ICCJ. Decizia nr. 12/2015. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizie nr. 12/2015
Dosar nr. 26008/3/2011
Şedinţa de la 13 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A.N.I. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta M.L.A., să fie obligată pârâta la plata sumei de 24.897 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit.
Ulterior, la data de 31 mai 2012, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 30.436 lei, reprezentând drepturi salariale încasate ne cuvenit.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, urmare a verificărilor efectuate de Curtea de Conturi asupra execuţiei bugetare şi a bilanţului contabil, întocmite de A.N.I. pentru exerciţiul bugetar 2008 (acţiune desfăşurată în anul 2009), a fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009.
Împotriva Deciziei nr. 4/21 iulie 2009 emisă de Curtea de Conturi, A.N.I. a formulat contestaţie, respinsă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, prin încheierea nr. VIII/3/ 09 septembrie 2009.
Încheierea a fost, de asemenea, contestată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea făcând obiectul Dosarului nr. 9145/2/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 434 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia Agenţiei, anulând integral Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 şi Încheierea nr. VIII/3 din 09 septembrie 2009. Ulterior, urmare admiterii recursului formulat de Curtea de Conturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii A.N.I.
Pârâta a fost detaşată la A.N.I., în condiţiile în care avea suspendat contractul de muncă cu Cancelaria Primului Ministru şi angajată în funcţia de asistent cabinet vicepreşedinte, începând cu data de 10 decembrie 2007 până la 05 iunie 2008 şi a încasat sume reprezentând drepturi salariate pentru munca prestată în funcţia deţinută.
Pârâta a fost înştiinţată prin Notificarea nr. 4258 din data de 29 decembrie 2010, că are de restituit suma de 24.897 lei reprezentând venit net încasat necuvenit în perioada incidenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 5268 din 05 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, reţinându-se că art. 911 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, arată că instanţele de contencios administrativ sunt competente să judece cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarilor publici.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 569 din data de 6 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A.N.I., în contradictoriu cu pârâta M.L.A.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a reţinut că angajarea răspunderii materiale a pârâtei are ca temei raportul de serviciu pe care aceasta l-a avut cu instituţia reclamantă, pârâta fiind numită pe funcţia publică de execuţie de consilier, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 3, clasa 70 de salarizare, la Compartimentul Comunicare, Relaţii Publice şi Strategie - Direcţia Juridică, Control, Relaţii Publice şi Comunicare, după cum reiese din chiar Ordinul de numire nr. 311 din 07 septembrie 2011 emis de preşedintele A.N.I.
Temeiul acţiunii reclamantei este dat de art. 84 lit. b), potrivit căruia „Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează: b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit ” , fiindu-i prin urmare aplicabilă prima teză a art. 85 alin. (1).
Fiind vorba de o lege specială, cu aplicabilitate numai în cazul funcţionarilor publici, nu există un drept de opţiune între incidenţa acestor norme şi cele cu caracter general, care privesc angajarea răspunderii civile delictuale a oricărei persoane, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, după cum a reţinut instanţa supremă prin Decizia nr. 4643 din 11 octombrie 2011.
Împrejurarea că, în momentul de faţă, pârâta nu are calitatea de funcţionar public nu prezintă nicio relevanţă în cauză, importantă fiind ca paguba invocată să derive din raportul său de serviciu.
Dispoziţia de imputare se poate emite si după încetarea raporturilor de serviciu, putând constitui temei pentru executare în considerarea naturii de act administrativ, care se bucură de executorialitate.
Recursul
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta A.N.I., invocând prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că pârâta M.L. nu a avut şi nu avea, la data detaşării şi pe perioada cât a fost detaşată la A.N.I., calitatea de funcţionar public.
Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile de la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Înalta Curte, examinând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reţine că intimata pârâtă M.L. a fost numită în funcţia de consilier al ministrului justiţiei, în baza Ordinului nr. 3455/C din 13 decembrie 2007 - fila 23 din dosarul Curţii de Apel Bucureşti, iar prin Ordinul nr. 3458/C din data de 15 decembrie 2007, a fost detaşată de la Ministerul Justiţiei la A.N.I. - fila 22 din dosarul Curţii de Apel Bucureşti.
Prin Ordinul nr. 16 din 21 decembrie 2007 al A.N.I., intimata - pârâtă a fost numită în funcţia publică de execuţie de expert grad profesional principal treapta I salarizare la Direcţia Generală de Investiţii, Achiziţii Publice şi Servicii Interne - Serviciul de Investiţii şi Achiziţii, fiind salarizată potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale cuprinse în preambulul ordinului.
Acest aspect rezultă şi din înscrisurile aflate la filele 12 şi 13 din dosarul Tribunalului Bucureşti (Ordinul nr. 36 din 04 ianuarie 2008 şi Ordinul nr. 134 din 01 aprilie 2008).
Drept urmare, instanţa de control judiciar reţine că între reclamantă şi pârâtă nu este un raport de muncă, ci un raport de serviciu, fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, iar cadrul normativ în temeiul căruia ar putea fi angajată răspunderea patrimonială a intimatei - pârâte constă în art. 84 şi 85 din Legea nr. 188/1999, având următorul conţinut:
Art. 84 „Răspunderea civila a funcţionarului - public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile."
Art. 85. - „(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) si b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plata, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
(2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
(3) Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei."
Întrucât Legea nr. 188/1999 este o lege specială şi se aplică cu precădere faţă de dispoziţiile Codului Muncii şi Codului civil, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului în mod corect a reţinut că repararea pagubelor se dispune prin emiterea unui ordin sau dispoziţii de imputare sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, în condiţiile tezei I a art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, iar nu printr-o acţiune în despăgubire adresată direct instanţei de judecată.
Pe de altă parte, chiar dacă în discuţie nu ar fi un raport de serviciu, ci de un raport de muncă, recuperarea prejudiciului - ca măsură ce trebuie pusă în executare potrivit deciziei Curţii de Conturi, presupune emiterea unor acte administrative de imputare a acestui prejudiciu de către instituţia publică, în speţă A.N.I.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 8, 9 sau 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.I. împotriva Sentinţei nr. 569 din 6 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 118/2015. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 1241/2015. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
