ICCJ. Decizia nr. 1309/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1309/2015
Dosar nr. 262/46/2012*
Şedinţa publică de la 23 martie 2015
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Piteşti, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâtele D.G.F.P. Vâlcea şi A.N.A.F., solicitând anularea raportului de inspecţie fiscală din 14 martie 2011 şi a deciziei de impunere din 14 martie 2011 pentru suma de 5.114.599 RON, emise de pârâta D.G.F.P. Vâlcea şi anularea pct. 1 din decizia de soluţionare a contestaţiei administrative din 11 ianuarie 2012 emisă de cea de-a doua pârâtă.
Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins, prin sentinţa nr. 334 din 26 septembrie 2012, acţiunea reclamantei, iar recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia din 12 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare pentru nemotivarea acesteia şi pentru încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.
La rejudecare, urma ca instanţa de fond să solicite autorităţii pârâte să-şi precizeze poziţia faţă de cele menţionate în adresa din 28 octombrie 2011 şi în adresa din 11 octombrie 2012, ambele emise de Ministerul Finanţelor Publice şi faţă de cele reglementate prin decizia din 2011 şi decizia din 2013 ale Comisiei Fiscale Centrale.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Piteşti la 24 aprilie 2014 sub nr. 262/46/2012.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 110/F-Cont din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea reclamantei, a fost modificată în parte decizia din 11 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F., în sensul că a fost admisă contestaţia reclamantei pentru suma de 5.114.599 RON şi a desfiinţat pentru această sumă decizia de impunere din 18 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Vâlcea.
În motivarea soluţiei instanţa de fond a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală din 14 martie 2011, în sarcina reclamantei s-a stabilit obligaţia de plată pentru taxă pe valoare adăugată suplimentară în sumă de 8.698.521 RON, sumă la care se adaugă şi accesoriile aferente de 4.933.466 RON, reţinându-se că SC A. SA a dedus TVA înscris pe facturile furnizorilor de investiţii de către SC A. SA (societăţi ce au fuzionat) comportându-se ca un cumpărător revânzător de bunuri şi servicii, aşa încât, din punct de vedere al TVA, trebuia fie să refactureze lucrările respective cu TVA, fie să calculeze această taxă la plăţile efectuate către furnizorii de imobilizări.
Contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din 14 martie 2011, decizie ce a avut la bază raportul de inspecţie fiscală, a fost admisă în parte, în sensul că actul de impunere a fost desfiinţat pentru suma de 8.517.388 RON, compusă din TVA de 5.334.782 RON şi accesorii în sumă de 3.182.606 RON, fiind menţinut prin respingerea contestaţiei pentru suma de 5.114.599 RON compusă din TVA de 3.363.739 RON şi accesorii în sumă de 1.750.860 RON.
În aceste condiţii, prezenta acţiune are ca obiect desfiinţarea actelor de impunere fiscală pentru suma de 5.114.599 RON, reţinându-se că debitul principal TVA de 3.363.739 RON s-a considerat ca fiind datorat, în urma aprecierii sumei de 21.067.625 RON compusă din fonduri B.E.I. de 19.709.052 RON şi fonduri Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea de 1.358.573 RON, ca avansuri acordate societăţii în vederea realizării lucrărilor contractate.
S-a apreciat că litigiul poartă asupra modului cum sunt calificate aceste fonduri, fie ca avansuri pentru care societatea era obligată să colecteze TVA la momentul finanţării, fie ca subvenţii, aspect în raport de care se determină momentul exigibilităţii taxei dacă acesta este reprezentat de momentul la care se referă art. 1342 alin. (2) lit. b) C. fisc. sau cel al trecerii bunurilor de capital în domeniul public în condiţiile art. 44 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 ca bunuri de retur.
Organul fiscal a calificat plăţile ca fiind avansuri şi a apreciat că exigibilitatea taxei intervine la data când a avut loc încasarea lor, reclamanta fiind obligată să emită o factură pentru fiecare beneficiar la momentul la care aceasta a încasat sumele.
