ICCJ. Decizia nr. 563/2015. Contencios. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 563/2015
Dosar nr. 963/2/2014
Şedinţa publică de la 11 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 august 2010, sub nr. 39085/3/2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată pe pârâţii A.P.I.A. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.P.I.A.”) şi Centrele Judeţene Arad, Bacău, Harghita, Teleorman, Timiş, Cluj, Brăila, Botoşani, Mehedinţi, Neamţ, Iaşi, Sibiu, Braşov, Vâlcea, Giurgiu, Bihor, Ialomiţa, Mureş, Dâmboviţa, Călăraşi, Hunedoara, Gorj, Argeş, Alba, Buzău, Bistriţa Năsăud, Galaţi, Caraş Severin, Constanţa, Olt, Vrancea, Suceava, Satu Mare, Dolj, Maramureş, Covasna, Sălaj şi Prahova, respectiv Centrul Municipal Bucureşti şi Ilfov (denumite în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Centrele Judeţene A.P.I.A.”), M.A.P.D.R. (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „M.A.D.R.”) şi M.F.P. (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „M.F.P.”), solicitând, în temeiul art. 998-999 C. civ., al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, al O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, al O.G. nr. 47/2005 privind reglementări de neutralizare a deşeurilor de origine animală ş i al H.G. nr. 1211/2005 privind sprijinul direct al statului pentru activitatea de neutralizare a deşeurilor de origine animală , în vigoare în perioada de referinţă:
- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 185.163,21 lei, reprezentând prejudiciul cauzat societăţii prin plata cu întârziere a sumelor reprezentând sprijinul de stat acordat societăţii în calitate de concesionar al activităţii de neutralizare a deşeurilor de origine animală, conform H.G. nr. 1211/2005 aferent activităţii de neutralizare desfăşurată în perioada iulie-decembrie 2009 pe raza Centrelor Judeţene A.P.I.A.;
- obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pretenţiile deduse judecăţii au rezultat din următoarele împrejurări de fapt şi de drept:
SC P. SA, împreună cu partenerul ungar A.T.E.V. (constituiţi în A.P.A.), este unicul concesionar la nivel naţional al serviciului de neutralizare a deşeurilor de origine animală începând cu data de 09 mai 2006 şi până la data introducerii acţiunii, deci şi în perioada de referinţă iulie - decembrie 2009.
În această calitate, societatea a beneficiat, în perioada de referinţă, de sprijinul de stat acordat pentru desfăşurarea acestei activităţi, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1211/2005, act normativ în vigoare până la data de 05 februarie 2010, dată la care a fost abrogată de O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu anul 2010.
Astfel, H.G. nr. 1211/2005 stabileşte, în cuprinsul art. 3-7, care sunt etapele procedurale în vederea obţinerii sprijinului de stat aferent activităţii de neutralizare, care sunt condiţiile pe care solicitantul sprijinului trebuie să le îndeplinească şi documentele pe care acesta trebuie să le prezinte în acest sens, dar şi obligaţiile autorităţilor publice implicate în proces şi termenele de a căror respectare sunt ţinute acestea.
Conform prevederilor respective, solicitanţii sprijinului de stat care au calitatea de concesionari ai activităţii de neutralizare a deşeurilor de origine animală transmit cererile de acordare a sprijinului statului pentru activitatea desfăşurată către Centrele Judeţene A.P.I.A., împreună cu documentele justificative.
Cererile de acordare a ajutorului de stat se întocmesc pentru activitatea desfăşurată de solicitant corespunzător unei luni calendaristice, conform art. 4 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1211/2005.
În prima etapă a procedurii de acordare a sprijinului de stat, Centrul Judeţean A.P.I.A., la care se depune cererea şi documentaţia de acordare a sprijinului, întocmeşte şi transmite către A.P.I.A. situaţia centralizatoare lunară la nivel judeţean „până pe data de 5 a fiecărei luni, pentru solicitările înregistrate în luna precedentă”, conform art. 5 din H.G. nr. 1211/2005.
