ICCJ. Decizia nr. 1090/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1090/2015
Dosar nr. 1281/44/2012
Şedinţa publică de la 11 martie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.O. SA Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.S.C., anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală din 25 mai 2011, a Deciziei de impunere din 25 mai 2011 şi a deciziei nr. 250 din 30 mai 2012 întocmite de aceasta din urmă.
Motivând acţiunea, reclamanta a arătat că nemulţumirile societăţii cu privire la soluţionarea punctelor 1.1 si 1.4. din capitolul III al deciziei 250 şi care fac obiectul punctelor 1 si 3 din prezenta contestaţie, sunt legate de greşita aplicare a legii cu privire la dispoziţiile art. 216 alin. (3) Cod de procedura fiscală.
Astfel, deşi prin cele două puncte, A.N.A.F. - D.G.S.C. a dispus admiterea contestaţiei formulate de societate, soluţia pronunţată de către organul de soluţionare a contestaţiei excede cadrul legal deschizând posibilitatea organelor de inspecţie fiscală să efectueze practic o nouă inspecţie fiscală, aspecte care contravin practic dispoziţiilor art. 104 şi 105 alin. (3) C. proc. fisc. privind modul de realizare a inspecţiei fiscale.
Mai arată că obligaţiile instituite de către D.G.S.C. prin decizia atacată de a „reanaliza cauza” respectiv „să se procedeze la o nouă verificare” încalcă atât dispoziţiile art. 216 alin. (3) C. proc. civ. cât şi art. 104, 105 alin. (3) C. proc. fisc.
Printr-o asemenea dispoziţie se încalcă o normă imperativă C. proc. fisc. şi anume dispoziţiile prevăzute la art. 105 alin. (3) prin care se stabileşte în mod expres că „Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării”.
Referitor la motivele contestaţiei pentru capătul de cerere nr. 2 care se raportează la punctul 1.3. din capitolul III al Deciziei nr. 250 din 30 mai 2012 arată că societatea a încheiat contractul x/2006 cu societatea A.A.A., persoană impozabilă stabilită în Norvegia, prin care s-a angajat să îi construiască şi să livreze acesteia din urmă o navă maritimă în conformitate cu specificaţiile prevăzute în contract.
Urmare a derulării şi executării contractului deşi Societate şi-a îndeplinit în mod corect obligaţiile contractuale, partenerul contractual A.A. nu şi-a respectat obligaţiile contractuale cu privire la: furnizarea documentaţiei de execuţie a obiectului contractului (a fost furnizată ulterior datei expirării termenului agreat de către cele două părţi), fapt ce a determinat un prejudiciu prin aceea că societatea a fost nevoită să modifice programul de execuţie a celorlalte contracte aflate în execuţie, aspect ce a generat pierderi care au ridicat costul execuţiei.
În acest sens în data de 9 iunie 2008, părţile au încheiat actul adiţional nr. x/2006, prin care clientul şi-a asumat obligaţia de a plăti cu titlu de daune următoarele sume adiţionale, până la 50 euro pe zi de întârziere a furnizării planurilor de documentaţie - calculată pentru numărul de zile de întârziere, suma de 765.000 euro ca urmare a utilizării unor subcontractori cu preţ ridicat şi suma de 300.000 euro ca urmare a costurilor de accelerare a lucrărilor în şantierul STX.
Deşi au concluzionat că o parte din suma de 1.477.500 euro (respectiv suma de 1.065.000 euro) facturată de către STX reprezintă majorarea contravalorii navei livrate de către aceasta clientului, organele de control au calculat TVA de plată suplimentar în sumă de 739.812 lei, precum şi obligaţii accesorii aferente (i.e. majorări de întârziere).
Precizează reclamanta că ambele părţi au considerat justificată majorarea preţului de vânzare/tarifului de construcţie a navei (prin încheierea actului adiţional în cauză), STX a procedat la facturarea către client a bazei impozabile în valoare de 1.477.500 euro, în plus faţă de onorariile (iniţiale şi adiţionale) aferente obiectului contractului agreate de către cele două părţi.
Societatea a urmărit să se asigure că îndeplineşte strict condiţiile de formă menţionate de către organele de control întrucât, în fapt, aceste sume sunt scutite de TVA în baza faptului că reprezintă contrapartida (parţială) primită pentru o livrare de bunuri scutită de TVA cu drept de deducere, iar această scutire nu a fost contestată de către organele de control.
