ICCJ. Decizia nr. 824/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 824/2015
Dosar nr. 308/35/2011
Şedinţa publică de la 25 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC N. SRL Satu Mare a chemat în judecată Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, solicitând anularea în totalitate a Deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2011 întocmită pe baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 12916 din 27 ianuarie 2011, ca fiind netemeinică şi nelegală.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin Decizia de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2011 întocmită pe baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 12916 din 27 ianuarie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare au fost stabilite în sarcina subscrisei obligaţii fiscale în cuantum total de 1.472.496 lei constând din taxa pe valoare adăugată respinsă la rambursare în sumă de 697.012 lei, taxa pe valoare adăugată stabilită suplimentar în sumă de 660.713 lei şi obligaţii fiscale accesorii în sumă de 114.771 lei.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2011, contestaţie înregistrată la autoritatea emitentă sub nr. 29688 din 07 martie 2011, dar nu a primit nici un răspuns până la data depunerii acţiunii.
Întrucât contestaţia nu a fost soluţionată în termenul legal de soluţionare a contestaţiilor prevăzut de art. 70 C. proc. fisc. reclamanta a promovat, în temeiul prevederilor art. 8 alin. 1, respectiv art. 11 alin, lit. c) din Legea nr. 554/2004 prezenta acţiune pentru anularea Deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2011.
Prin precizările succesive de acţiune (fila 276 dosar fond vol. I şi fila 179 dosar fond - vol. II), reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 29688 din 29 iunie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Satu Mare şi a Deciziei nr. 56 din 12 iunie 2013 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Satu Mare.
Prin sentinţa nr. 188/CA/2013 - PI din 01 noiembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia de impunere privind obligaţii suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 3 din 31 ianuarie 2011 a fost soluţionat decontul de taxă pe valoare adăugată cu sume negative cu opţiune de rambursare, depus de reclamantă, fiind respinsă la rambursare suma de 697.012 lei şi stabilindu-se în sarcina reclamantei obligaţia de plata suplimentară a taxei pe valoare adăugată în suma de 660.713 lei, la care se adaugă accesorii în suma de 114.771 lei.
Instanţa de fond a constatat că inspectorii fiscali au avut în vedere, la stabilirea acestor obligaţii suplimentare, următoarea stare de fapt:
În perioada martie 2009 - iulie 2009, societatea a înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii de mărfuri de la SC S.N.C.M. SRL, în valoare totală de 4.878.126 lei şi TVA aferent în valoare de 778.860 lei.
Analizând circuitul documentelor aferente mărfurilor care au făcut obiectul tranzacţiilor între SC S.N.C.M. SRL Dumbrăviţa şi SC N. SRL Satu Mare, respectiv cele 14 facturi emise în perioada martie 2009-iulie 2009 privind achiziţii de mărfuri instanţa de fond a constatat că, în mod legal şi temeinic organele de control fiscal au reţinut că sunt fictive, având în vedere că nu s-a făcut dovada că marfa a fost transportată vreodată pe ruta Dumbrăviţa Satu Mare (în acest sens fiind şi notele explicative ale şoferilor), iar beneficiarii finali ai mărfurilor livrate de către SC N. SRL sunt două firme fictive (SC P.W.P. SRL Italia şi SC B.P.I. SRL Spania), iar la SC E.P.K. - Ungaria reprezentantul legal este administrator şi la firma SC N. SRL
A mai reţinut prima instanţă că au fost întocmite note de recepţie a mărfii anterior datei de expediere a acesteia de către furnizorul din Italia şi în unele documente contabile locul de descărcare nu este precizat, nefiind justificate de către reclamantă neconcordanţele existente între documentele de transport întocmite în străinătate din care rezultă că marfa a ajuns în Satu Mare şi documentele de transport întocmite pentru a justifica un pretins transport al mărfii pe ruta Dumbrăviţa - Satu Mare.
Coroborând aceste aspecte cu neconcordanţele identificate în cuprinsul notelor de recepţie şi a documentelor de transport întocmite pentru a justifica circuitul mărfurilor, instanţa de fond a reţinut că, în mod corect, organele fiscale au apreciat că operaţiunile pentru care au fost întocmite de către SC S.N.C.M. SRL Dumbrăviţa facturi de livrare a mărfii către SC N. SRL Satu Mare sunt fictive, respectivele facturi neputând constitui o baza legală pentru deducerea de către reclamantă a TVA-ului aferent, în ciuda faptului că în aparenţă acestea îndeplinesc cerinţele art. 155 C. fisc.
A mai apreciat prima instanţă că fictivitatea acestor operaţiuni este confirmată atât de faptul că la data efectuării inspecţiei fiscale, furnizorul SC S.N.C.M. SRL Dumbrăviţa nu virase la bugetul de stat TVA-ul colectat de la SC N. SRL, după cum nici partenerii străini nu plătiseră contravaloarea mărfii livrate de către reclamantă.