În a doua etapă, A.P.I.A. întocmeşte şi transmite M.A.D.R. situaţia centralizatoare lunară la nivel naţional până la data de 10 a fiecărei luni, pentru solicitările înregistrate în luna precedentă.
În continuare, în a treia etapă, M.A.D.R. transmite M.F.P. cererea de deschidere a creditelor bugetare, însoţită de situaţia justificativă a sprijinului direct al statului.
În a patra etapă, după aprobarea de către M.F.P. se alimentează contul A.P.I.A.
A 5-a şi ultima etapă constă în operaţiunea de virare de către A.P.I.A. a sumelor de bani reprezentând sprijinul direct al statului către solicitanţi.
Prejudiciul cauzat reclamantei a fost generat prin întârzierea la plată a sprijinului de stat aferent activităţii desfăşurate de societate în perioada iulie - decembrie 2009, sprijin aprobat de instituţiile pârâte, recunoscut astfel ca şi creanţă asupra statului şi plătit integral către societatea reclamantă, însă nu în termenele legale de plată.
Prin efectuarea cu întârziere a plăţii sumelor reprezentând sprijinul de stat era îndreptăţită, în calitatea sa de concesionar al activităţii de neutralizare a deşeurilor de origine animală, societatea a fost prejudiciată cu o sumă reprezentând beneficiul nerealizat (lucrum cessans) ca urmare a imposibilităţii de utilizare la timp a sumelor respective în cadrul activităţilor sale.
Reclamanta susţine că sunt îndeplinite condiţiile de atragere a răspunderii delictuale a pârâtelor, pentru prejudicierea societăţii cu suma de 185.163,21 lei.
Referitor la fapta ilicită, reclamanta arată că aceasta constă în depăşirea termenului în care pârâtele trebuiau să efectueze plata sumelor cu titlul de ajutor de stat.
Astfel se susţine că termenele stabilite de H.G. nr. 1211/2005 pentru primele două etape ale soluţionării cererilor de acordare a sprijinului de stat sunt datele de 5 (pentru aprobarea situaţiilor de către Centrele Judeţene A.P.I.A. şi transmiterea acestora către A.P.I.A.), respectiv 10 ale fiecărei luni (pentru transmiterea centralizatoarelor de la A.P.I.A. la M.A.D.R.), pentru activitatea desfăşurată în luna anterioară.
Prin urmare, termenele în care trebuiau parcurse primele două etape din procedura plăţii ajutorului de stat sunt prevăzute chiar de către actul normativ care reglementează aceasta procedura, H.G. nr. 1211/2005.
Faptul că H.G. nr. 1211/2005 nu prevede în ce termen trebuie desfăşurate celelalte trei operaţiuni, care se finalizează cu încasarea sumelor de bani reprezentând sprijinul de stat, nu scuteşte instituţiile pârâte de obligaţia despăgubirii reclamantei pentru lipsa de folosinţă a banilor, deoarece aceste termene ulterioare sunt prevăzute de dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Astfel, în ceea ce priveşte termenul în care instituţiile implicate aveau obligaţia de a soluţiona cererea societăţii potrivit competenţelor fiecăreia şi, deci, de a efectua plata sumelor datorate cu titlul de ajutor de stat, întrucât acesta nu este reglementat în mod expres de H.G. nr. 1211/2005, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Cum H.G. nr. 1211/2005 nu prevede un termen limită pentru soluţionarea cererilor de plată a sprijinului de stat şi cum, în speţă, soluţionarea cererilor de subvenţie în termen legal echivalează doar cu efectuarea plăţii, termenul maxim pentru soluţionarea acestor cereri, printre care şi cererile formulate de SC P. SA aferente activităţii de neutralizare desfăşurată în perioada iulie - decembrie 2009 este termenul general de 30 de zile.
