au acceptat la deducere TVA în sumă de 7.535 RON din facturile din 10 noiembrie 2008 şi din 2 aprilie 2009, emise de SC G.E.C. SRL întrucât societatea reclamantă nu a prezentat situaţii de lucrări, devize, care să facă dovada prestării serviciilor.
De asemenea, contrar celor reţinute de instanţa de fond, condiţia ca serviciile prestate să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită prin simplul fapt că serviciile prestate sunt în concordanţă cu obiectul de activitate al societăţii.
IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate, precum şi sub toate aspectele, în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente.
IV.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Prin raportul de inspecţie fiscală înregistrat la 28 iulie 2010 s-a stabilit că reclamanta-recurentă SC F.D.V. SRL datorează pentru perioada 12 octombrie 2006 - 30 iunie 2009 suma de 786.041 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar la care s-au calculat majorări de întârziere pentru perioada 26 aprilie 2008 - 31 iulie 2010, în sumă de 542.756 RON.
Prin raportul de inspecţie fiscală menţionat mai sus nu a fost admisă cererea privind deducerea sumei de 67.526 RON TVA aferentă a două facturi emise de firma T.S.A.L. şi respectiv suma de 7.535 RON reprezentând TVA aferentă a două facturi emise de SC G.E.C. SRL.
De asemenea, s-a reţinut că societatea reclamantă nu a colectat TVA aferentă operaţiunii de vânzare a terenului situat în str. G.S., sectorul 1, înstrăinat prin contract de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008 către SC F.D.V.T. SRL, pentru care s-a emis factura din 30 ianuarie 2008 în sumă de 3.742.000 RON fără TVA (TVA în sumă de 710.980 RON), organele fiscale apreciind că terenul nu este scutit de TVA întrucât nu se încadrează în dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
Contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere emisă în baza raportului de inspecţie fiscală a fost respinsă ca neîntemeiată în ceea ce priveşte suma de 518.087 RON TVA suplimentară şi 480.632 RON majorări de întârziere aferente, conform Deciziei nr. 61 din 18 februarie 2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin aceeaşi decizie a fost desfiinţată în parte decizia de impunere contestată pentru suma de 67.526 RON TVA stabilită suplimentar şi 62.124 RON majorări de întârziere aferente, urmând a se reanaliza situaţia fiscală a societăţii şi a se încheia o nouă decizie de impunere.
Împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea obligaţiilor fiscale suplimentare stabilite prin Decizia de impunere din 28 iulie 2010, în sumă de 1.128.369 RON, din care suma de 585.613 RON cu titlu de TVA stabilită suplimentar şi suma de 542.756 RON cu titlu de obligaţii fiscale accesorii şi rambursarea TVA solicitat prin decontul de TVA care a condus la inspecţia fiscală soldată cu întocmirea raportului de inspecţie fiscală din 28 iulie 2010.
Înalta Curte apreciază că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că prin Decizia nr. 61/2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost desfiinţată în parte decizia de impunere contestată, cu privire la suma de 67.526 RON stabilită suplimentar şi 62.124 RON, majorări de întârziere aferente, urmând a se încheia o nouă decizie de impunere prin care să se procedeze la reanalizarea situaţiei fiscale a societăţii, constatând în consecinţă că reclamanta nu este vătămată cu privire la impunerea acestei sume.
Referitor la recursul formulat de reclamanta SC F.D.V.T. SRL
În ceea ce priveşte suma de 710.980 RON şi accesoriile aferente reprezentând TVA necolectat de către societate, aferent înstrăinării terenului situat în str. G.S., sector 1, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei este nefondată.
Recurenta-reclamantă susţine prin recursul formulat că terenul înstrăinat este unul agricol intravilan, norma fiscală reprezentată de art. 141 alin. (2) C. fisc. scutind operaţiunea respectivă de aplicarea TVA.
Dispoziţiile art. 142 alin. (2) C. fisc. prevăd că sunt scutite de taxă următoarele operaţiuni: f) livrarea de construcţii/părţi construcţii şi a terenurilor pe care sunt construite, precum şi a oricăror alte terenuri. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcţii noi, de părţi de construcţii noi sau de terenuri construibile.
Conform definiţiei cuprinsă la pct. 1 al textului menţionat, prin teren construibil se înţelege orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcţii, conform legislaţiei în vigoare.
Terenul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 30 ianuarie 2008, înstrăinat de societatea reclamantă este un teren agricol intravilan situat în str. G.S., sector 1 Bucureşti, având nr. cadastral x, identificat în planul parcelar ca parcela y şi înregistrat în C.F. nr. X a localităţii Bucureşti.