Aprecierea este însă în contradicţie cu definiţia pe care art. 1342 alin. (2) lit. b) teză ultimă C. fisc. o dă noţiunii de avansuri, dispoziţie potrivit căreia „Avansurile reprezintă plata parţială sau integrală a contravalorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării sau prestării acestora”.
Aşadar, avansurile sunt acele sume pe care beneficiarul unui bun sau unui serviciu le plăteşte ca preţ parţial sau integral, înainte de a-i fi transferată proprietatea bunului sau serviciului.
Or, în cauză, plăţile care s-au făcut, atât din fondurile B.E.I., cât şi din fondurile aferente contribuţiei publice, au avut ca raţiune lucrări şi servicii executate deja de către contractanţi, facturile emise pe numele cumpărătorului SC A. SA fiind achitate pentru lucrări executate conform situaţiilor acceptate de către beneficiar.
Că aprecierea plăţilor ca fiind avansuri nu corespunde dispoziţiilor C. fisc. rezultă nu numai din definiţia acestei categorii de plăţi, dar şi din modul în care, chiar organele fiscale au înţeles să interpreteze norma legală.
Astfel, s-a considerat că trebuie să fie avut în vedere Ordinul nr. 2635/2011 prin care se aprobă decizia Comisiei Fiscale Centrale din 2011, decizie în care s-a reţinut că intervine „faptul generator al TVA, în conformitate cu prevederile art. 1341 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, atunci când situaţia de lucrări aferentă investiţiei în integralitatea sa este acceptată de către U.A.T., respectiv la data semnării procesului-verbal de recepţie prin care investiţia definită prin Memorandumul de finanţare ex-ISPA este predată de către operatorii de apă către U.A.T. (…)”.
Este adevărat, susţine instanţa de fond, că prin această interpretare Comisia Centrală nu a definit în mod expres noţiunea de avansuri, însă, dezlegarea dată acestui aspect nu poate fi decât consecinţa faptului că o astfel de calificare nu se impune în prezenta cauză.
De altfel, ulterior, pentru lămurirea expresă a acestui aspect, aceeaşi Comisie Centrală Fiscală a emis Decizia nr. 3/2013 (aprobată prin Ordinul nr. 1778/2013) precizând că „Plăţile realizate de către operatorii de apă-canal către contractori conform prevederilor acordurilor de împrumut subsidiare şi ale acordurilor de implementare, executată în numele Oficiului de Plăţi şi Contractare PHARE din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, nu sunt considerate avansuri încasate de companiile de apă pentru serviciilor efectuate în scopul realizării investiţiei în beneficiul U.A.T. şi, în consecinţă, nu determină exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, conform art. 1342 alin. (2) lit. b) din Lega nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.
Din aceste acte de interpretare a normelor fiscale rezultă, aşadar, că sumele plătite în temeiul Memorandumului de finanţare ISPA nr. 2004/RO/16/P/PE/002 şi a Contractului de finanţare dintre România şi Banca Europeană de Investiţii din 25 noiembrie 2006, plăţi efectuate de către O.P.C.P. din cadrul M.F.P. în baza Acordului-cadru de implementare a măsurii, nu pot fi calificate drept avansuri, aşa încât exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată se determină observând regula instituită de art. 1341 alin. (7) C. fisc., respectiv atunci când situaţia de lucrări în integralitatea sa este acceptată de către U.A.T.
În cauză, s-a considerat că exigibilitatea obligaţiei fiscale intervine la momentul încheierii procesului-verbal de recepţie pentru totalitatea lucrărilor, urmat de livrarea bunurilor de retur, ceea ce, de altfel, potrivit susţinerii reprezentantului reclamantei, s-a realizat la acest moment.
