ICCJ. Decizia nr. 902/2014. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 902/2014
Dosar nr. 3903/109/2010*
Şedinţa publică de la 25 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 octombrie 2010, reclamanţii D.E.M. şi D.A.M. au chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş pentru a se dispune anularea Deciziilor nr. c din 11 iunie 2010 şi nr. d din 11 iunie 2010, precum şi a Deciziilor de impunere nr. x/2010 şi nr. y/2010, cu obligarea emiterii unor noi decizii prin care să le soluţioneze fondul contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, au arătat că, inspectorii fiscali au realizat un control în cursul lunii octombrie 2009 pentru verificarea unor tranzacţii imobiliare, realizate în perioada 2006 - 2009, fiind întocmite raport de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere din 26 noiembrie 2009. Au contestat această decizie, contestaţia s-a admis prin Decizia nr. 55 din 19 martie 2010 şi s-au emis două decizii de impunere, în numele fiecărei părţi, respectiv nr. z/2010 şi nr. a/2010.
Au apreciat că cele două decizii de impunere sunt nelegale, deoarece dispoziţiile legale, nu prevăd o revocare a actelor, decât dacă s-a modificat baza de impunere şi doar în cazul impozitului pe venit şi nu al TVA, cum este în speţă.
S-a susţinut astfel, că pârâta a emis Deciziile nr. c şi nr. d din data de 11 iunie 2010, ce fac obiectul acţiunii, decizii contestate întrucât organul fiscal, putea să emită o nouă decizie, doar dacă putea să desfiinţeze actul parţial.
De asemenea, au mai susţinut că actele fiscale sunt nelegale, deoarece li se pretinde achitarea sumei de 296.295 RON, pe care o achitaseră la data de 5 ianuarie 2010, aspect asupra căruia s-a pronunţat şi instanţa de judecată cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare, stabilindu-se că, suma ce poate fi executată este de 108.214 RON, pentru fiecare dintre soţi şi nu suma de 512.723 RON, inclusă în actele supuse anulării.
Prin Sentinţa nr. 324 din 1 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, reţinându-se că, în raport de valoarea din obiectul acţiunii (512.723 RON), dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, stabilesc competenţa acestei instanţe.
Prin Sentinţa nr. 305/F-CONT din 1 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a fost admisă acţiunea şi s-a dispus obligarea pârâtei să soluţioneze fondul cauzei.
S-a apreciat că prin modalitatea în care s-a derulat această procedură, a rezultat că pârâta nu a soluţionat contestaţia formulată de reclamanţi, limitându-se doar să-şi corecteze propriile greşeli, vătămându-i pe reclamanţi prin nesoluţionarea contestaţiei, prin aceea că a emis mai multe decizii de impunere, încercând să facă o executare silită, fără a ţine cont de apărările părţilor şi de achitarea parţială a sumei.
S-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 213 din C. proc. fisc., care o obligă să soluţioneze contestaţia depusă de părţi în limitele sesizării, fără a le crea o situaţie mai grea în calea de atac.
Având în vedere dispoziţiile art. 86 alin. (1) C. proc. fisc., s-a reţinut că pârâta nu putea să emită decât prima decizie de impunere, din moment ce nu s-a modificat baza de impunere şi deşi actele intraseră în circuitul civil, pârâta le-a revocat, însă fără a stabili dacă sunt legale şi din punctul de vedere al reclamanţilor.
Împotriva acestei soluţii, pârâta a formulat recurs, acesta fiind admis prin Decizia nr. 3084 din 19 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, soluţia fiind casată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se soluţiona fondul cauzei.
Prin Sentinţa nr. 333/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.E.M. şi D.A.M., împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice, s-a dispus anularea parţială a Deciziilor nr. c şi nr. d din data de 11 iunie 2010, Deciziilor de impunere nr. x şi nr. y din data de 29 iunie 2010; constatându-se că pârâţii datorează bugetului de stat câte 108.214 RON, cu titlu de majorări de întârziere TVA.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au fost vătămaţi pentru că au fost emise două decizii, fără a fi modificată baza de impunere şi pentru aceleaşi obligaţii fiscale, ci pentru că s-a dublat în mod nejustificat suma datorată, realizându-se contradicţie între actele fiscale emise de pârâtă, pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi fapte.
S-a constatat că Decizia nr. 55 din 19 martie 2010 a anulat Decizia de impunere din 26 noiembrie 2009 emisă pe numele reclamantului pentru suma de 512.723 RON, din care 296.295 RON TVA suplimentar şi 216.428 RON, majorări de întârziere, urmând ca pentru aceste obligaţii fiscale să se emită noi decizii de impunere pentru fiecare persoană fizică în parte, decizie care nu a fost respectată.
S-a mai reţinut că prin somaţiile din data de 28 mai 2010, cei doi reclamanţi (în urma plăţii debitului principal) au fost somaţi să plătească câte o sumă de 108.214 RON, titlurile executorii fiind emise de asemenea pentru aceeaşi sumă, iar din Sentinţa civilă nr. 6168 din 23 iulie 2010, pronunţată de Judecătoria Piteşti, a rezultat că reclamanţii au achitat suma de 296.295 RON, urmând să mai achite diferenţa de 216.428 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, aferente TVA.
