ICCJ. Decizia nr. 1274/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1274/2015
Dosar nr. 124/42/2013
Şedinţa publică de la 19 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea adresată Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta SC L. SRL a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 70 din 31 ianuarie 2013 prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă a deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală din 9 iulie 2012 emise de D.G.F.P. Prahova.
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 145 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC L. SRL a fost supusă unui control fiscal având ca obiectiv verificarea modului de calcul, evidenţiere şi raportare a impozitului pe profit şi a TVA-ului din perioada ianuarie 2009-martie 2012. Verificarea fiscală a reclamantei s-a realizat de către reprezentanţi ai Activităţii de Inspecţie Fiscală din cadrul pârâtei D.G.F.P. Prahova, la sesizarea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova, Serviciul Investigarea Fraudelor, prin adresa din 18 aprilie 2012, respectiv a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, prin adresa din 28 mai 2012.
Controlul fiscal s-a materializat prin raportul de inspecţie fiscală din 9 iulie 2012 şi decizia de impunere din 9 iulie 2012. Prin aceste acte fiscale s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 2.122.610 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 133.793 RON (71.043 RON + 56.160 RON + 6590 RON) şi TVA în sumă de 1.637.177 RON (1.398.651 RON + 122.135 RON + 116.391 RON).
Împotriva acestei decizii de impunere, reclamanta a formulat o primă contestaţie înregistrată în data de 20 iulie 2012, nesemnată de către reprezentantul convenţional al reclamantei, urmată de contestaţia înregistrată în data de 10 august 2012, semnată de administratorul judiciar al societăţii reclamante aflate în procedura insolvenţei.
Prin decizia din 31 ianuarie 2013, pârâta D.G.F.P. Prahova a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma totală de 1.725.140 RON, reprezentând 70.908 RON diferenţă suplimentară la impozitul pe profit, 7.825 RON accesorii aferente acestei diferenţe la impozitul pe profit, 1.396.620 RON diferenţă suplimentară la TVA de plată, 249.787 RON accesorii aferente diferenţei suplimentare de plată la TVA, până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.
Totodată, s-a dispus respingerea contestaţiei ca neîntemeiată pentru suma totală de 389.911 RON, reprezentând 61.213 RON diferenţă suplimentară la impozitul pe profit, 20.502 RON accesorii aferente acestei diferenţe suplimentare la impozitul pe profit, 236.453 RON diferenţă suplimentară la TVA de plată, 71.743 RON accesorii la această diferenţă suplimentară la TVA de plată.
A fost respinsă ca nemotivată contestaţia pentru suma totală de 7.559 RON, reprezentând 1.672 RON diferenţă suplimentară la impozitul pe profit, 568 RON accesorii aferente acestei diferenţe suplimentare la impozitul pe profit, 4.104 RON diferenţă suplimentară la TVA de plată, 1.215 RON accesorii la această diferenţă suplimentară la TVA de plată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestaţie în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, iar din actele depuse la dosar, reiese faptul că verificarea fiscală a activităţii reclamantei a avut în vedere pe de o parte, documente puse la dispoziţie de către organele de cercetare penală, iar pe de altă parte, documente puse la dispoziţie de reprezentanţii reclamantei, respectiv neconcordanţe rezultând din declaraţiile informative cod 394.
În ceea ce priveşte obligaţiile fiscale stabilite în baza documentelor puse la dispoziţie de către organele de cercetare penală, instanţa de fond a reţinut că acestea se referă la suma totală de 1.725.140 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 70.908 RON şi TVA de plată în sumă de 1.396.620 RON şi accesorii aferente în sumă de 257.612 RON (7.825 RON şi 249.787 RON).
Aceste obligaţii fiscale au fost stabilite ca urmare a neînregistrării în evidenţa contabilă a societăţii SC L. SRL a achiziţiei şi comercializării unor mărfuri de la SC D.E. SRL Buzău. Aceste achiziţii fac obiectul cercetării penale în Dosarul penal nr. 6244/105/2012, aflat pe rolul Tribunalului Prahova, dosar în care s-a pronunţat decizia penală nr. 167 din 26 aprilie 2013, nedefinitivă.
Constatările organului fiscal cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare menţionate au fost înaintate organelor de cercetare penală, făcând obiectul dosarului penal menţionat, pentru a se stabili în acest cadru eventualul prejudiciu produs statului de către reclamantă.