În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Regulamentul (CEE) nr. 2913 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul M.F.P. nr. 2421/2007 privind instrucţiunile de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143, alin. (1), lit. a)-i), art. 143, alin. (2) şi art. 1441 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Ghidul de TVA, Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2658/97 privind tarifele şi nomenclatorul statistic şi Tariful Vamal Comun, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul M.F.P. nr. 2218/2006 de aprobare a Normei de aplicare a scutirilor de taxă pe valoarea adăugată pentru traficul internaţional de bunuri, prevăzute la art. 144, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi Regulamentul Consiliului nr. 2913/92 de instituire a Codul Vamal Comunitar, cu modificările şi completările ulterioare.
Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea contestaţiei, ca nefondată. În esenţă, a susţinut că din analiza documentelor s-a reţinut că SC S.O. SA Brăila şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA aferentă facturilor de avans emise în anul 2007 şi 2010 la data emiterii facturilor, în baza prevederilor art. 1342 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
Apreciază că, în anul 2006, SC S.O. SA Brăila a încheiat contractul nr. 86 cu societatea A.A. AS, persoană impozabilă stabilită în Norvegia, prin care s-a angajat să îi construiască/livreze acesteia din urmă un corp de navă pentru o navă de aprovizionare platforme tip UT 755 LN. Conform contractului încheiat; beneficiarul avea obligaţia să pună la dispoziţia SC S.O. SA Brăila planurile detaliate de construcţie a acestei nave. Pe parcursul derulării contractului, s-a constatat că beneficiarul extern a furnizat planurile de construcţie navei cu întârziere. Nerespectarea obligaţiilor contractuale de către client a cauzat costuri suplimentare la nivelul SC S.O. SA Brăila în vederea derulării obiectului contractului conform termenilor agreaţi şi, prin urmare, părţile au negociat majorarea bazei de impozitare aferente navei construite/livrate, prin solicitarea plăţii unui preţ/tarif suplimentar.
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 292 din 18 decembrie 2013, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta SC V.B. SA (fostă SC S.O. SA Brăila), în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti şi a dispus anularea în parte a raportului de inspecţie fiscală din 25 mai 2011, Decizia de impunere din 25 mai 2011 şi decizia nr. 250 din 30 mai 2012 numai în privinţa sumei de 739.812 lei reprezentând TVA calculată suplimentar şi 624.253 lei reprezentând accesorii aferente (punctul 1.3 din capitolul III din Decizia nr. 250 din 30 mai 2012) şi exonerează pe reclamantă de plata acestor sume.
Totodată, a menţinut celelalte dispoziţii ale Deciziei nr. 250 din 30 mai 2012 emisă de către A.N.A.F., a admis cererea formulată de expertul N.C. şi dispus suplimentarea onorariului provizoriu cu 2.500 lei.
A reţinut că, urmare a controlului efectuat în perioada martie-mai 2011 au fost emise de către pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală a Marilor Contribuabili raportul de inspecţie fiscală din 25 mai 2011, şi Decizia de impunere din 25 mai 2011.
Prin Decizia de impunere din 25 mai 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă în baza constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală din 25 mai 2011, organele de inspecţie fiscală din cadrul D.G.A.M.C. au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată datorate bugetului de stat de către SC S.O. SA Brăila în sumă totală de 12.632.061 lei reprezentând:
- 7.901.341 lei - taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată;
- 4.730.720 lei - majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar.
Perioada supusă verificării: 01 august 2007-31 mai 2010.
Împotriva acestei decizii de impunere reclamanta a formulat plângere prealabilă care a fost soluționată prin Decizia nr. 250 din 30 mai 2013 prin care s-au dispus următoarele:
1. Respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de SC S.O. SA Brăila împotriva Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili pentru suma de 1.364.065 lei reprezentând:
- 739.812 lei TVA stabilită suplimentar de plată;
- 624.253 lei - majorări de întârziere.
2. Respingerea ca nemotivată a contestaţiei formulată de SC S.O. SA Brăila împotriva Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 114.801 lei reprezentând:
- 60.914 lei - TVA stabilită suplimentar de plată;
- 53.887 lei - majorări de întârziere.
3. Desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suma de 11.153.195 lei reprezentând:
- 7.100.615 lei - TVA stabilită suplimentar de plată;
- 4.027.184 lei - majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar de plată;
- 25.396 lei - majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 874.451 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală printr-o altă echipă să reanalizeze cauza, pe aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi debite în funcţie de cele precizate în cuprinsul deciziei şi emiterea unui nou act administrativ.
Arată instanţa că, în esenţă, reclamanta critică dispoziţia privind desfiinţarea parţială a Deciziei de impunere din 25 mai 2011 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru suma de 11.153.195 lei reprezentând 7.100.615 lei - TVA suplimentar de plată, 4.027.184 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar de plată, 25.396 lei - majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 874.451 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală printr-o altă echipă să reanalizeze cauza, pe aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi debite în funcţie de cele precizate în cuprinsul deciziei şi să emită un nou act administrativ.
De asemenea, reclamanta a mai criticat şi respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei prealabile vizând suma totală de 1.364.065 lei reprezentând 739.812 lei - TVA suplimentar de plată şi 624.253 - majorări de întârziere.
Fată de acestea, instanţa de fond, a apreciat că este întemeiată numai contestaţia vizând această ultimă măsură luată de către organul competent să soluţioneze plângerea prealabilă. Astfel a constatat că organele de control au stabilit suma de 739.812 lei reprezentând TVA suplimentar de plată şi 624.253 majorări de întârziere urmare a încheierii de către reclamantă a contractului nr. 86-2006 cu societatea A.A. AS din Norvegia privind construirea şi livrarea unei nave maritime.
Deşi reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin contract, A.A. nu şi-a respectat obligaţiile contractuale privind furnizarea documentaţiei de execuţie astfel încât reclamanta a modificat programul de execuţie a celorlalte contracte aflate în execuţie, cu consecinţa unor pierderi ce au ridicat costul execuţiei.
Organele de control au apreciat că aceste sume nu îndeplinesc condiţiile pentru justificarea exportului şi, implicit de scutire de TVA întrucât nu au fost incluse în declaraţia vamală de export din 22 martie 2008 aşa cum impun prevederile art. 2 şi 3 din Ordinul M.F.P. 2421/2007.
Însă, susţine instanţa fondului, având în vedere prevederile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea 571/2003 precum şi faptul că ulterior reclamanta a rectificat declaraţia vamală şi a solicitat suspendarea controlului în vederea realizării acestei operaţiunii este îndreptăţită să beneficieze de scutire de TVA.
În plus, reclamanta a solicitat reverificarea operaţiunii după expirarea inspecţiei fiscale.
Şi concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, faţă de care pârâta nu a înţeles să formuleze obiecțiuni, reţine instanţa de fond că este întemeiată contestaţia în ceea ce priveşte suma de 739.812 lei - TVA suplimentar de plată şi 624.253 - majorări de întârziere.
În ceea ce priveşte măsura dispusă privind reanalizarea cauzei, pe aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi debite constând în sumele de 11.153.195 lei reprezentând 7.100.615 lei - TVA suplimentar de plată, 4.027.184 lei reprezentând majorări de întârziere aferente TVA stabilită suplimentar de plată, 25.396 lei - majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 874.451 lei, instanţa a apreciat ă nu sunt întemeiate criticile reclamantei.
Referitor la suma de 7.041.112 lei reprezentând TVA pentru livrarea corpului de navă către SC S.O. SA Tulcea, instanţa a reţinut că, din documentele existente la dosarul cauzei, nu rezultă dacă organele de inspecţie fiscală au analizat dacă în preţ sunt incluse materialele şi documentele menţionate în documentaţia contractuală, puse la dispoziţie de A.Y.L.A. Norvegia, în regim de perfecţionare activă.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 292 din 18 decembrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi a declarat recurs reclamanta SC V. SA Brăila fostă SC S.O. SA Brăila şi pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
Reclamanta SC V. SA Brăila prin cererea de recurs formulată invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. şi 104-105 alin. (3) din acelaşi cod.
În fapt, se susţine că prin decizia de soluţionare a contestaţiei formulate de societate împotriva raportului de control şi a deciziei de impunere s-a dispus de către Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor reverificarea situaţiei fiscale la nivelul societăţii de către o altă echipă decât cea care a întocmit actul de control contestat, ori prin această dispoziţie de reluare a inspecţiei fiscale se încalcă limitele prevăzute de art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. unde se prevede „că prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un act administrativ fiscal care va avea în vedere considerentele deciziei de soluţionare.