Cu toate că termenul de 30 de zile ar fi trebuit să curgă încă de la data înregistrării cererilor de acordare a sprijinului de stat la Centrele Judeţene A.P.I.A., reclamanta se raportează la data de 10 a fiecărei luni, termen în care procedura trebuia, conform H.G. nr. 1211/2005, să fie în stadiul transmiterii centralizatoarelor la nivel naţional de către A.P.I.A. către M.A.D.R.
Reclamanta mai arată că, în momentul în care Centrele Judeţene A.P.I.A. au aprobat cererile, s-a născut dreptul SC P. SA la încasarea respectivelor sume. Deci, având în vedere acest important efect juridic al aprobării cererii de către Centrele Judeţene A.P.I.A., în sensul că sumele respective reprezintă o creanţă necontestată asupra statului, din acel moment Statul Român, prin M.F.P., M.A.D.R. şi A.P.I.A., trebuia, conform atribuţiilor fiecăreia, să asigure încasarea de către societate a sumelor aprobate.
Prin urmare, câtă vreme, potrivit H.G. nr. 1211/2005, la data de 10 a fiecărei luni procedura trebuia să fie deja în derulare, cu atât mai mult cererile societăţii reclamante trebuiau finalizate cel mai târziu în termenul de 30 de zile, calculat cu începere în data de 10 a fiecărei luni, pentru sprijinul de stat aferent lunii anterioare.
Aşa fiind, fapta ilicită a pârâtelor este cea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, mai precis nesoluţionarea în termenul legal, de 30 de zile, a cererilor reclamantei de acordare a sprijinului de stat aferent activităţii de neutralizare desfăşurata în perioada iulie-decembrie 2009, prin neasigurarea încasării sumelor recunoscute către societate înăuntrul acestui termen limită.
Referitor la prejudiciu, reclamanta a arătat că întârzierile repetate la plata sprijinului de stat au avut ca urmare directă, lipsirea societăţii de posibilitatea de a întrebuinţa sumele respective în activitatea desfăşurată în perioada cât au durat întârzierile.
Reclamanta a indicat care sunt dobânzile de întârziere aferente fiecăreia dintre sumele plătite cu întârziere reclamantei, cu titlul de sprijin de stat aferent activităţii de neutralizare desfăşurate în perioada de referinţă, acestea ridicându-se la suma de 185.163,21 lei.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, reclamanta a arătat că prejudiciul suferit este generat în mod direct de imposibilitatea folosirii sumelor reprezentând sprijinul de stat pe toată durata întârzierilor la plată din partea instituţiilor pârâte, legătura de cauzalitate între fapta ilicită (nesoluţionarea în termenul legal a cererilor SC P. SA, în sensul plăţii sprijinului) şi prejudiciul astfel suferit (reprezentat de lipsa de folosinţă a sumelor de bani reprezentând sprijinul de stat) este evidentă şi rezultă ex re, din însăşi întârzierea la plată.
Cât priveşte vinovăţia A.P.I.A., a Centrelor Judeţene A.P.I.A., a M.A.D.R. şi a M.F.P., reclamanta arată că, în cauză, culpa instituţiilor pârâte rezultă din următoarele împrejurări de fapt şi de drept:
- obligaţia de plată a sumelor reprezentând sprijinul de stat este o obligaţie legală, iar această obligaţie trebuia îndeplinită în anumite termene legale;
- obligaţia autorităţilor publice este de a soluţiona cererea de acordare a sprijinului prin plata acestuia în termen de 30 de zile, în măsura în care legea nu prevede un alt termen;
- legislaţia specifică acordării sprijinului statului în activitatea de neutralizare (O.G. nr. 47/2005 şi H.G. nr. 1211/2005) stabileşte pentru fiecare din instituţiile pârâte competenţe specifice acestea cunoscând care le sunt obligaţiile în mecanismul H.G. nr. 1211/2005, precum şi termenele legale în care aceste atribuţii trebuiau executate;
- nu există şi nu poate fi invocat niciun caz de forţă majoră care să le exonereze pe pârâte de obligaţia acordării cu întârziere a sprijinului aferent în perioada de referinţă.