Curtea a reţinut şi faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., organul fiscal poate suspenda soluţionarea cauzei atunci când a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Curtea a apreciat că, raportat la acest text de lege, constatările organului fiscal depind de soluţia ce se va pronunţa în dosarul penal în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, situaţie în care în mod corect, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale până la soluţionarea definitivă a cauzei penale pentru suma totală de 1.725.140 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 70.908 RON şi TVA de plată în sumă de 1.396.620 RON şi accesorii aferente în sumă de 257.612 RON (7.825 RON şi 249.787 RON).
În ceea ce priveşte obligaţia de plată a sumei de 135 RON impozit pe profit şi 43 RON accesorii, precum şi a sumei de 2.031 RON TVA de plată şi 692 RON accesorii aferente, instanţa de fond a reţinut că a fost corect stabilită de către organul fiscal, întrucât, în luna ianuarie 2011, reclamanta a achiziţionat de la SC B. SRL 256 de baxuri de vin R. la 2 litri, marfă care, deşi a fost facturată de societatea furnizoare (factura fiscală din 16 ianuarie 2011), nu se regăseşte în evidenţa contabilă a reclamantei, aceasta nedeclarând veniturile obţinute din achiziţia şi comercializarea mărfurilor respective.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu investiţii în sumă de 136.452 RON, făcute în favoarea asociatului unic L.M., s-a arătat faptul că, în anul 2010, reclamanta a înregistrat în contabilitate cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile la imobilul situat în comuna C., judeţul Buzău, acest imobil nefăcând parte din patrimoniul societăţii, ci al asociatului unic.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. e) C. fisc., nu sunt deductibile cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului.
Pe de altă parte,s-a reţinut şi faptul că reclamanta nu a dovedit că sunt incidente dispoziţiile art. 145 C. fisc. cu privire la dreptul contribuabilului de a deduce taxa aferentă investiţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile. În acest sens, deşi face vorbire despre punctul de lucru cu 5 gestiuni separate ce funcţionează în acel imobil, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris care să ateste această situaţie de fapt. Mai mult, s-a reţinut şi faptul că asemenea documente nu au fost prezentate nici organului fiscal cu ocazia controlului.
Pentru aceste considerente, prima instanţă a apreciat că obligaţia fiscală suplimentară de plată a impozitului pe profit în sumă de 56.160 RON şi TVA de plată în sumă de 122.135 RON a fost corect stabilită de către pârâtă.
Referitor la cheltuielile în sumă de 157.366 RON, pentru care nu au fost prezentate documente justificative, s-a reţinut că acestea se referă la cheltuieli cu consumul materialelor de natura obiectelor de inventar efectuate în anul 2010 ori cu întreţinerea şi reparaţii efectuate în anul 2011. Deşi în cuprinsul acţiunii se menţionează că se dovedeşte existenţa acestor cheltuieli prin facturi justificative şi note contabile de recepţie, reclamanta nu a depus documente justificative pentru aceste sume nici cu ocazia controlului fiscal, conform menţiunii pârâtei, dar nici în faţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea prezentei contestaţii.
Prin urmare, în mod corect organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 25.178 RON cu titlu de impozit pe profit, în lipsa documentelor justificative aceste cheltuieli nefiind deductibile.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu mărfurile în sumă de 31.210 RON achiziţionate de la furnizori declaraţi inactivi sau cu un comportament fiscal tip fantomă, s-a arătat faptul că raportul de expertiză contabilă financiar-fiscală întocmit în faţa organelor de cercetare penală de către expertul A.A. şi invocat ca mijloc de probă extrajudiciară de către reclamantă, confirmă nerealitatea tranzacţiilor încheiate între aceasta şi firmele trecute în anexa nr. 4 la raport.
Referitor la firmele cu comportament fiscal tip fantomă, cum ar fi SC T.P. SRL şi SC D.L.F. SRL, s-a reţinut faptul că achiziţiile de mărfuri şi obiecte de inventar de la asemenea firme au avut loc în perioada 2010-2011, or, se constată că raportul de expertiză extrajudiciară menţionat concluzionează faptul că, la data efectuării expertizei, august 2012, cele două societăţi nu figurau în Lista contribuabililor inactivi şi nici nu erau radiate din registrul comerţului, fără a face precizări cu privire la comportamentul acestora din punct de vedere fiscal în perioada de referinţă 2010-2011.