În concluzie, s-a apreciat că susţinerile reclamantei, susţineri însuşite şi de cei doi consultanţi fiscali ce au întocmit raportul de expertiză sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale mai sus amintite, dar şi cu interpretările pe care Comisia Fiscală Centrală le-a dat acestora, şi ele determină statuarea potrivit căreia se impune admiterea acţiunii.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.A.F. şi D.G.F.P. Vâlcea au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
I. În recursul declarat de A.N.A.F. s-a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. fisc., art. 128 alin. (1) şi alin. (3) lit. c), art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc., precum şi cele ale art. 1342 alin. (1) şi alin. (2) C. fisc. şi a considerat că intimata-reclamantă poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiilor destinate realizării lucrărilor de investiţii, de natura modernizării, înlocuirii şi extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă şi de canalizare dacă se consideră că prin punct de vedere al TVA, societatea se comportă ca un antreprenor ce coordonează în această calitate sursele de finanţare alocate din fonduri publice.
Pentru prestările de servicii constând în lucrări de investiţii de natura modernizării, înlocuirii şi extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă şi de canalizare, decontate pe bază de situaţii de lucrări, societatea primeşte pe numele său facturi cu TVA de la furnizori la momentul în care intervine faptul generator de plată conform art. 1341 alin. (4) C. fisc. pentru serviciile respective şi emite la rândul său facturi cu TVA către unitatea administrativ teritorială, în aceleaşi condiţii şi astfel, susţine recurenta, în conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. c) C. fisc., societatea poate beneficia de drept de deducere a TVA aferentă lucrărilor de investiţii.
Dacă, în calitate de antreprenor, societatea încasează sume din fonduri publice înainte de data prestării serviciilor, acestea sunt asimilate, din punct de vedere al TVA, cu avansurile pentru care societatea are obligaţia de a emite facturi cu TVA la data încasării acestora conform art. 1342 lit. b) C. fisc., fiind vorba de plăţile efectuate în avans de data la care intervine faptul generator.
Se susţine că în acelaşi sens s-au pronunţat atât Direcţia de legislaţie în domeniul TVA din cadrul Ministerul Finanţelor Publice prin adrese din 2007, 2008, 2009 şi 2010, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizii din 2009 şi 2011, iar în speţă, s-a reţinut că investiţia este finalizată în proporţie de 90% şi până la data efectuării inspecţiei fiscale aceasta nu a fost refacturată parţial către consiliul local.
A fost criticată soluţia instanţei de fond şi în privinţa modului în care a analizat decizia Comisiei Fiscale din 2011 şi a apreciat că aceste prevederi se aplică în cazul în care pentru contractele de lucrări au fost obţinute certificate de scutire de TVA, or, societatea nu a făcut dovada că deţine astfel de documente.
Mai mult, recurenta a arătat că prevederile art. 1341 alin. (7) C. fisc. au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, iar societatea a încasat suma de 21.067.625 RON din fonduri B.E.I. şi fondul de întreţinere în perioada ianuarie 2008-aprilie 2010, intimata fiind beneficiara unui subproiect din cadrul Proiectului privind infrastructura municipală, proprietar al sistemului public de alimentare cu apă fiind municipiul Râmnicu Vâlcea şi beneficiar al împrumutului B.E.I. de 7.300.000 euro, iar cofinanţarea a fost asigurată din fonduri publice.
Recurenta a considerat că, în mod corect, organele fiscale au apreciat că se impune plata TVA pentru că suma totală de 21.067.625 RON reprezintă avansuri acordate societăţii în vederea realizării lucrărilor respective.
În ceea ce priveşte prevederile pct. 4 din decizia din 2013 a Comisiei Fiscale Centrale recurenta a arătat că acestea nu sunt aplicabile intimatei-reclamante întrucât sumele achitate contractorilor au fost efectuate de operatorul de apă din împrumutul ce a fost acordat de B.E.I. Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea şi nu direct operatorului SC A. SA.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
II. În recursul declarat de D.G.F.P. Vâlcea s-a arătat că toate sumele încasate de la Primăria Râmnicu Vâlcea reprezintă avansuri întrucât SC A. SA nu a facturat acesteia lucrările executate în cadrul Măsurii ISPA nr. 2004/RO/16/P/PE/002.