Mai mult, pornind de la principiile răspunderii autorităţilor publice, în ipoteza supusă analizei răspunderea pârâtelor este independentă de culpă, fiind o răspundere obiectivă.
2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 6299 din 10 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA.
3. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti
Împotriva sentinţei civile nr. 6299 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta SC P. SA, formulând critici de nelegalitate şi solicitând admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei apelate în sensul obligării intimatelor-pârâte, în solidar, la plata sumei de 185.163,21 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a sumelor constând în subvenţia aferentă activităţii de neutralizare desfăşurată în perioada iulie - decembrie 2009, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate.
4. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă
Prin Decizia civilă nr. 63 din 27 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC P. SA, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a anulat sentinţa civilă nr. 6299 din 10 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi a trimis cauza, spre rejudecare, în primă instanţă, Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a examinat cu prioritate, potrivit art. 298 coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, invocată de instanţă, din oficiu, la termenul din 20 februarie 2013.
Curtea de apel a reţinut că, deşi reclamanta a indicat drept temei juridic dispoziţiile art. 998-999 C. civ., a indicat şi prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, susţinând că, în ceea ce priveşte termenul în care instituţiile implicate aveau obligaţia de a soluţiona cererea societăţii potrivit competenţelor fiecăreia şi de a efectua plata sumelor datorate cu titlu de ajutor de stat, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Totodată şi în calea de atac a apelului, apelanta a învederat, pe lângă alte argumente, faptul că greşit instanţa a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
În raport cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. f) şi lit. h) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiul este de drept administrativ, iar competenţa de soluţionare a acestuia aparţine instanţei de contencios administrativ, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
5. Calea de atac exercitată împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Împotriva Deciziei nr. 63 din 27 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanta SC P. SA şi pârâţii A.P.I.A. şi Centrele Judeţene A.P.I.A.
Prin Decizia nr. 5620 din 3 decembrie 2013, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile, declarate de reclamanta SC P. SA şi de pârâţii A.P.I.A. şi Centrele Judeţene A.P.I.A. împotriva Deciziei nr. 63 din 27 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
6. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal
Ca urmare a declinării de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14 februarie 2014, sub nr. 963/2/2014.
Prin notele scrise depuse la dosar, pârâtul M.F.P. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa unui capăt de cerere sau a unei acţiuni anterioare care să se circumscrie dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1822 din 10 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA, reţinând următoarele:
Art. 1 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea de a formula o cerere de acordare de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act administrativ tipic sau asimilat, dar numai în măsura în care a existat o acţiune de fond în care să se pună în discuţie legalitatea actului.
Or, în speţă nu a existat un astfel de litigiu în raport de care cererea de despăgubiri să aibă caracter accesoriu.
7. Calea de atac exercitat împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva sentinţei civile nr. 1822 din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC P. SA, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de apel.
Recurenta-reclamantă critică sentinţa atacată sub aspectul faptului că art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu prevede posibilitatea introducerii unei acţiuni, ci reglementează un termen de prescripţie pentru cererea de despăgubiri formulată separat de acţiunea în anularea actului administrativ.
Se arată că cererea de despăgubiri la care se referă art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o cerere accesorie care, prin natura ei, nu poate fi formulată dacă nu există o cerere principală, însă articolul respectiv nu limitează accesul la justiţie, ci prevede doar un termen special de prescripţie.
Recurenta arată că actele administrative asimilate nu intră în sfera de aplicare a art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi susţine că instanţa de fond, prin interpretarea dată prevederilor respective, extinde în mod nelegal sfera de reglementare a acestora, deoarece unele acte administrative asimilate nu sunt susceptibile de anulare.