În ceea ce priveşte SC D.L.F. SRL, organul fiscal a reţinut, în cadrul raportului de inspecţie fiscală comportamentul fiscal tip fantomă al acestei societăţi, dedus din procesul-verbal întocmit de organe de control din cadrul Gărzii Financiare Prahova, coroborat cu menţiunile din aplicaţia Dosar Fiscal, potrivit cărora această societate nu a depus nicio declaraţie la organul fiscal teritorial din care să rezulte obligaţii fiscale de plată la bugetul general consolidat.
Pentru aceste considerente,instanţa de fond a apreciat că în mod corect a fost stabilită în sarcina reclamantei obligaţia de plată a impozitului pe profit în sumă de 4.994 RON şi a TVA în sumă de 66.965 RON, nerealitatea acestor tranzacţii neconferind reclamantei dreptul de deducere a cheltuielilor cu mărfurile şi consumul obiectelor de inventar, respectiv de deducere a TVA aferentă.
În ceea ce priveşte cheltuielile cu combustibilul în sumă de 11.764 RON, necesar funcţionării autoturismului marca A., s-a reţinut de către organul fiscal faptul că în perioada 2010-2011 au fost efectuate aprovizionări cu combustibil necesar funcţionării acestui vehicul în valoare de 11.764 RON, TVA-ul aferent fiind de 3.895 RON, dar şi faptul că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor cu combustibilul, ori a TVA aferent, întrucât autoturismul a fost destinat exclusiv transportului rutier de persoane şi nu face parte din categoria de autoturisme exceptate pentru care se acordă deductibilitatea cheltuielilor şi TVA-ului, în conformitate cu prevederile art. 21 şi art. 1451 C. fisc.
Susţinerea reclamantei în sensul că acest autoturism era destinat deplasărilor la şi de la punctele de lucru din judeţul Buzău, fiind folosit frecvent şi de agenţii de vânzări pentru desfăşurarea activităţii de comerţ en gross, nu a fost reţinută, reclamanta neadministrând nicio probă care să conducă la stabilirea unei asemenea situaţii de fapt.
Referitor la cheltuielile în sumă de 3.760 RON aferentă bunurilor care nu au fost utilizate în scopul realizării de venituri impozabile, s-a reţinut că, în anul 2010, în baza facturii din 10 mai 2010, reclamanta a achiziţionat produse de uz casnic (aspirator, hotă, cuptor, plită, maşină de spălat, fier de călcat) în valoarea de 3.760 RON, din care TVA în sumă de 1.314 RON, cheltuielile cu aceste obiecte de inventar nefiind efectuate în scopul realizării de operaţiuni impozabile.
S-a arătat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. fisc., pentru determinarea profitului impozabil, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. De asemenea, potrivit art. 145 alin. (2) C. fisc., orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile.
Susţinerea reclamantei în sensul că, deşi cu aceste bunuri nu se realizează operaţiuni taxabile, cum ar fi valorificarea de produse alimentare, ele sunt auxiliare acestor operaţiuni, nu a fost reţinută, întrucât însăşi reclamanta recunoaşte faptul că bunurile menţionate nu servesc la realizarea unor operaţiuni taxabile, iar pe de altă parte, o asemenea destinaţie nu este de natură a conferi dreptul la deducerea cheltuielilor, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi art. 145 alin. (2) C. fisc.
Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC L. SRL şi s-a solicitat, în principal, admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, să se menţină măsura suspendării procedurii administrative în ceea ce priveşte suma de 1.725.140 RON dispusă prin decizia din 31 ianuarie 2013 emisă de intimată şi să se dispună anularea în parte a deciziei din 31 martie 2013 în ceea ce priveşte suma de 389.911 RON, urmând ca recurenta să fie exonerată de plata acestei sume, modificând în mod corespunzător decizia de impunere din 9 iulie 2012 şi a raportului de inspecţie din 9 iulie 2012.
În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare cu recomandare către prima instanţă de a se efectua o expertiză contabilă care să stabilească prejudiciul real datorat de recurentă în ceea ce priveşte debitul de 389.911 RON.
În motivele de recurs a fost criticată sentinţa instanţei de fond pentru că a fost respinsă în mod nejustificat punctul de vedere al recurentei în ceea ce priveşte existenţa unor relaţii comerciale între cele două societăţi, motiv pentru care a şi contestat achiziţionarea mărfurilor de la SC B. SRL, deoarece nu s-a făcut nicio dovadă că această societate a livrat marfa pentru care a emis şi comunicat către recurentă factura din 2011, aceasta nefiind semnată şi ştampilată de un reprezentant al societăţii beneficiare.