În perioada 2008-aprilie 2010, intimata a încasat prin Oficiul de plăţi şi contractare PHARE suma de 21.067.625 RON pentru plata facturilor emise de prestatorii de servicii pentru lucrările de investiţii efectuate la bunurile de capital ce urmau să fie trecute în domeniul public.
La momentul inspecţiei fiscale s-a constatat că investiţia era finalizată în proporţie de 90% dar această lucrare nu fusese refacturată parţial către consiliul local, aşa cum era legal, respectiv emiterea facturii trebuia să se facă până în a 15-a zi lucrătoare a lunii următoare celei în care a luat naştere faptul generator al taxei.
Pentru investiţiile realizate din fonduri publice, societatea care îşi desfăşoară activitatea în calitate de operator în domeniul serviciilor de utilităţi publice nu poate beneficia de drepturile de deducere a TVA aferentă achiziţiilor destinate bunurilor din domeniul public evidenţiată în facturile fiscale emise de furnizorii lucrărilor de investiţii, întrucât acestea nu sunt destinate activităţii sale taxabile.
Din actele depuse la dosar se reţine faptul că SC A. SA, în calitate de operator şi gestionar al serviciilor de utilităţi publice, în baza contractului de delegare a gestiunii serviciilor de utilităţi publice a efectuat investiţii constând în reabilitarea sistemului de alimentare, a sistemului de canalizare şi a staţiei de epurare ape uzate, iar la finalizarea investiţiei acestea intră în proprietatea autorităţilor locale, concomitent cu retransmiterea în concesiune pentru desfăşurarea activităţii economice.
Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente, având în vedere că au fost invocate, aproximativ acelaşi motive de recurs.
Instanţa de fond a fost investită cu soluţionarea acţiunii în anulare a deciziei de impunere din 14 martie 2011 şi a deciziei din 11 ianuarie 2012 de soluţionare a contestaţiei administrative cu privire la creanţa fiscală de 5.114.599 RON reprezentând TVA, 3.363.739 RON, majorări de întârziere aferente în sumă de 1.246.300 RON şi penalităţi de întârziere de 504.560 RON pentru că s-a apreciat că plăţile efectuate în cadrul Măsurii ISPA ar reprezenta „avansuri” încasate de reclamantă şi că s-a comportat ca un cumpărător-revânzător.
Instanţa de fond, soluţionând problema calificării sumelor drept avansuri, aşa cum au apreciat organele de control fiscale, sau ca subvenţii, momentul exigibilităţii taxei fiind diferit în raport de această calificare, a stabilit că plăţile efectuate din fondurile B.E.I. sau din fondurile aferente contribuţiei publice nu reprezintă avansuri iar momentul exigibilităţii taxei nu este cel prevăzut de art. 1342 alin. (2) lit. b) C. fisc.
În susţinerea acestei soluţii instanţa de fond a invocat cele statuate prin decizia Comisiei Centrale din anul 2011 şi prin decizia din anul 2013 a aceleiaşi comisii.
Criticile din recurs sunt nefondate întrucât textele invocate de recurentă nu justifică critica hotărârii instanţei de fond ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Într-adevăr, conform art. 128 alin. (1) C. fisc.: „Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar”, iar art. 128 alin. (3) lit. c) consideră că este livrare de mărfuri şi „trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condiţiile prevăzute de legislaţia referitoare la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri”.
Potrivit art. 145 alin. (1) C. fisc., dreptul de deducere a TVA ia naştere la momentul exigibilităţii taxei, iar art. 1342 alin. (1) C. fisc., reglementează exigibilitatea TVA pentru livrări de bunuri şi prestări servicii la data la care are loc faptul generator, dar ca excepţie, conform art. 1342 alin. (2) lit. b) C. fisc., exigibilitatea taxei intervine de la data la care se încasează avansul pentru plăţile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator, avansurile fiind plata parţială sau integrală a contravalorii bunurilor şi serviciilor, efectuată înainte de data livrării ori prestării acestora.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în mod greşit organele de control fiscale au stabilit că sumele aferente achiziţiilor destinate realizării lucrărilor de investiţii, de natura modernizării, înlocuirii şi extinderii sistemelor publice de alimentare cu apă şi de canalizare finanţate din fonduri ISPA, fonduri aferente contribuţiei publice locale şi alte fonduri publice, sunt considerate avansuri în sensul art. 1342 alin. (2) lit. b) C. fisc. şi că exigibilitatea TVA intervine la data când a avut loc încasarea lor.
