ICCJ. Decizia nr. 383/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 383/2015
Dosar nr. 1792/33/2012
Şedinţa publică de la 3 februarie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1792/33/2012, reclamantul T.F.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.-A.N.A.F. - D.G.F.P. a Judeţului Cluj, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună anularea în întregime a Deciziei nr. 689 din data de 10 octombrie 2012 privind soluţionarea contestaţiei nr. 23877 din 05 iunie 2012 formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012, emisă în baza constatărilor cuprinse în R.I.F. nr. 18029 din 25 aprilie 2012 şi, pe cale de consecinţă:
- în principal, constatarea nulităţii Deciziei de impunere mai sus indicată şi anularea în întregime a debitului principal, respectiv a majorărilor şi penalităţilor aferente T.V.A.;
- în subsidiar, desfiinţarea Deciziei de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012, în sensul anulării în întregime a debitului principal - 650.832 lei reprezentând T.V.A., precum şi a majorărilor şi penalităţilor aferente T.V.A., în sumă de 485.559 lei, respectiv 97.625 lei.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 588 din 6 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, admiterea acţiunii în parte, anularea parţială a Deciziei nr. 689 din 10 octombrie 2012 şi a Deciziei de impunere nr. 18029 din 25 aprilie 2012, întocmite în baza R.I.F. nr. 18029 din 25 aprilie 2012, toate emise de D.G.F.P. a Judeţului Cluj, până la concurenţa sumelor de 400.385 lei T.V.A., cu majorări de întârziere aferente, în cuantum de 243.658 lei şi penalităţi aferente în sumă de 60.373 lei.
De asemenea, s-a dispus exonerarea reclamantului T.F.C. de plata sumei de 250.447 lei, T.V.A. cu majorări de întârziere în cuantum de 241.901 lei şi penalităţi de 37.252 lei, precum şi obligarea autorităţii pârâte la plata către reclamant a sumei de 6370 lei reprezentând cheltuieli de judecată parţiale reprezentând onorariu de expert.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia de impunere privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012, emisă de către D.G.F.P. Cluj, sunt reţinute în sarcina reclamantului obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 1.234.016 lei, reprezentând debit suplimentar (650.832 lei), majorări de întârziere (485.559 lei) şi penalităţi de întârziere (97.625 lei) la sursa taxă pe valoare adăugată, stabilite în baza constatărilor din R.I.F. din data de 25 aprilie 2012.
În urma verificării efectuate, organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamantul a desfăşurat în perioada februarie 2007 - aprilie 2010, atât împreună cu soţia sa T.C.N., cât şi împreună cu asociaţii B.V.R., B.R.C., B.M.I. şi B.C.C., activităţi economice cu caracter de continuitate, constând în efectuarea a 100 tranzacţii imobiliare, operaţiuni care se încadrează în prevederile art. 127 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare.
Contestaţia administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere a fost respinsă, prin Decizia nr. 689 din 10 octombrie 2012 emisă de M.F.P.-A.N.A.F. - D.G.F.P. a Judeţului Cluj.
Excepţia nulităţii absolute a deciziei de impunere pentru lipsa competenţei materiale a D.G.F.P. Cluj, invocată de reclamant prin notele de şedinţă din 21 iunie 2013, este neîntemeiată, în raport de prevederile art. 99 C. proc. fisc., H.G. nr. 109 din 18 februarie 2009, art. 1 alin. (1) şi art. 5 din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 375 din 26 martie 2009, art. 1 al Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 1171 din 29 mai 2009 şi art. 134-135 din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3831 din 29 decembrie 2011.
Referitor la invocarea nulităţii deciziei de impunere şi a raportului de inspecţiei fiscală, pentru nerespectarea prevederilor art. 43 alin. (2) şi sancţionate de art. 46 C. proc. fisc., apărarea reclamantului nu poate fi validată întrucât, în cuprinsul deciziei de impunere se pot identifica numele şi semnătura persoanelor care au întocmit titlul de creanţă, respectiv a echipei de inspecţie fiscală, numele şi semnătura persoanei care a avizat actul, respectiv a şefului de serviciu, numele şi semnătura persoanei care a aprobat actul administrativ fiscal, respectiv a conducătorului activităţii de inspecţie fiscală.