Referitor la cheltuielile de investiţii în sumă de 136.452 RON apreciate ca nedeductibile, recurenta a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra probelor cu acte administrate de societate.
Astfel, în dovedirea susţinerii contestaţiei societăţii în cuprinsul acesteia s-a menţionat existenţa unui contract de comodat din 1 ianuarie 2006, prelungit la 30 decembrie 2006 privind imobilul din comuna C., judeţul Buzău, predat în folosinţă cu titlu gratuit către SC L. SRL pe o perioadă de 10 ani, în vederea transformării lui în spaţiu comercial de către proprietarii L.M. şi L.G., conform contractului de vânzare-cumpărare din anul 1999.
În acest spaţiu, susţine recurenta, au fost necesare investiţii substanţiale şi acolo funcţionau 5 gestiuni separate, aspecte dovedite cu cele 4 certificate constatatoare emise la 5 martie 2008 de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Prahova.
La acest imobil s-au efectuat în perioada 1 ianuarie-31 martie 2010 lucrări de reparaţii şi întreţinere în sumă totală de 136.452 RON şi au fost prezentate documente justificate din care rezultă achiziţionarea de materiale de construcţii şi prestări servicii, astfel că acestea aveau caracter deductibil la calculul profitului impozabil şi putea să deducă TVA în sumă de 38.331 RON.
În legătură cu cheltuielile în sumă de 157.366 RON, reprezentând 18.990 RON c/valoare obiecte de inventar achiziţionate în anul 2010 şi 138.376 RON c/valoare cheltuieli cu întreţinere şi reparaţii la imobilul din comuna C. a fost criticată soluţia instanţei de fond pentru că a considerat că nu a prezentat documente justificative şi că ar fi încălcat dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi art. 24 alin. (3) lit. d) C. fisc.
Recurenta susţine că pentru anul 2010 obiectele de inventar achiziţionate au fost găsite la punctul de lucru din comuna C., ceea ce dovedeşte realitatea operaţiunii, mai ales că era încheiat un contract de comodat pentru acel imobil încă din anul 2006.
Pentru anul 2011, lucrările efectuate în sumă de 138.376 RON sunt cheltuieli deductibile deoarece imobilul se afla în folosinţa societăţii recurente în baza contractului de comodat, astfel că nu se impunea plata pe profit în sumă de 25.178 RON.
Cu privire la suma de 32.210 RON reprezentând cheltuieli cu diurne mărfuri şi obiecte de inventar, achiziţionate în perioada 2010-2011 de la diverşi furnizori declaraţi inactivi sau cu un comportament fiscal tip fantomă, a fost criticată soluţia instanţei de fond pentru că nu s-a pronunţat asupra actelor depuse de contestatoare, care dovedeau contrariul susţinerilor inspectorilor fiscali.
A fost criticată soluţia instanţei de fond şi pentru considerarea ca nedeductibile a cheltuielilor cu combustibilul pentru autoturismul A. în sumă de 11.764 RON deşi acesta era folosit pentru deplasările la şi de la punctele de lucru din judeţul Buzău şi sediul din Ploieşti, dar şi de către agenţii de vânzări. Mai mult, asociatul unic L.M. avea în proprietate un alt autoturism, astfel că nu avea nevoie de un A. pentru nevoi personale.
Recurenta consideră greşita obligare a societăţii la plata sumei de 3.760 RON deoarece bunurile achiziţionate au fost folosite pentru buna desfăşurare a acţiunii societăţii, unele puncte de lucru având ca obiect de activitate alimentaţia publică.
În privinţa sumelor de 6.580 RON impozit pe profit şi 116.391 RON, stabilite pentru neconcordanţa declaraţiilor informative cod 394 RON pentru facturile fiscale de aprovizionare de la furnizorii SC H.S.M. SRL şi SC C.G. SRL, recurenta susţine că judecătorul fondului nu a avut rol activ şi nu a dispus efectuarea unei expertize şi pentru a se verifica şi că două din cele 12 facturi nu se regăsesc în evidenţa contabilă şi că au fost achitate în numerar chiar de reprezentantul firmei H.
S-a considerat de către recurentă că instanţa de fond nu a analizat apărările recurentei privind situaţia SC C.G. SRL şi SC H.S.M. SRL, firme care au acelaşi administrator şi asociat şi se impune efectuarea unei verificări încrucişate.