Rezultă aşadar, că operaţiunea efectuată de societate nu este scutită de TVA, fiind o livrare taxabilă conform prevederilor art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 republicată, aplicându-se cota de 19% TVA, întrucât la data înstrăinării regimul tehnic al terenului permitea edificarea de construcţii cu respectarea dispoziţiilor legale.
Aşa cum au reţinut şi organele de inspecţie fiscală, atâta timp cât la data realizării tranzacţiei de către societatea recurentă, regimul urbanistic al terenului era deja aprobat prin Planul Urbanistic Zonal conform H.C.G.M.B. nr. 162/2006 (regim de construire continuu şi discontinuu şi înălţimi maxime de P+4 niveluri), rezultă că din punct de vedere fiscal devine aplicabilă excepţia prevăzută de art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., potrivit căreia livrarea terenului construibil este o operaţiune taxabilă din punct de vedere al TVA.
În consecinţă, recurenta avea obligaţia aplicării regimului de taxare şi a colectării TVA pentru operaţiunea de livrare a terenului în cauză, atâta timp cât la momentul înstrăinării era deja aprobat regimul de construire conform Planului Urbanistic Zonal aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 162/2006.
Împrejurarea că nu era emisă o autorizaţie de construire la momentul înstrăinării nu conduce la concluzia că terenul respectiv nu poate fi încadrat în categoria terenurilor construibile, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, atâta timp cât regimul tehnic al acestuia permitea edificarea de construcţii cu parcurgerea prealabilă a procedurilor de scoatere din circuitul agricol conform art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, obţinerea certificatului de urbanism şi a autorizaţiei de construire.
Nu poate fi reţinută nici critica recurentei-reclamante în sensul că raţionamentul organului fiscal goleşte de conţinut scutirea instituită de legiuitor prin art. 141 alin. (2) C. fisc., atunci când apreciază că dacă la o dată ulterioară unui transfer anume, terenul în cauză devine construibil, înseamnă automat că era construibil la o dată anterioară. Instanţa reţine că stabilirea destinaţiei terenului, a regimului urbanistic al acestuia reprezintă o chestiune prealabilă obţinerii documentaţiei necesare, în vederea edificării construcţiilor.
De asemenea, acest aspect nu poate fi tranşat de expertul tehnic desemnat în cauză, constituind o chestiune ce ţine de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei, atribut exclusiv al judecătorului fondului.
Aşadar, în mod corect instanţa de fond a constatat că organele de control fiscal au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., în concordanţă cu scopul normei, atunci când au stabilit că terenul înstrăinat de către societatea recurentă este exceptat de la "regimul de scutire, terenul respectiv fiind unul construibil, astfel după cum este reglementat regimul tehnic la acea dată, neexistând nici un dubiu cu privire la acest aspect".
Referitor la recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti
Criticile formulate vizează suma de 7.535 RON reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente pentru care instanţa de fond a anulat în parte decizia de impunere.
Prin actele administrativ-fiscale contestate s-a stabilit că TVA în sumă de 7.535 RON aferentă facturilor din 10 noiembrie 2008 şi din 2 aprilie 2009 emise de SC G.E.C. SRL nu este deductibilă, întrucât societatea nu a prezentat situaţii de lucrări, devize, din care să rezulte serviciile prestate.
Conform art. 145 alin. (2) C. fisc.: "orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în scopul operaţiunilor taxabile".
Totodată, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA achitată sau datorată aferentă bunurilor livrate sau serviciilor prestate, persoana impozabilă trebuie să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fisc.
Aşadar, pentru ca TVA să fie deductibilă este necesar ca bunurile sau serviciile achiziţionate să fie destinate utilizării în scopul operaţiunilor taxabile, iar facturile deţinute să cuprindă informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Raportat la facturile în discuţie (din 10 noiembrie 2008 şi din 2 aprilie 2009 emise de SC G.E.C. SRL), aşa cum s-a reţinut şi prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, cerinţele art. 145 alin. (2) şi art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 sunt îndeplinite, în sensul că serviciile achiziţionate au fost destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, iar facturile sunt corect întocmite cuprinzând elementele obligatorii prevăzute de C. fisc.
Aşadar, criticile recurentei-pârâte sub acest aspect, sunt nefondate.
II.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de SC F.D.V. SRL, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Finanţelor Publice sector 1 Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 251 din 21 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 851/2014. Contencios. Alte cereri. Fond | ICCJ. Decizia nr. 880/2014. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