Referitor la alegaţiile reclamantului vizând nelegalitatea pe fond a deciziei de impunere şi de înregistrare din oficiu ca plătitor de T.V.A., ca urmare a lipsei oricărui cadru juridic pentru stabilirea obligaţiei de înregistrare ca plătitor de T.V.A., se reţine că susţinerea reclamantului cu privire la greşita calificare de către organul fiscal a activităţii mai sus expuse ca fiind o activitate de exploatare a bunurilor corporale în scopul de a obţine venituri cu caracter de continuitate nu poate fi validată, în raport de prevederile legale care au reglementat în perioada 2002-2009 sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.
Contrar celor susţinute de reclamant, se constată că operaţiunile efectuate de acesta împreună cu asociaţii în perioada februarie 2007-aprilie 2010, respectiv derularea a 100 tranzacţii imobiliare în sumă totală de 6.967.868 lei, atestă că acesta a obţinut venituri cu caracter de continuitate, desfăşurând astfel activităţi economice, aşa cum sunt definite de normele legale privind T.V.A.
Pe cale de consecinţă, prin operaţiunile pe care le-a desfăşurat în perioada menţionată reclamantul a avut calitatea de persoană impozabilă, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate, având ca primă obligaţie declararea începerii activităţii sale ca persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată.
Nu se poate reţine lipsa unei legislaţii previzibile, organul de control aplicând legislaţia existentă la data desfăşurării tranzacţiilor în cauză şi, sub nicio formă, cu caracter retroactiv. În esenţă, existau dispoziţii legale în vigoare în toată perioada supusă controlului fiscal, dispoziţii care reglementau situaţii precum cea a reclamantului.
Se impune a se lua act de justeţea apărărilor conform cărora nu a fost stabilită în mod corect baza de impunere în R.I.F., prin prisma celor statuate de C.E.J. în cauzele conexe Tulică şi Plavosin (C-249/12 şi C-250/12), urmând a fi validate concluziile expertului contabil, în sensul că se impune refacerea calculului sumelor din R.I.F. şi, în urma reconsiderării bazei de impunere, T.V.A.-ul este în cuantum de 429.645 lei. Totodată, se va achiesa poziţiei expertului, în sensul în care, pentru perioada 2007-2008, se impune a i se recunoaşte reclamantului dreptul de deducere, sumele real datorate fiind cele indicate în varianta 2 a expertului principal.
Pentru justificarea dreptului de deducere au fost luate în calcul de către expert doar facturile emise pe numele reclamantului, impunându-se a fi validată poziţia conform căreia nu mai poate fi dedus T.V.A.-ul aferent facturilor de achiziţii din anul 2006, deoarece la data controlului, aprilie 2012, era împlinit termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 1471 din C. fisc.
În concluzie, prima instanţă a apreciat că acţiunea promovată de reclamant este în parte întemeiată şi a dispus admiterea în parte a acesteia, în temeiul art. 1, 8 şi 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 218 C. proc. fisc.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 588 din 6 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul T.F.C. şi pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca.
3.1. În motivarea cererii sale de recurs, reclamantul a susţinut că sentinţa primei instanţe este parţial netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:
(i) Referitor la nulitatea activităţii de control în baza căreia s-au emis decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală faţă de reclamant
Prevederile art. 99 C. proc. civ. nu stabilesc în niciun fel competenţa D.G.F.P. de a realiza inspecţii fiscale ci dimpotrivă, atribuie această competenţă direct şi nemijlocit A.N.A.F.
Pe cale de consecinţă, în concret, pentru stabilirea competenţei materiale de realizare a inspecţiilor fiscale privind obligaţia de plată a T.V.A. în afara oricărui alt organ fiscal decât A.N.A.F., era imperios necesară stabilirea competenţei materiale a D.G.F.P. Cluj prin intermediul unui Ordin al preşedintelui A.N.A.F., care să fie publicat în M. Of., astfel încât să producă efecte juridice, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Ordinele la care se face referire în sentinţa recurată nu au fost niciodată publicate în M. Of. al României. Or, sancţiunea pentru nepublicarea în M. Of. este inexistenţa actului, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţia României.