Acest recurs a fost declarat prin lichidatorul judiciar şi semnat de avocat V., dar a fost declarat recurs şi prin av. G.A., iar în cadrul motivele de recurs, recurenta a reluat cele precizate în acţiune la 7 martie 2013 în legătură cu relaţia SC D.E. SRL Buzău, SC H.S.M. SRL, SC C.G. SRL şi SC B. SRL şi au fost contestate aceleaşi sume ca şi în primul recurs.
S-au depus la dosar înscrisuri, sentinţa penală nr. 167 din 26 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia penală şi decizia nr. 17 din 31 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea acţiunii reclamantei prin care a solicitat anularea deciziei din 31 ianuarie 2013, decizie emisă în soluţionarea contestaţiei administrative în ceea ce priveşte decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală din 9 iulie 2012 emise de D.G.F.P. Prahova.
Prin decizia din 31 ianuarie 2013 a D.G.F.P. Prahova s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 1.725.140 RON, din care 70.908 RON diferenţă impozit pe profit, 7.825 RON accesorii aferente impozitului pe profit, 1.396.620 RON diferenţe suplimentare TVA de plată şi 249.787 RON accesorii aferente TVA până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală având în vedere că prin rechizitoriul din 2012 al D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploieşti au fost trimise în judecată asociatul şi administratorul SC L. SRL Ploieşti.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia împotriva deciziei de impunere pentru sume de 389.911 RON, din care 61.213 RON diferenţă suplimentară la impozitul pe profit, 20.502 RON accesorii aferente acestei diferenţe suplimentare de impozit pe profit, 236.453 RON TVA stabilit suplimentar de plată şi 71.743 RON accesorii aferente TVA stabilit suplimentar şi a fost respinsă ca nemotivată contestaţia pentru suma totală de 7.559 RON impozit pe profit TVA şi accesorii aferente acestora.
Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei atât în ceea ce priveşte măsura suspendării dispuse potrivit art. 214 C. proc. fisc., cât şi pentru suma de 389.911 RON pentru care contestaţia administrativă a fost respinsă ca neîntemeiată.
În motivele de recurs s-au făcut unele referiri şi la sume pentru care procedura administrativă a fost suspendată, dar din probele administrate în cauză rezultă că problema sumelor stabilite suplimentar şi pentru care a fost întocmit rechizitoriul a fost rezolvată în cadrul litigiului penal, aşa cum rezultă din sentinţa penală din 26 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia penală, şi decizia nr. 17 din 31 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, astfel că în privinţa acestei soluţii a instanţei de fond nu se impune modificarea pentru că organele fiscale au procedat la reluarea soluţionării contestaţiei administrative, încetând motivul suspendării, fiind emisă decizia din 21 august 2014 către D.G.F.P. Prahova depusă la dosarul instanţei de recurs.
Criticile recurentei referitoare la suma pentru care a fost soluţionată contestaţia administrativă ca neîntemeiată şi pentru care acţiunea reclamantei a fost respinsă sunt nefondate.
Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căreia hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Din analiza hotărârii pronunţate rezultă că hotărârea instanţei de fond a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., fiind prezentată situaţia de fapt, temeiurile de drept şi argumentele pentru care a fost respinsă acţiunea reclamantei, astfel că vor fi respinse criticile recurentei.
Al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, dar recurenta nu a invocat expres care ar fi textele legale care au fost aplicate greşit sau încălcate de către instanţa de fond în pronunţarea hotărârii atacate, ci critică soluţia în special pentru că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra probelor cu acte administrată de reclamantă cu ocazia soluţionării litigiului în primă instanţă.
A fost contestată soluţia instanţei de fond în privinţa următoarelor sume:
- suma de 6.590 RON impozit pe profit şi 116.391 RON reprezentând TVA, calculate ca urmare a facturilor emise de SC H.S.M. SRL şi SC C.G. SRL.
Cu privire la aceste sume recurenta a arătat că nu pot fi stabilite obligaţii suplimentare pentru că facturile nu au fost semnate sau ştampilate de vreun reprezentant al său, nu există dovada că au fost plătite, nici că au fost predate.
Organele de control au stabilit că reclamanta datorează impozit pe profit şi TVA aferent acestor facturi deoarece ele au fost emise de firmele furnizoare, dar nu au fost înregistrate în evidenţele fiscale ale acesteia.
Faptul că nu sunt semnate de un reprezentant al reclamantei nu prezintă relevanţă din moment ce aceste livrări au fost declarate de firmele furnizoare în declaraţia informativă cod 394 privind livrările, prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional, pentru aceste facturi reclamanta era obligată la plata TVA, iar pentru veniturile obţinute din valorificarea acestor bunuri avea obligaţia de a plăti impozit pe profit, astfel că soluţia instanţei de fond este legală.