Această problemă a fost soluţionată prin decizia Comisiei fiscale centrale din anul 2011 aprobată prin Ordinul nr. 2635/2011 al Ministrului Finanțelor Publice, astfel cum a fost completată prin decizia din anul 2013.
Astfel, potrivit pct. 4 din decizie, s-a prevăzut expres că „Plăţile realizate de către operatorii de apă-canal către contractori, conform prevederilor acordurilor de împrumut subsidiare şi al acordurilor de implementare, executate în numele Oficiului de plăţi şi contractare PHARE din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, nu sunt considerate avansuri încasate de companiile de apă pentru serviciile efectuate în scopul realizării investiţiei în beneficiul U.A.T. şi, în consecinţă, nu determină exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, conform art. 1342 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare”.
Conform pct. 1 din aceeaşi decizie: „În situaţia în care, în vederea realizării de investiţii în beneficiul U.A.T., finanţate din fonduri ex-ISPA, fonduri aferente contribuţiei publice locale şi alte fonduri publice, operatorii de apă au acţionat ca un antreprenor, respectiv au primit facturi pe numele lor pentru achiziţii de bunuri şi/sau servicii de la contractori, emise cu TVA şi pentru care s-a dedus TVA de către operatorii de apă sau emise fără TVA ca urmare a aplicării scutirii de TVA de către contractori în baza certificatelor eliberate în acest scop conform prevederilor legale în vigoare la data respectivă, se consideră că serviciile efectuate în scopul realizării investiţiei sunt prestate de către operatorii de apă către U.A.T. şi, în consecinţă, intervine faptul generator al TVA, în conformitate cu prevederile art. 1341 alin. (7) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, atunci când situaţia de lucrări aferentă investiţiei în integralitatea sa este acceptată de către U.A.T., respectiv la data semnării procesului-verbal de recepţie prin care investiţia definită prin Memorandumul de finanţare ex-ISPA este predată de către operatorii de apă către U.A.T., dar nu mai târziu de 120 de zile lucrătoare de la:
a) data transmiterii cererii finale de plată pentru proiecte ex-ISPA aprobate înainte de noiembrie 2003, cu lucrări finalizate la 30 iunie 2011 şi cerere finală de plată transmisă la Comisia Europeană până la 30 iunie 2011;
b) data procesului-verbal încheiat între operatorul de apă şi contractori, care dovedeşte finalizarea lucrărilor până la 31 decembrie 2011, pentru proiecte ex-ISPA aprobate înainte de 2003, cu cereri finale de plată transmise la Comisia Europeană până la 30 iunie 2011, dar cu lucrări în curs de finalizare până la 31 decembrie 2011;
c) data transmiterii cererii finale de plată pentru proiectele ex-ISPA aprobate după noiembrie 2003, cu lucrări finalizate la 31 decembrie 2011 şi cu cerere finală de plată transmisă la Comisia Europeană până la 30 iunie 2012”.
În cadrul motivelor de recurs recurenta A.N.A.F. a invocat poziţia Direcţiei de legislaţie în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finanţelor Publice., exprimată prin mai multe adrese, dar se poate observa că acestea sunt anterioare adoptării deciziei din anul 2011, ca şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată.
De la data adoptării deciziei de către Comisia fiscală centrală aceasta este obligatorie şi nu prezintă relevanţă modul în care au fost calificate încasările acestor sume anterior, deoarece conform art. 5 C. proc. fisc.: „(1) Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. (2) Comisia fiscală centrală constituită potrivit art. 6 C. fisc. are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a prezentului cod, a legislaţiei subsecvente acestuia, precum şi a legislaţiei care intră în sfera de aplicare a A.N.A.F.”.