Ordinele în discuţie nu au nicidecum caracterul unor acte administrative individuale, ci dimpotrivă, reprezintă acte cu caracter normativ. În primul rând, acestea produc efecte în sarcina unui număr nedefinit de persoane, şi anume în sarcina oricărei persoane care este supusă unei activităţi de control din partea organelor fiscale.
În al doilea rând, dacă aceste ordine ar avea calitatea de acte administrative individuale, acestea nu ar putea produce oricum efecte juridice în sarcina unei persoane decât în condiţiile în care aceasta ar fi menţionată în mod expres în cuprinsul actului.
Pe cale de consecinţă, nepublicarea acestor acte normative în M. Of. al României atrage inexistenţa lor şi faptul că nu pot genera efecte juridice în sarcina reclamantului.
(ii) Referitor la nelegalitatea pe fond a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei de impunere emisă în sarcina reclamantului
Instanţa de fond reţine că este corectă stabilirea activităţii derulate de către reclamant ca fiind o exploatare a bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Raţionamentul instanţei de fond nu poate fi reţinut, chiar pornind de la practica CJUE aplicabilă în materie. Astfel, cu referire chiar la Hotărârea pronunţată în cauzele reunite C/180/10/C/181/10, citată de instanţa de fond, se impune a se reţine că în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a arătat că o persoană nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de T.V.A., dacă vânzările pe care le-a efectuat se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane.
De asemenea, Curtea reaminteşte în cuprinsul acestei decizii faptul că art. 12 al Directivei a VI-a T.V.A. prevede doar posibilitatea, şi nu obligaţia statelor membre de a califica şi anumite operaţiuni izolate ca fiind operaţiuni impozabile, realizate în derularea unei activităţi comerciale. Însă, Curtea reţine că, dacă statele membre înţeleg să uzeze de această posibilitate au obligaţia corelativă de a stabili cu certitudine dacă respectivele operaţiuni nu reprezintă doar exercitarea dreptului de proprietate de către titular, context în care Curtea reţine, textul, că „simpla exercitare a dreptului de proprietate nu poate fi considerată prin ea însăşi o activitate economică”.
Din probele administrate în cauză a rezultat în mod clar faptul că întreaga activitate derulată de către reclamant a avut la bază intenţia acestuia de a construi pentru uzul propriu al său şi al familiei sale, imobile de o calitate sporită (aspect reţinut, de altfel, chiar în cuprinsul sentinţei recurate).
În domeniul nerespectării principiului certitudinii impunerii, instanţa de fond reţine faptul că susţinerile reclamantului nu sunt justificate, întrucât pct. 3 din Normele de aplicare la art. 127 din C. fisc. nu fac decât să expliciteze art. 127 alin. (2) din C. fisc.
Se impune a se observa că susţinerile instanţei de fond sunt eronate, raportat la faptul că prevederile art. 127 alin. (2)1 din Legea nr. 571/2003, introduse prin O.U.G. nr. 109/2009, au intrat în vigoare la 01 ianuarie 2010, astfel că exigibilitatea T.V.A. pentru persoanele fizice raportat la veniturile obţinute din tranzacţii imobiliare nu avea temei legal expres, din punct de vedere al stabilirii în mod conform a unor obligaţii fiscale până la această dată.
Temeiul legal al obligaţiei reclamantului de plată a T.V.A. pentru veniturile obţinute din tranzacţii imobiliare nu îl poate constitui pct. 3 al Normelor metodologice de aplicare a art. 127, deoarece aceste norme de aplicare adaugă în mod nepermis la textul fiscal, fiind astfel încălcate prevederile art. 1 alin. (1) teza a II-a şi art. 5 din C. fisc., precum şi prevederile art. 139 alin. (1) din Constituţia României, care statuează că impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc prin lege.