Pentru a fi exonerată de plata acestor sume reclamanta are tot interesul să susţină că nu a fost plătită contravaloarea acestor bunuri achiziţionate în baza acestor facturi sau că ele nici nu au fost predate, dar acestea sunt simple afirmaţii, nedovedite.
- suma de 8.930 RON, din care 2.031 RON TVA, accesorii aferente de 692 RON impozit pe profit, 135 RON şi 43 RON, accesorii aferente acesteia, conform facturii emise de SC B. SRL.
Recurenta susţine că această factură nu i-ar fi fost comunicată şi că nu este semnată şi ştampilată de vreun reprezentant al acesteia, dar obligaţiile fiscale suplimentare au fost stabilite tocmai pentru faptul că facturile nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă a recurentei.
Susţinerile recurentei sunt nefondate deoarece organele de cercetare penală au dovedit faptul că bunurile livrate în baza facturii emise de SC B. SRL, respectiv 256 baxuri de vin au fost nu numai achiziţionate ci şi comercializate pe piaţa internă, astfel că susţinerile recurentei sunt nefondate.
- suma de 136.452 RON reprezentând cheltuieli cu investiţiile efectuate în favoarea asociatului unic.
Recurenta susţine că are dreptul la deducerea cheltuielilor în sumă de 136.452 RON pentru că sunt deductibile şi la deducerea TVA în sumă de 38.331 RON deoarece în anul 2006 L.M. şi L.G. au dat în folosinţă cu titlu gratuit spaţiul din C., judeţul Buzău şi că avea deschis un punct de lucru în acel imobil.
Pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA trebuia ca recurenta să dovedească faptul că achiziţia este destinată utilizării în folosul unei operaţiuni taxabile.
Conform art. 21 alin. (1) C. fisc., sunt considerate cheltuieli deductibile pentru determinarea profitului impozabil numai cheltuielile făcute în scopul realizării de venituri impozabile şi potrivit art. 21 alin. (4) lit. e) C. fisc., nu sunt deductibile cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor.
În raport de susţinerile recurentei că avea încheiat, încă din anul 2006, un contract de comodat prin care imobilul situat în comuna C., judeţul Buzău şi care are ca proprietar pe asociatul unic L.M. a fost dat în folosinţă societăţii reclamante, se constată că aceste susţineri au fost făcute atât în cadrul procedurii administrative cât şi în faţa instanţei de fond, dar fără a fi prezentate dovezi în acest sens.
Într-adevăr, la dosarul instanţei de recurs au fost depuse două înscrisuri, unul denumit contract de comodat încheiat la 1 ianuarie 2006 pe o perioadă de 1 an, iar al doilea intitulat contract de comodat încheiat la 30 decembrie 2006 pentru o perioadă de 10 ani ce se referă la imobilul situat în comuna C., judeţul Buzău.
Însă, instanţa de recurs apreciază că aceste înscrisuri au fost întocmite pro causa pentru că dacă ele au fost întocmite încă din anul 2006 atunci se impunea să fie înscrise în evidenţele contabile ale societăţii şi puteau fi prezentate organelor de control, organului de soluţionare a contestaţiilor sau instanţei de fond, iar recurenta nu a precizat motivul pentru care aceste înscrisuri nu au putut fi prezentate anterior declarării recursului.
În condiţiile în care nu va fi considerat ca fiind un document care să dovedească faptul că acel imobil ar fi fost dat în folosinţa societăţii reclamante în anul 2010, când se susţine că au fost efectuate acele îmbunătăţiri, soluţia instanţei de fond prin care a fost respinsă solicitarea reclamantei de a considera deductibile cheltuielile efectuate şi pentru a deduce TVA aferentă achiziţiilor făcute este legală.
Oricum, este greu de considerat că în anul 2006 ar fi fost încheiat contractul de comodat iar eventualele îmbunătăţiri s-ar fi făcut după 4 ani, mai ales că îmbunătăţirile au constat în „amenajări living”, „montat uşi dormitor”, deşi prin încheierea acelui presupus contract de comodat, imobilul trebuia să aibă destinaţie comercială.
