ICCJ. Decizia nr. 1046/2015. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1046/2015
Dosar nr. 3084/1/2014
Şedinţa publică de la 9 martie 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2314 din 20 mai 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A.N.I. împotriva Sentinţei nr. 214 din 1 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi a modificat sentinţa recurată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul K.K., ca neîntemeiată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa de recurs a reţinut că,
instanţă de fond a fost sesizată în baza art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 pentru a se pronunţa asupra legalităţii raportului de evaluare nr. 105645/GII/26 septembrie 2011 al ANI prin care s-a constatat că intimatul-reclamant în calitate de deputat în Parlamentul României nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese întrucât în perioada 2004-2010 a propus angajarea şi a avizat contractul de muncă al soţiei şi fiului său la cabinetul parlamentar apreciindu-se că au fost încălcate de acesta dispoziţiile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003.
Prima instanţă, prin soluţia dispusă, a apreciat că dispoziţiile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003 nu sunt aplicabile categoriei demnitarilor senatori sau deputaţi deoarece Constituţia, Legea nr. 96/2006 şi Legea nr. 161/2003 nu conţin dispoziţii privitoare la conflictul de interese în situaţia deputaţilor şi senatorilor astfel încât nu pot fi extinse prin analogie dispoziţiilor art. 70-71 din Legea nr. 161/2003.
Înalta Curte a apreciat că, această interpretare în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu ar fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnităţi sau funcţii publice, respectiv deputaţilor sau senatorilor, este nelegală şi eronată.
Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.
În acest sens, prezintă relevanţă considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013 prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcţii şi demnităţi publice”, în considerarea căreia le revin obligaţii specifice.
A mai constatat instanţa constituţională, situaţia deputaţilor şi a senatorilor - prevăzută la pct. 3 din art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ.
În ceea ce priveşte motivele de nulitate invocate de reclamantul-intimat prin întâmpinare, instanța de recurs a apreciat că nu pot fi reținute deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi aplicate prezentei cauze.
Aceasta deoarece excepţia de nelegalitate este invocată de reclamant cu privire la însăşi raportul de evaluare emis de A.N.I. şi care formează obiectul sesizării instanţei de fond conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi nu un act administrativ de care depinde soluţionarea prezentului litigiu pe fond.
În opinia instanţei de recurs excepţia de nelegalitate în raport de obiect a fost considerată ca fiind inadmisibilă şi nu poate fi reţinută ca motiv de nulitate a actului administrativ individual contestat.
Deasemenea, în ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, consacrat constituţional, de către recurentă prin încheierea raportului de evaluare nr. 105645/GII din 26 noiembrie 2011, instanța de recurs a constat că contestația este nefondată.
În cauză autoritatea recurentă avea competenţa materială şi funcţională de a emite raportul de evaluare contestat, verificările fiind începute de Agenţie la 17 noiembrie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.
Prin urmare întreaga perioadă s-a derulat sub imperiul normelor procedurale reglementate în Legea nr. 176/2010, iar din punct de vedere al dreptului material, faptele au analizate şi încadrate juridic în prevederile art. 70-71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare întreaga perioadă supusă evaluării 2004-2010, cu respectarea principiului tempus regit actum.
De aceea, Înalta Curte a constatat că nu poate fi reţinut aspectul de nelegalitate privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, aplicarea greşită a legii în timp de către autoritatea recurentă neputând fi reţinută deoarece nu este o apărare fondată.
Împotriva Dispoziției nr. 2314 din 20 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, K.K. a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea cererii se arată că instanţa de recurs a apreciat eronat că "în speţă prezintă relevanţă considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013 a Curţii Constituţionale", prin care a fost soluţionată obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, întrucât din analiza Deciziei Curţii Constituţionale rezultă că aceasta nu a fost pronunţată în urma sesizării cu privire la neconstituționalitatea dispoziţiilor Legii nr. 161/2003, ci cu privire la dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006, în care a fost prevăzut termenul de contestare de 45 de zile pe care le are la îndemână parlamentarul declarat de A.N.I. ca fiind incompatibil, pentru a ataca la instanţa judecătorească raportul Agenţiei.
Aprecierile Curţii Constituţionale se refereau strict la tratamentul juridic diferenţiat de procedură şi anume la neconstituţionalitatea termenului de 45 de zile, la exercitarea căii de atac. Aceste aprecieri nu se referau la interpretarea Legii nr. 161/2003, sub aspectul că parlamentarilor sunt aplicabile situaţiile de conflict de interese în baza art. 10 şi 71 din această lege.
Chiar Curtea Constituţională afirmă că "statutul constituţional şi legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanţi ai poporului este diferit de statutul funcţionarilor publici, şi în general de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în consecinţă, particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi”. În acest context se încadrează şi posibilitatea de a angaja persoane de încredere la cabinetele parlamentare teritoriale, nefiind interzisă angajarea rudelor.
Instanţa de recurs prin argumentarea la motivarea deciziei pronunțate invocând Decizia nr. 81/2013 Curţii Constituţionale nu a făcut altceva decât a adăugat la lege într-un mod nepermis,pronunţând în aceste condiţii o decizie eronată, nelegală.
Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a arătat că motivele dezvoltate de contestator se referă la pretinse erori de judecată, iar nu la „greşeli materiale", în înţelesul dat acestei noţiuni de prevederile art. 318 C. proc. civ.
Examinând cauza şi decizia contestată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată cererea că prezenta contestație în anulare este nefondată.
În vederea soluţionării prezentei contestaţii în anulare, Înalta Curte arată următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţii în anulare: contestaţia în anulare de drept comun, (art. 317 C. proc. civ.) şi contestaţia în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).
Având în vedere temeiul legal invocat, precum şi criticile formulate, se vor analiza condiţiile contestaţiei în anulare speciale reglementate de art. 318 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare specială, codul de procedură civilă prevede în art. 318, două motive, şi anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori materiale sau instanţa a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În speţa prezentă, contestatorul a invocat ca temei al cererii sale, săvârşirea unor erori materiale, motiv pentru care analiza contestaţiei se va efectua sub acest aspect.
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei cvasiunanime, în sensul art. 318 C. proc. civ., prin greşeală materială se înţelege o greşeală de ordin procedural, care a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. În această categorie intră greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
O greşeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situaţia de fapt reţinută de instanţă ar putea fi eronată, este o greşeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispoziţiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greşeli de fond, ceea ce ar excede condiţiilor prevăzute expres şi restrictiv în cuprinsul art. 318 Cod procedura civilă.
În speţa prezentă, criticile formulate de contestator privesc greşita apreciere a probelor, precum şi greşita interpretare a prevederilor legale de drept substanţial aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.
Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestaţiei în anulare pentru că exced voinţei legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestaţia în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare şi nu de reformare.
Neexaminarea, în mod real şi adecvat a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei şi a prevederilor legale de drept substanţial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestaţie în anulare.
Trebuie precizat că, aşa cum s-a relevat şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.
Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestaţie în anulare, omisiunea analizării reale şi adecvate a susţinerilor părţilor, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamantul-contestator nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Din perspectiva analizei efectuate în prezenta decizie, se constată că motivele invocate de reclamantul-contestator nu se circumscriu noţiunii de greşeală materială, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 318 teza I Cod procedura civilă, text care se referă la erori de ordin procedural şi nu la pretinse erori de fond, de judecată în legătură cu aprecierea probelor, a stării de fapt sau interpretarea şi aplicarea prevederilor legale incidente în cauză.
Faţă de considerentele de mai sus, se va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul K.K.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de K.K. împotriva Deciziei nr. 2314 din 20 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1044/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6194/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