În context, recurenta arată că prejudiciul a cărui reparare se solicită prin acţiune a fost generat de depăşirea nelegală şi culpabilă a termenului de 30 de zile în care cererea de plată a subvenţiei trabuia să fie soluţionată, prin plată. Totodată, recurenta subliniază faptul că, în speţă, nu există un refuz nejustificat, ci faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, ipoteză care se circumscrie actului administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care nu este susceptibil de anulare. Sub acest aspect, recrenta susţine că este greşită includerea actului administrativ asimilat, constând în fapta de a nu răspunde în termenul legal, în sfera actelor administrative pentru care se poate formula acţiune în anulare.
Mai susţine recurenta că, pentru determinarea actelor administrative care intră în sfera de aplicare a art. 19 din Legea nr. 554/2004, este relevantă împrejurarea dacă acestea pot sau nu pot să formeze obiectul unei acţiuni în anulare.
Totodată, recurenta arată că, prin chiar prezenta acţiune, este dedusă judecăţii legalitatea actului administrativ vătămător şi susţine că, în cauză, pretenţiile scoietăţii sunt rezultatul lipsei de folosinţă a subvenţiei pentru o perioadă de timp după expirarea termenului legal de 30 de zile în care trebuia să fie plătită, faptă a pârâtelor ce reprezintă un act administrativ asimilat, respectiv refuzul de a nu răspunde în termen legal solicitării adresate, iar acest act administrativ nu este susceptibil de anulare, însă legalitatea întârzierii poate fi dedusă analizei instanţelor de judecată.
Recurenta-reclamantă mai arată că actul administrativ vătămător constă în întârzierea la plată a subvenţiei, acţiunea în despăgubiri este accesorie, iar legalitatea actului vătămător se analizează în prezenta cauză şi nu putea fi analizată pe calea unei alte acţiuni în anulare.
Prin concluziile scrise, recurenta-reclamantă reiterează aspectele referitoare la faptul că întârzierea în efectuarea plăţilor nu este susceptibilă de anulare, iar, prin acţiune, a fost dedusă analizei instanţei de judecată legalitatea întârzierii la plată. Susţinând că, în lipsa unui act administrativ care să poată fi anulat, este imposibil a exista o acţiune principală în anulare.
Se reiterează faptul că instanţa de fond trebuia să soluţioneze cererea în despăgubiri prin luarea în considerare a conduitei autorităţii publice care a rezolvat cererea ulterior termenului legal, iar, în cauza dedusă judecăţii, se invocă o răspundere civilă delictuală determinată de fapta ilicită a nerespectării termenului general de 30 de zile. Lipsa unei reglementări exprese a termenului în cuprinsul H.G. nr. 1211/2005 nu echivalează cu scoaterea acestor acte administrative din sfera de aplicare a legii generale, respectiv Legea nr. 554/2004.
8. Apărările intimaţilor
În cauză, au depus întâmpinare A.P.I.A. şi Centrele Judeţene Vaslui, Bihor, Arad, Gorj, Constanţa, Ilfov, Călăraşi, Brăila, Dolj, Teleorman, Galaţi, Neamţ, Braşov, Harghita, Alba, Satu Mare, Vrancea, Hunedoara, Covasna, Iaşi, Argeş, Prahova, Maramureş, Sălaj, Buzău, Mureş, Giurgiu, Caraş-Severin, Timiş, Ialomiţa, Cluj, Vâlcea, Dâmboviţa.
9. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate în raport cu art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele arătate în continuare.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin cererea introductivă, reclamanta SC P. SA a solicitat, în temeiul art. 998-999 C. civ., ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ale O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, ale O.G. nr. 47/2005 privind reglementări de neutralizare a deşeurilor de origine animală ş i ale H.G. nr. 1211/2005 privind sprijinul direct al statului pentru activitatea de neutralizare a deşeurilor de origine animală , în vigoare în perioada de referinţă, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 185.163,21 lei, reprezentând prejudiciul cauzat societăţii prin plata cu întârziere a sumelor reprezentând sprijinul de stat acordat societăţii în calitate de concesionar al activităţii de neutralizare a deşeurilor de origine animală, conform H.G. nr. 1121/2005 aferent activităţii de neutralizare desfăşurată în perioada de referinţă pe raza Centrelor Judeţene A.P.I.A.