Recurenta a depus la dosar şi certificate constatatoare emise de Oficiul Comerţului de pe lângă Tribunalul Prahova din care rezultă că în anul 2008 societatea reclamantă avea sediu secundar în comuna C., judeţul Buzău, dar nici aceste documente nu pot dovedi susţinerile recurentei deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, îmbunătăţirile au fost făcute în anul 2010 şi recurenta trebuia să dovedească faptul că avea deschis sediu secundar în imobilul la care s-au făcut îmbunătăţirile în acel an pentru că, deşi avea sediul secundar în anul 2008, ulterior sediile secundare puteau fi modificate.
De aceea, susţinerile recurentei sunt nefondate, iar soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
- suma de 157.366 RON compusă din 18.990 RON reprezentând c/valoare obiecte de inventar achiziţionate în anul 2010 şi 138.376 RON reprezentând c/valoare cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţii la imobilul din comuna C.
Pentru aceste sume organele de control au stabilit că ele nu pot fi considerate cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil deoarece nu au fost prezentate documente justificative, iar instanţa de fond a susţinut că reclamanta nu a depus documente pentru aceste sume nici în faţa instanţei de judecată.
Recurenta, prin cele două recursuri, susţine că aceste sume ar fi deductibile pentru că obiectele de inventar au fost achiziţionate pentru imobilul din localitatea C., iar cheltuielile cu întreţinerea şi reparaţiile au vizat acelaşi imobil.
Mai întâi, trebuie precizat că pentru aceleaşi considerente pentru care criticile recurentei referitoare la suma de 136.452 RON au fost apreciate ca nefondate, vor fi considerate nefondate criticile recurentei ce vizează această sumă întrucât nu s-a făcut dovada că în anul 2010 şi 2011, când au fost făcute achiziţiile de bunuri sau îmbunătăţirile, recurenta avea în folosinţă acel imobil sau că avea un sediu secundar în acel imobil.
Mai mult, în cazul acestor sume, recurenta a susţinut că a depus documente justificative în faţa instanţei de fond, dar nici aceste susţineri nu sunt fondate deoarece, după verificări, nu au fost prezentate instanţei de fond, respectiv note de recepţie, bonuri de consum, respectiv situaţii de lucrări, devize pentru lucrările de întreţinere din anul 2011, astfel că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.
- referitor la cheltuielile cu mărfurile în sumă de 31.210 RON achiziţionate de la diverşi furnizori.
Recurenta a invocat în sprijinul solicitării sale de admitere a acţiunii concluziile raportului de expertiză întocmit în cadrul dosarului penal ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Prahova şi, ulterior, Curţii de Apel Ploieşti.
Chiar dacă în concluziile raportului de expertiză referitoare la relaţiile comerciale derulate de SC T.P. SRL şi SC D.L.F. SRL s-a precizat că acestea erau funcţionale trebuie subliniat că organele fiscale nu au considerat că cele două societăţi ar fi fost declarate inactive, ci s-a precizat ele au un comportament fiscal tip fantomă datorită faptului că nu au depus nicio declaraţie la organul fiscal teritorial.
Anexele raportului de expertiză invocate de recurentă nu au fost însuşite nici de către organele de cercetare penală pentru că în rechizitoriul D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploieşti s-a reţinut că recurenta-reclamanta a făcut acte de comerţ nereale cu 33 societăţi furnizoare, între care şi cele două societăţi.
Oricum, pentru că în cauza se contestă existenţa creanţei fiscale, instanţa trebuie să analizeze întregul material probatoriu administrat în cauză, nu numai expertizele efectuate în alte cauze şi, prin coroborarea acestor probe, să se stabilească dacă există sau nu obligaţia de plată a unor creanţe fiscale de către recurentă.
Dacă s-ar împărtăşi punctul de vedere al recurentei, ar însemna că instanţele învestite cu soluţionarea acţiunilor de anulare a actelor administrativ fiscale prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil să nu mai poată face propria sa analiza a probatoriilor dacă s-ar fi întocmit anterior, în cadrul unui litigiu civil sau penal, un raport de expertiză contabilă ale cărei concluzii i-ar fi favorabile
Trebuie precizat că chiar şi în ipoteza în care au fost completate toate elementele prevăzute de lege în facturile fiscale nu este înlăturată posibilitatea organului de control fiscal de a dovedi că operaţiunile comerciale la care se referă acestea sunt nereale, că acestea sunt simulate şi că au fost întocmite cu singurul scop de a frauda.