Sunt încălcate de asemenea, şi prevederile art. 105 alin. (3) prin care se stabileşte în mod expres că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.
Instanţa de fond a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 pct. 5 şi 11 pct. 6 din Ordinul A.N.A.F. nr. 2137/2011 însă interpretarea acestui Ordin în sensul că prin decizia de soluţionare a contestaţiei se poate dispune efectuarea unui nou control este greşită.
A.N.A.F. prin cererea de recurs formulată solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Susţine nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât în cauză erau incidente dispoziţiile legale ce reglementează scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare pentru livrări intracomunitare şi pentru transportul internaţional şi intracomunitar respectiv art. 143 şi art. 1441 C. fisc. dar şi prevederile legate de corectarea documentelor respectiv art. 159.
Taxa pe valoarea adăugată în valoare de 739.812 lei reprezentând TVA şi au fost calculată de organele fiscale în conformitate cu dispoziţiile art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 întrucât nu erau îndeplinite condiţiile pentru ca reclamanta să beneficieze de scutirea de TVA nefiind justificată operaţiunea de export.
În privinţa accesoriilor în valoare de 624.253 lei s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 119 şi urm C. proc. fisc., conform cărora pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Examinând sentinţa recurată în raport de motivele invocate şi limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ. Curtea constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente.
Problemele supuse dezbaterii în prezenta speţă o reprezintă interpretarea dispoziţiilor din decizia de soluţionare a contestaţiei din 30 mai 2012 de la pct. 1.1 şi 1.4 din Capitolul III prin care s-a impus reevaluarea situaţiei fiscale la nivelul societăţii pentru perioada supusă controlului, dar şi stabilirea regimului juridic a operaţiunii pentru care organele fiscale au stabilit un TVA suplimentar de 739.812 lei, şi anume dacă în speţă este vorba de o operaţiune de export care beneficiază de scutire de TVA sau de o stabilire a bazei de impunere pentru livrări de mărfuri şi servicii în piaţa internă.
Astfel, prin Decizia nr. 250 din 30 mai 2012 organele fiscale investite cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de impunere din 25 mai 2011, au dispus desfiinţarea parţială a deciziei privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi reanalizarea situaţiei fiscale printr-o altă echipă pe aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi debite.
Reclamanta-recurentă susţine că prin aceste dispoziţii s-a încuviinţat o nouă inspecţie fiscală contrar prevederilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. potrivit cărora „prin decizia se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare”,. S-au încălcat de asemenea, prevederile art. 104 C. fisc. care stabilesc inspecţia fiscală nu poate depăşi în cadrul marilor contribuabili durata de 6 luni, dar şi art. 105 alin. (3) prin care se stabileşte în mod expres că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat pentru fiecare perioadă supusă inspectării.
Instanţa de fond prin sentinţa recurată concluzionează că măsurile de reevaluare a situaţiei fiscale la nivelul societăţii, cuprinse în decizia nr. 250 din 30 mai 2012, respectă dispoziţiile din Ordinul nr. 2137/2011 art. 11 pct. 5 şi art. 11 pct. 6 dar în considerentele hotărârii nu face o analiză efectivă a dispoziţiilor din cuprinsul deciziei în sensul de a stabili limitele reevaluării, respectiv dacă ne aflăm în prezenţa reluării inspecţiei sau numai o reevaluare a stării de fapt şi elementelor rezultate din inspecţia efectuată. Se impunea stabilirea acestor limite întrucât în cuprinsul deciziei contestate organele fiscale vorbesc de o reevaluare efectuată de o altă echipă de control asupra tuturor informaţiilor şi documentelor pe care le consideră utile în vederea încadrării corecte a operaţiunilor, raportându-se la toate temeiurile legale aplicabile în materie în perioada verificată fiind invocate inclusiv dispoziţiile legale care justifică întinderea inspecţiei fiscale.
Prin hotărârea recurată judecătorul fondului a mai stabilit că societatea este îndreptăţită să beneficieze de scutire de TVA în valoare de 739.812 lei pentru exportul efectuat în baza contractului nr. 86/2006 încheiat cu SC A.A. SA Norvegia şi că se impune exonerarea de la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 624.253 lei.
A apreciat că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal dar şi că documentele fiscale, din punct de vedere formal justifică scutirea de la plata TVA.