O altă interpretare ar fi în mod vădit contrară principiului certitudinii în materie fiscală şi securităţii juridice, precum şi jurisprudenţei C.E.D.O. în materie fiscală, în contextul în care contribuabilii nu ar fi avut posibilitatea să cunoască obligaţiile incidente în materie de T.V.A., dat fiind faptul că anterior datei de 1 ianuarie 2010 nu exista nici măcar o normă cu caracter general (chiar incert), de trimitere la normele metodologice, care să sugereze că regulile în materie de T.V.A. s-ar aplica şi în privinţa persoanelor fizice care perfectează contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect bunuri imobile.
(iii) Cu privire la acordarea doar parţială a dreptului de deducere aferent operaţiunilor derulate
Dreptul de deducere a fost acordat de instanţa de fond doar pentru perioada pentru care nu a intervenit termenul de prescripţie, în temeiul art. 1471 C. fisc.
În realitate, dreptul de deducere trebuia acordat reclamantului integral, întrucât acesta nu putea fi în mod efectiv exercitat decât ulterior momentului înregistrării în scopuri de T.V.A. pentru perioada în discuţie, aşadar ulterior emiterii deciziei de impunere.
Această interpretare rezultă din prevederile art. 145 alin. (1), alin. (11) şi alin. (12) din C. fisc., coroborate cu pct. 56 din Normele metodologice.
Prin urmare, se impune acordarea dreptului de deducere reclamantului pentru toate cheltuielile aferente operaţiunilor pentru care s-au stabilit obligaţii de plată reprezentând T.V.A., inclusiv pentru cele realizate în cursul anului 2006.
În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii în contencios administrativ pe care a formulat-o.
3.2. Recurenta-pârâtă D.G.F.P. Cluj-Napoca a solicitat admiterea recursului pe care l-a declarat şi, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii în contencios administrativ.
Expunerea şi analiza motivelor de recurs invocate de autoritatea pârâtă nu se impune faţă de necesitatea soluţionării cu prioritate a excepţiei tardivităţii recursului, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 588 din 6 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj a fost comunicată pârâtei D.G.F.P. Cluj-Napoca la data de 7 ianuarie 2014 (fila 300 dosar fond), iar recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Cluj la data de 24 ianuarie 2014, potrivit rezoluţiei existente pe cererea de recurs.
Se observă astfel că declararea recursului a avut loc cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., termen care curge de la data comunicării hotărârii atacate.
În aceste circumstanţe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 588 din 6 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă,de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulată.
II. Aprecierile Înaltei Curţi asupra recursului declarat de reclamantul T.F.C.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv art. 3041 C. proc. civ. (1865), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
1. În mod legal prima instanţă a reţinut ca fiind neîntemeiată excepţia nulităţii absolute a deciziei de impunere pentru lipsa competenţei materiale a D.G.F.P. a Judeţului Cluj, invocată de reclamant.
Astfel, D.G.F.P. a Judeţului Cluj - A.I.F. avea competenţa materială de a efectua inspecţii fiscale, inclusiv la contribuabilii persoane fizice, potrivit dispoziţiilor art. 99 C. proc. fisc., coroborate cu dispoziţiile H.G. nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F. şi ale Ordinelor preşedintelui A.N.A.F. nr. 375/2009, 1171/2009 şi 3831/2011. Aceste ordine nu au caracterul unor acte administrative cu caracter normativ, de vreme ce nu conţin reglementări cu caracter de principiu, obligatorii pentru un număr nedeterminat de subiecte de drept sau situaţii care se încadrează în ipoteza normei pe care o instituie. Ele reprezintă acte administrative cu caracter individual, întrucât sunt aplicabile în situaţii strict determinate şi produc efecte juridice faţă de un număr determinat/determinabil de subiecte de drept.
În consecinţă, în privinţa acestor ordine nu existau obligaţia publicării în M. Of., al României, Partea I, în raport de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 24/2000, astfel că susţinerile recurentului sub acest aspect sunt neîntemeiate.
2. În mod legal prima instanţă a reţinut în sarcina reclamantului obligaţia de plată a T.V.A. pentru perioada 01 mai 2007-31 decembrie 2011, precum şi a accesoriilor aferente, făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor incidente din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.