De aceea, organul fiscal poate să constate că factura sau alt document justificativ are înscrise toate elementele/informaţiile prevăzute de lege la data operaţiunii, dar se poate dovedi, contrar informaţiilor înscrise şi completate corect (în mod formal) în factură că operaţiunea la care se referă aceasta nu a avut loc în realitate şi că a fost întocmit cu singurul scop de a frauda fiscul, scăzând baza de impozitare pentru o impozitare pe profit mai mică şi pentru a solicita deducerea de TVA necuvenit, ipoteză în care organul fiscal are obligaţia de a răsturna prezumţia de bună credinţă ce rezultă din completarea facturii cu toate informaţiile prevăzute de lege şi de a dovedi deci fraudarea legii.
În speţă, organul de control fiscal a reuşit să facă dovada că, deşi au fost prezentate facturi, fie acestea au înscrise elemente care dovedesc nerealitatea tranzacţiilor, fie acestea nu pot fi considerate document justificativ şi au fost prezentate elemente de fapt ce conduc la ideea că acestea nu au la baza tranzacţii reale.
- cheltuielile în sumă de 11.764 RON cu combustibilul pentru autoturismul marca A.
În privinţa acestor cheltuieli recurenta a susţinut deducerea TVA pentru că autoturismul a fost folosit pentru deplasările la punctele de lucru din judeţul Buzău, dar susţinerile sunt nefondate deoarece autoturismul este destinat transportului rutier de persoane şi nu face parte din categoriile de autoturisme exceptate pentru care se acordă dreptul de deducere a TVA conform art. 1451 alin. (1) C. fisc., în forma în vigoare în anii 2009-2012.
Oricum, se impune ca recurenta să facă dovada că vehiculul se află în proprietatea sau folosinţa contribuabilului, conform art. 21 alin. (4) lit. t) C. fisc., pentru a se verifica categoria şi pentru a stabili dacă se încadrează în excepţiile prevăzute de lege, or, nu a fost făcută o asemenea dovadă.
Abia odată cu concluziile scrise recurenta a depus copia unei decizii emise în 2006 prin care s-ar fi hotărât achiziţionarea unui autoturism marca A. în leasing, dar această copie a deciziei nu va putea fi luată în considerare pentru că, pe de o parte, se poate aprecia că a fost întocmită pro causa iar, pe de altă parte, a fost depusă fără a fi încuviinţată proba conform legii. Mai mult, cum era întocmită încă din 2006 şi dacă se referă la autoturismul pentru care s-a refuzat dreptul de deducere a TVA, nu s-a precizat de ce nu a fost folosită până în prezent, iar în motivele de recurs nu s-a făcut nicio referire la existenţa acesteia.
- referitor la suma de 7.526 RON pentru achiziţia autoturismului marca A.
Nu se poate nega faptul că recurenta a achiziţionat acest autoturism dar nu poate beneficia de deducere TVA aferentă achiziţiei acestuia.
Condiţiile în care se putea beneficia de deducerea TVA în anul 2009, anul achiziţionării autoturismului, erau prevăzute în art. 1451 alin. (1) C. fisc., iar autoturismul ce a fost achiziţionat nu se încadrează în aceste condiţii şi, astfel, nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA, iar în motivele de recurs nu se face nicio referire la prevederile legale care ar fi îndreptăţit-o să beneficieze de deducerea TVA, în raport de prevederile art. 1451 alin. (1) C. fisc., forma în vigoare la data achiziţionării.
- suma de 3.760 RON reprezentând cheltuieli aferente bunurilor care nu au fost utilizate în scopul realizării de venituri impozabile.
Factura în sumă de 3.760 RON a reprezentat documentul prin care au fost achiziţionate produse de uz casnic, din care TVA a fost în sumă de 1.314 RON.
Chiar recurenta a solicitat să se constată că, deşi cu aceste bunuri nu se realizează operaţiuni taxabile, ele sunt auxiliare însă, în raport de dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. şi ale art. 21 alin. (1) din acelaşi cod, aceste achiziţii nu pot fi considerate destinate utilizării în folosul unei operaţiuni taxabile şi, de aceea, solicitarea recurentei este nefondată.
Referitor la solicitarea subsidiară a recurentei, aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, se constată că şi aceasta este nefondată deoarece expertiza, potrivit art. 201 alin. (1) C. proc. civ., se dispune pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, or obiectivul indicat de recurentă nu vizează o asemenea situaţie, ci modul de interpretare al unor probe depuse la dosar, ceea ce este atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC L. SRL, prin administrator judiciar SC D., U. şi A. SPRL împotriva sentinţei nr. 145 din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1251/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1309/2015. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