Pârâta-intimată prin actele fiscale contestate şi apoi prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond a susţinut că societatea nu este îndreptăţită să beneficieze de scutirea de TVA pentru operaţiunile de export efectuate şi invocă în acest sens prevederile art. 143 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003, art. 2 şi 3 din Ordinul M.F.P. nr. 2421/2007.
Arată în acest sens că sunt scutite de TVA livrările de bunuri expediate în afara comunităţii de către un cumpărător care nu este stabilit în România sau de o altă persoană în contul său şi numai în situaţia în care potrivit prevederilor contractuale dintre furnizor şi cumpărător transportul bunurilor în afara comunităţii este în sarcina cumpărătorului, respectiv persoana obligată să transporte bunurile în afara comunităţii este cumpărătorul nestabilit în comunitate sau o altă persoană în contul său.
Sub aspect formal pentru scutirea de TVA, livrările de bunuri expediate sau transportate în afara comunităţii se justifică cu factura care trebuie să conţină informaţiile prevăzute de legea fiscală şi în care trebuie să fie înscris Codul de înregistrare în scopul de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru cu documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru sau cu alte documente respectiv contract sau comandă de vânzare cumpărare, documente de asigurare.
Pentru acele operaţiuni care prin natura lor nu permit operatorilor economici să fie în posesia documentelor de justificare a scutirii în momentul emiterii facturii, prezentarea documentelor pentru justificarea scutirii de taxe se va face în termen de maximum de 90 de zile calendaristice de la data la care a fost emisă factura. Dacă factura nu este emisă în termenul prevăzut de lege, termenul de 90 de zile menţionat anterior va începe din data la care a intervenit faptul generator de taxe pentru operaţiunea în cauză.
Societatea reclamantă recunoaşte nerespectarea condiţiilor de formă cerute de Ordinul M.F.P. nr. 2421/2007 dar consideră că neregulile constatate nu pot conduce la înlăturarea scutirii de TVA în condiţiile în care toate neregulile au fost remediate.
Mai susţine pârâta - recurentă că dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. b) la care face trimitere societatea se referă la modalitatea de stabilire a bazei de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate în interiorul ţării ori, în speţă este vorba de operaţiunii de export pentru care se impune a se verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 şi 1441 C. fisc., pentru ca contribuabilii să poată benefica de scutire de TVA la aceste operaţiuni.
Judecătorul fondului prin sentinţa recurată nu face nicio analiză a acestor susţineri, justifică soluţia de anulare a obligaţiilor fiscale reprezentând TVA suplimentar şi accesorii prin trimiterea la dispoziţiile art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
Toate aceste aspecte conduc la concluzia că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., dispoziţii care obligă judecătorul fondului să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea lui, să enunţe cele constatate şi dovezile care au determinat-o, dar şi a prevederilor art. 6 paragraf I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, ce presupune dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor şi obligaţia instanţei să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real ascultate, adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte art. 6 paragraf I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, implică mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv a mijloacelor şi argumentelor probatorii ale părţilor cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate prin acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă.
Din considerentele hotărârii nu rezultă că judecătorul fondului a răspuns argumentelor aduse de părţi pentru soluţionarea problemelor litigioase supuse dezbaterii astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa hotărârea primei instanţe şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare instanţa de fond va lămuri limitele în care organele fiscale vor proceda la reevaluarea situaţiei fiscale, reevaluare dispusă prin Decizia nr. 250 din 30 mai 2012 cu raportare la limitele prevăzute de art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. şi art. 104 şi 105 alin. (3) C. fisc., şi va proceda la stabilirea regimului juridic a operaţiunii pentru care s-a stabilit taxa pe valoarea adăugată suplimentară de 739.812 lei TVA, respectiv dacă ne aflăm în prezenţa unei operaţiunii de export ce poate beneficia de scutire de TVA şi dacă în speţă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond pentru aplicarea scutirii reglementată de art. 143 şi urm. C. fisc., sau este vorba de o livrare de bunuri şi servicii în plan intern ce se impune a fi luată în considerare la stabilirea bazei de impunere în condiţiile prevăzute de art. 137 alin. (3) lit. b) C. fisc.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta SC V.B. SA (fostă SC S.O. SA Brăila) şi de pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei nr. 292 din 18 decembrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 383/2015. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1221/2015. Contencios → |
|---|