Astfel, potrivit art. 126 alin. (1) din acest act normativ, în forma aplicabilă începând cu data de 01 ianuarie 2005, pe întreaga perioadă supusă inspecţiei fiscale, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate cu plată pe teritoriul României, în condiţiile în care sunt realizate de o persoană impozabilă, astfel cum aceasta este definită la art. 127 alin. (1), iar livrările de bunuri sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).
Art. 127 alin. (1) defineşte persoana impozabilă ca fiind orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activităţi.
În accepţiunea art. 127 alin. (2) teza finală, constituie activitate economică şi „exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate”.
Din interpretarea dispoziţiilor legale evidenţiate rezultă că, de esenţa activităţii economice este obţinerea de venituri pe o bază continuă şi că simpla dobândire şi vânzare a unui bun imobil nu constituie prin ea însăşi o activitate economică.
În acest sens, cu privire la statutul fiscal al persoanei fizice, în jurisprudenţa C.J.U.E. s-a reţinut că, dacă această persoană ia măsuri active în vederea comercializării bunurilor, prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, comerciant sau prestator de servicii, în sensul art. 9 alin. (1) din Directiva T.V.A., atunci această persoană trebuie considerată ca exercitând o activitate economică şi, în consecinţă, persoană impozabilă (Hotărârea din 15 septembrie 2011, pronunţată în cauzele conexe C/180/10 şi C/181/10).
Raportând cele statuate de Curtea de Justiţie la situaţia de fapt din speţa supusă judecăţii, se constată că activitatea desfăşurată de reclamant împreună cu asociaţii în perioada februarie 2007-aprilie 2010 este o activitate economică ce intră sub incidenţa art. 127 alin. (2) din C. fisc., în condiţiile în care nu este vorba de operaţiuni izolate, ocazionale, ci de o activitate susţinută, de amploare, materializată în derularea a 100 tranzacţii imobiliare în valoare totală de 6.967.868 lei.
Obligaţia de plată a T.V.A. stabilită în sarcina reclamantului îşi are temeiul legal în prevederile Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., forma în vigoare pe parcursul întregii perioade verificate, şi nu în prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 144/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Faptul că, începând cu data de 01 ianuarie 2010, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 109/2007, art. 127 din C. fisc. a fost completat cu alineatul 21 în care se prevede că „situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme” nu este de natură să afecteze legalitatea actelor administrative contestate, întrucât situaţiile în care persoanele fizice pot fi considerate persoane impozabile au fost stabilite chiar prin dispoziţiile C. fisc., forma în vigoare încă din data de 01 ianuarie 2005, şi nu pentru prima dată prin O.U.G. nr. 109/2007.
Pretinsa nelegalitate a prevederilor pct. 3 al Nomelor metodologice de aplicare a art. 127 din C. fisc., pe motiv că adaugă în mod nepermis la prevederile C. fisc., invocată de reclamant, excede cadrului procesual de faţă, în care instanţa de contencios administrativ nu a fost investită cu examinarea legalităţii acestui act administrativ cu caracter normativ, nici pe calea acţiunii directe şi nici pe calea excepţiei de nelegalitate.
Prin urmare, sunt neîntemeiate susţinerile recurentului privitoare la inexistenţa unui temei legal pentru obligaţia de plată a T.V.A. instituită în sarcina acestuia, încălcarea principiilor certitudinii impunerii şi a securităţii raporturilor juridice, astfel cum acestea sunt reflectate şi în jurisprudenţa C.E.D.O.
3. Referitor la dreptul de deducere a T.V.A., în mod legal prima instanţă a reţinut că reclamantul nu beneficiază de acest drept pentru operaţiunile desfăşurate în cursul anului 2006, atât timp cât prevederile art. 1471 alin. (2) din C. fisc. instituie un termen de cel mult 5 ani pentru exercitarea acestui drept, termen care era împlinit la data controlului, respectiv aprilie 2012.
În concluzie pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul T.F.C., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 588 din 6 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.
Respinge recursul declarat de reclamantul T.F.C. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1623/2015. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1090/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