Faţă de modul în care a fost dezlegată problema prin decizia din anul 2011 a Comisiei fiscale centrale nu prezintă relevanţă faptul că la data inspecţiei fiscale investiţia era finalizată în proporţie de 90% şi că nu a fost refacturată parţial către consiliul local în calitate de beneficiar final al împrumutului şi de proprietar al sistemelor publice de alimentare cu apă şi canalizare.
Referitor la susţinerile recurentei A.N.A.F. cu privire la faptul că art. 1341 alin. (7) C. fisc. la care se face trimitere în decizia din anul 2011 a Comisiei fiscale centrale nu ar fi fost în vigoare decât la 1 ianuarie 2010, iar societatea a făcut încasările în perioada ianuarie 2008-aprilie 2010, trebuie precizat că textul din actualul art. 1341 alin. (7) C. fisc., în aceeaşi formă, în perioada 2008-ianuarie 2010, era cuprins în art. 1341 alin. (4) C. fisc., astfel că aceste susţineri sunt nefondate.
Nu vor fi reţinute nici susţinerile recurentei A.N.A.F. că prevederile deciziei din 2011 ale Comisiei fiscale centrale nu ar fi aplicabile în speţă, deoarece societatea nu a făcut dovada că a obţinut certificate de scutire de TVA întrucât în speţă, cu prioritate este aplicabil pct. 4 al deciziei şi oricum, pct. 1 al deciziei se aplică parţial şi nu prezintă relevanţă dacă facturile au fost emise fără TVA ca urmare a aplicării scutirii de TVA de către contractori, în baza certificatelor eliberate în acest scop, mai ales că s-a indicat expres că „faptul generator al TVA” intervine în conformitate cu prevederile art. 1341 alin. (7) C. fisc., respectiv la data semnării procesului-verbal de recepţie prin care investiţia este predată de către operatorii de apă către UAT.
Tot în contextul modului de interpretare a dispoziţiilor legale date prin decizia din anul 2011, completată în 2013, sunt lipsite de relevanţă susţinerile recurentelor referitoare la faptul că împrumutul de 7.300.000 euro a fost acordat de B.E.I. Primăriei Râmnicu Vâlcea şi nu reclamantei SC A. SA, că acestea sunt considerate fonduri publice şi că reclamanta a încasat sumele acordate din împrumut pentru achitarea prestărilor de servicii pentru investiţiile efectuate asupra unor bunuri ce aparţin domeniului public ce reprezintă avansuri acordate societăţii în vederea realizării lucrărilor respective pentru care trebuia să colecteze TVA.
În ceea ce priveşte prevederile pct. 4 al deciziei Comisiei fiscale centrale din anul 2011, completată, acestea sunt pe deplin aplicabile cauzei şi vor fi înlăturate susţinerile recurentei A.N.A.F. pentru că acestea nu ar fi incidente în speţă întrucât toate plăţile efectuate de către operatorii de apă-canal (aşa cum este şi reclamanta) către contractori nu sunt considerate avansuri încasate de operatori şi nu interesează faptul că împrumutul era acordat Primăriei municipiului Râmnicu Vâlcea.
Mai mult, recurentele nu au indicat faptul că problema TVA a fost rezolvată ulterior prin întocmirea facturii de transfer a investiţiei de natura domeniului public.
Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea a achitat contravaloarea TVA (386.761 RON) calculat pentru sumele aferente cofinanţării din împrumutul B.E.I. şi a fost virată de SC A. SA la 26 noiembrie 2012 către bugetul de stat, aspecte invocate de intimata-reclamantă SC A. SA şi necontestate de recurentă.
Prin cele prezentate anterior au fost analizate şi criticile din recursul formulat de D.G.F.P. Vâlcea, mai ales că mare parte din critici se referă la cele reţinute de organele fiscale, la susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată şi nu la cele reţinute de instanţa de fond atunci când a admis acţiunea reclamantei.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâtele D.G.R.F.P. Craiova, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea şi A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 110/F-Cont din 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1274/2015. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1318/2015. Contencios → |
|---|