Se observă că recurenta-reclamantă formulează criticile din recurs prin prisma prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, susţinând, în esenţă, că este admisibilă cererea de despăgubire formulată în temeiul acestor dispoziţii, prin care supune controlului de legalitate actul administrativ asimilat, constând în nesoluţionarea cererii în termenul legal, care a generat prejudiciul a cărui reparare se solicită.
Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă susţine admisibilitatea unei acţiuni directe în despăgubiri formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, în cadrul căreia instanţa ar realiza, în primul rând, controlul de legalitate al actului administrativ vătămător.
Conform art. 19 din Legea nr. 554/2004:
„Art. 19. - (1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).
(2)1 Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi contractelor administrative.
(3) Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru.”
Din analiza prevederilor citate, rezultă cu evidenţă faptul că art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează condiţiile introducerii cererii de despăgubiri ulterior acţiunii în anularea actului administrativ vătămător, care a generat prejudiciul a cărui reparare se solicită.
Înalta Curte reţine că, subsumat prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, demersul judiciar al reclamantei - având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea potenţialului prejudiciu cauzat de pretinsa întârziere a plăţii subvenţiei - este admisibil numai în măsura în care acesta este precedat de soluţionarea anterioară a acţiunii îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau asimilat - sub forma faptului de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - invocat drept cauză a prejudiciului.
Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că analiza de legalitate a actului administrativ asimilat, sub forma nesoluţionării cererilor de plată a subvenţiei în termenul legal prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, se realizează chiar în prezentul litigiu având ca obiect cererea de despăgubiri formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu pot fi primite, întrucât sunt contrare literei şi spiritului legii, pentru argumentele expuse în continuare.
Conform art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004:
„Art. 1. - (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Art. 8. - (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Art. 18. - (1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
(3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”
Din interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, rezultă că, în materia contenciosului administrativ, regula este că persoana vătămată poate formula cererea de reparare a pagubei cauzate odată cu acţiunea îndreptată împotriva actului vătămător.
Art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează ipoteza distinctă, ca excepţie de la regula expusă anterior, în care persoana vătămată a formulat anterior acţiune împotriva actului administrativ vătămător, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, şi formulează această cerere (de despăgubiri) pe cale separată în termenul de prescripţie prevăzut în cuprinsul textului.
Or, în speţă, răsturnând raportului de subsidiaritate între acţiunea principală privind actul administrativ tipic sau asimilat şi cererea subsecventă de despăgubire formulată pe cale separată, recurenta-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere principală întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în cadrul căreia supune controlului de legalitate chiar actul potenţial vătămător cauzator de prejudicii.
În atare condiţii, în sensul celor expuse anterior, se observă că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate care se degajă din prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în sensul existenţei unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ vătămător, cauzator al prejudiciului a cărui reparare este urmărită prin cererea de despăgubire.
În sprijinul considerentelor expuse, Înalta Curte are în vedere şi interpretarea dată de Curtea Constituţională în sensul că „ termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situaţii în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire. După soluţionarea acţiunii în anulare, aceasta poate estima şi pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziţie un termen de un an pentru formularea unei astfel de acţiuni ” (Decizia nr. 568/2007 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004).
Având în vedere considerentele expuse, nefiind identificate, în sensul art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., motive de reformare a hotărârii pronunţate de Curtea de apel, se constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 5542004 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC P. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P. SA împotriva sentinţei civile nr. 1822 din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 549/2015. Contencios. Anulare acte emise de... | ICCJ. Decizia nr. 594/2015. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
