ICCJ. Decizia nr. 784/2015. Contencios. Refuz acordare drepturi. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 784/2015
Dosar nr. 8093/90/2012
Şedinţa publică de la 24 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 8093/90/2012, reclamanta I.C.C. în contradictoriu cu pârâţii M.J., Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea şi C.N.C.D., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata indemnizaţiei rezultate ca urmare a atingerii vechimii maxime în funcţia de magistrat, de 15 ani, începând cu data de 01 martie 2011, concretizată în indemnizaţia calculată de Ordinul M.J. nr. 821/C/2011 şi diferenţa până la indemnizaţia efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime.
Prin întâmpinare formulată în cauză la data de 27 noiembrie 2012, pârâtul M.J. a invocat excepţiile necompetenţei materiale şi inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, anexând în dovedire înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 172 din 11 februarie 2013 a Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionate a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, motivat în esenţă de prev. art. 7 din Anexa VI cap. VIII din Legea nr. 284/2010.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1571 din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei; s-a respins acţiunea formulată de reclamanta I.C.C., în contradictoriu cu pârâţii M.J., Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea şi expert C.N.C.D., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut Curtea de apel că potrivit art. 7 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 285/2010, se instituie o procedură prealabilă, înainte de sesizarea instanţei de judecată. Astfel, persoana nemulţumită trebuie să formuleze contestaţie, care este soluţionată de ordonatorii de credite. Ulterior, după soluţionarea contestaţiei de ordonatorul de credite şi numai în situaţia în care persoana este nemulţumită de măsurile dispuse potrivit alin. (1) al art. 7, adică de modul de soluţionare a contestaţiei de către ordonatorul de credite, se poate adresa în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei, instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.
Invocându-se şi dispoziţiile art. 7 din Anexa VI, cap. VIII al Legii nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a reţinut că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă (cererea adresata emitentului ordinului prin care se solicita revocarea acestuia), prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, înţelegând a contesta în septembrie 2012 drepturile salariale astfel cum au fost stabilite prin Ordinul nr. 821/C/2011 comunicat acesteia în aprilie 2011.
A reţinut prima instanţă că, împrejurarea că reclamanta nu contestă actul prin care i-au fost stabilite drepturile salariale nu poate conduce la o altă soluţie, atât timp cât în esenţă aceasta critică modalitatea în care drepturile salariale au fost determinate.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta I.C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici faţă de soluţia adoptată de prima instanţă:
A precizat recurenta - reclamantă că prin acţiunea formulată a solicitat să se sancţioneze tratamentul discriminatoriu al angajatorului, respectiv obligarea pârâţilor la plata diferenței de drepturi băneşti cuvenită vechimii in funcţie, raportat la cea acordată colegilor aflaţi in aceeaşi încadrare.
S-a precizat că nu s-a contestat modalitatea de calcul a indemnizaţiei de încadrare spre a fi atrasă competenţa Curţii de apel potrivit art. 7 alin. (2) din cap. VIII a Anexei VI la Legea nr. 284/2010, ci s-a solicitat respectarea principiului egalităţii in drepturi şi cel al nediscriminării.
Considerentele și soluția instanței de recurs
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele motive:
Prin sentinţa criticată, instanţa de fond reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 cât şi a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a apreciat in mod eronat că reclamanta avea obligaţia de a se adresa în prealabil ordonatorului de credite prin care să solicite anularea ordinului de încadrare şi doar în cazul nesoluţionării acestei cereri sau în situaţia în care era nemulţumit de măsurile dispuse, se putea adresa instanţei de contencios administrativ.
În cauza dedusă judecăţii, recurenta - reclamantă nu a solicitat anularea ordinului prin care i-a fost stabilită indemnizaţia ca urmare a atingerii vechimii de 15 ani în funcţia de magistrat, contestându-se în fapt, modalitatea de calcul a indemnizaţiei potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 285/2010, care în optica reclamantei, generează discriminare în raport cu alţi magistraţi care au împlinit aceeaşi condiţie de vechime anterior datei de 1 martie 2011, dată de la care i s-a stabilit încadrarea.
Având în vedere acest obiect, reclamanta a solicitat şi citarea în calitate de expert a C.N.C.D. precum şi obligarea primilor trei pârâţi la plata diferenţei de indemnizaţie efectiv acordată colegilor săi care au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime anterior.
Faţă de considerentele expuse în cererea de chemare în judecată rezultă cu evidenţă că reclamanta nu a contestat modul de stabilire a drepturilor sale salariale, astfel că în cauză nu sunt incidente normele de competenţă şi procedură specială prevăzute de dispoziţiile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 285/2010, avute în vederea de instanţa de fond pentru admiterea excepţiei de inadmisibilitate.
Instanţa de control judiciar constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., instanţa de fond procedând la judecarea cauzei cu ignorarea obiectului propriu-zis al cauzei şi a temeiului juridic, încălcând principiul disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă în limitele învestirii.
Dând eficienţă principiului disponibilităţii, Înalta Curte constată că prezenta acţiune este de drept comun având ca obiect plata diferenţelor salariale rezultate din pretinsa discriminare şi deci competenţa de soluţionare în primă instanţă revine secţiei specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Vâlcea.
Astfel fiind, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. va admite recursul formulat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Vâlcea, secţia specializată în litigii de muncă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de I.C.C. împotriva sentinţei nr. 1571 din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Valcea Secţia specializată in de litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 78/2015. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 788/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