În condiţiile în care pârâta a recunoscut prin intermediul somaţiilor cuantumul sumei datorate, s-a constatat că nu se justifică suma reţinută prin actele supuse anulării.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti (fostă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs invocate se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. invocându-se faptul că soluţia de admitere a acţiunii este justificată prin motivele contradictorii şi este dată cu aplicarea greşită a legii.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal prima instanţă îşi justifică soluţia prin motive străine de natura cauzei, atunci când se invocă o hotărâre a Judecătoriei Piteşti pronunţată în cadrul unei contestaţii la executare, contestaţie care a avut ca obiect actele de executare întocmite de Administraţia Finanţelor Publice Piteşti şi nu titlul executoriu, respectiv Decizia nr. b şi Decizia nr. y din data de 29 iunie 2010, titluri executorii necontestate potrivit art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
În raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta arată că soluţia instanţei de fond prin care a fost obligată să soluţioneze fondul contestaţiei este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003 şi a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte lipsa procedurii prealabile administrative.
Se arată că reclamanţii nu au formulat contestaţie administrativă împotriva ultimelor Decizii de impunere nr. x şi nr. y din 29 iunie 2010 ci au formulat contestaţie împotriva Deciziilor anterioare nr. c din 11 iunie 2010 şi nr. d din 11 iunie 2010, decizii în baza cărora au fost emise deciziile de impunere contestate direct, prin formularea prezentei acţiunii pe rolul Curţii de Apel Piteşti.
Recurenta arată că pe fond, deciziile contestate sunt legal emise în contextul în care reclamanţii-intimaţi au recunoscut debitul principal şi au efectuat o plată parţială, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 ca normă generală, ci dispoziţiile Legii nr. 571/2003 şi O.G. nr. 92/2003 ca normă cu caracter special.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii de nefondat.
Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea va aprecia pentru următoarele considerente că recursul este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză invocarea Sentinţei civile nr. 6188 din 23 iulie 2010 pronunţată în cadrul unei contestaţii la executare reprezintă un argument al primei instanţe de admitere a acţiunii iar contestaţia la executare formulată priveşte acelaşi debit stabilit în sarcina reclamanţilor prin decizii de impunere succesive.
Astfel contestaţia la executare a avut ca obiect titlurile executorii emise în baza Deciziilor de impunere nr. a/2010 şi a Deciziei de impunere nr. z/2010, decizii de impunere anulate prin Deciziile nr. c din 11 iunie 2010 şi d din 11 iunie 2010, în baza cărora au fost emise deciziile contestate în prezenta cauză nr. x/2010 şi nr. y/2010.
Toate cele patru decizii de impunere au avut la bază verificările menţionate în procesul-verbal din 21 octombrie 2009, dispoziţia de măsuri din 21 octombrie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 26 noiembrie 2009 prin care au fost verificate legalitatea unor tranzacţii imobiliare şi s-au constatat în sarcina reclamanţilor obligaţii la bugetul de stat cu titlu de TVA plus majorări de întârziere.
Reclamanţii-intimaţi au contestat cuantumul stabilit în sarcina lor, în raport şi de unele plăţi efectuate astfel încât nu se poate reţine susţinerea în sensul că sentinţa Judecătoriei Piteşti pronunţată în cadrul contestaţiei la executare nu are legătură cu soluţionarea prezentei cauze.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat în cauză neputându-se reţine lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 205 din O.G. nr. 92/2003.
Fapt de necontestat reclamanţii nu au contestat ultimele decizii de impunere nr. x şi nr. y/2010 prin care s-a menţinut în sarcina lor obligaţia principală de plata TVA plus majorări de întârziere.
Dar această procedură prealabilă nu era aplicabilă în prezenta cauză în raport de obiectul acţiunii, reclamanţii contestând şi solicitând anularea Deciziilor nr. c şi d din 11 iunie 2010, decizii prin care nu le-au fost soluţionate contestaţiile formulate împotriva Deciziilor de impunere nr. z şi nr. a din 15 aprilie 2010 şi în baza cărora au fost emise ultimele decizii de impunere contestate prin prezenta acţiune.
În mod corect prima instanţă a apreciat că recurenta nu a respectat la emiterea Deciziilor de soluţionare a contestaţiilor nr. c şi d din 11 iunie 2010 dispoziţiile art. 213 şi 216 din O.G. nr. 92/2003, în sensul că nu a soluţionat pe fond contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere din 15 aprilie 2010.
Recurenta a făcut aplicarea art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2013 şi a desfiinţat total deciziile de impunere din 15 aprilie 2010 emiţând noi decizii de impunere, dar fără a analiza pe fond contestaţiile formulate în condiţiile în care acestea erau contestate nu atât pentru lipsa elementelor de formă cât în principal pentru stabilirea greşită a cuantumului obligaţiilor de plată în condiţiile în care reclamanta prin contestaţiile formulate au invocat plăţi parţiale din debitul principal, argumente care nu au fost înlăturate motivat prin Deciziile de soluţionare a contestaţiilor nr. c şi d din 11 iunie 2010.
În mod corect prima instanţă a constatat că în mod greşit şi nelegal prin Deciziile nr. c şi d din 11 iunie 2010 nu au fost soluţionate contestaţiile formulate şi au fost emise nelegal noi decizii de impunere din 29 iunie 2010 contestate prin prezenta acţiune, pentru acelaşi debit menţionat în raportul de inspecţie fiscală din 26 noiembrie 2009 în baza căruia s-a emis prima decizie de impunere pentru întreg debitul pe numele reclamantului D.E.M.
Soluţia de fond dispusă de anulare a actelor contestate şi de obligare a recurentei-pârâte la soluţionarea contestaţiilor pe fond este corectă deoarece contestaţia reclamanţilor-intimaţi nu a fost soluţionată prin Deciziile nr. c şi d din 11 iunie 2010, fiind emise nelegal deciziile de impunere din 29 iunie 2010, fără a fi respinse motivat susţinerile pe fond formulate de reclamanţi şi fără a fi înrăutăţită situaţia reclamanţilor contestatori în propria cale de atac.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti (fostă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş) împotriva Sentinţei nr. 333/F-CONT din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2014
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 880/2014. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 908/2014. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