În consecinţă, a reţinut curtea de apel, nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că obligaţiile suplimentare au fost stabilite în sarcina sa pe baza unor simple prezumţii, nesusţinute de probe, în condiţiile în care, probele existente la dosarul cauzei nu confirmă realitatea operaţiunilor în discuţie.
Sub aspectul taxei pe valoare adăugată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei, pentru operaţiunile comerciale efectuate de societate în noiembrie 2008, decembrie 2008, mai 2009 şi iulie 2009, instanţa de fond a reţinut că beneficiarii finali ai acestor mărfuri, sunt conform răspunsurilor primite de la Administraţiile financiare Italia, Spania, Ungaria, societăţi fictive, cercetate pentru evaziune fiscală, astfel că reclamanta avea obligaţia să colecteze cu titlu de T.V.A. suma de 374.463,97 lei.
La această sumă se adaugă cea rezultată din aplicarea pro-ratei asupra TVA dedusă în totalitate de societate, în cuantum de 185.361 lei, suma de 17.441 lei aferentă avansului încasat de la SC A.I. SRL şi cea de 1.599 lei aferentă facturilor de transport emise de SC A. SRL Satu Mare, sume în legătură cu care nu au fost formulate apărări de către reclamantă.
A conchis instanţa de fond în sensul că, adunate sumele de 778.860 lei, 374.464 lei, 185.361 lei, 17.441 lei şi 1599 lei, rezultă TVA stabilită suplimentar în suma de 1.357.725 lei, care corespunde celei indicată în cuprinsul deciziei de impunere, sumă care a fost apoi defalcată de organul fiscal pe T.V.A. respinsă la rambursare şi T.V.A. rămasă de plată. Pe cale de consecinţă, este lipsită de temei şi susţinerea reclamantei referitoare la evidente erori de calcul făcute de organul fiscal.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantă SC N. SRL, prin lichidator judiciar SC E.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în caracterizarea ca fictive a relaţiilor contractuale cu SC S.N.C.M. SRL, SC P.W.P. SRL Italia şi SC B.P.I. SRL Spania.
În acest sens a apreciat că neluarea în considerare a unei tranzacţii apreciate că nu avea scop economic presupune stabilirea unei atitudini conştient frauduloase a subiectului controlat pentru că neregularităţile stabilite în sarcina unei părţi contractante nu pot fi producătoare de consecinţe negative asupra celuilalt contractant decât în măsura implicării sale voluntare dovedite, ipoteză care în speţă nu este întrunită.
În opinia recurentei reclamante instanţa a reţinut fictivitatea operaţiunilor comerciale analizate numai pe baza unor elemente străine conduitei sale şi care nu aveau legătură cu drepturile şi obligaţiile în materie comercial fiscale ale societăţii.
Se arată în concret că s-a demonstrat realitatea tranzacţiei încheiate cu SC S.N.C.M. SRL pentru cantitatea de 22.110 Kg benzi de cupru Rame DHP că a fost efectuat transportul pe ruta Oradea Satu Mare la data de 27 martie 2009 fiind depuse documente în acest sens.
Despre operaţiunea încheiată cu aceeaşi societate pentru cantitatea de 23.790 Kg benzi de cupru Rame DHP şi respectiv 23.467 Kg, benzi de cupru Rame DHP se susţine că nu era necesar ca această marfă să părăsească localitatea Vipava deoarece marfa se afla depozitată într-un spaţiu aparţinând unei terţe persoane, în custodie la acel terţ, spaţiul închiriat de SC S.N.C.M. SRL, iar societatea putea să dispună de marfă prin vânzarea ei către un cumpărător aşa cum dealtfel s-a întâmplat sau prin aducerea acestea în depozitul de la sediul societăţii.
Pentru această marfă au fost întocmite note de recepţie şi înregistrate în evidenţa contabilă iar după înstrăinare au fost scoase din aceste evidenţe.
Susţine de asemenea realitatea operaţiunii economice prin achiziţionarea cantităţii de 23.693 Kg benzi de aluminiu de la SC S.N.C.M. SRL marfă care nu a ajuns în data de 22 iunie 2009 în Satu Mare ci în 18 iunie 2009 deoarece marfa a fost achiziţionată la această dată conform facturii nr. CM 008 din 18 iunie 2009.
Sunt tendenţioase afirmaţiile organului fiscal în sensul că SC P.W.P. SRL Italia şi SC B.P.I. SRL Spania sunt societăţi fictive deoarece în faţa instanţei de fond au fost depuse înregistrările efectuate la Camera de Comerţ, Industrie Artizanat şi Agricultură din Vicenza în ceea ce priveşte firma PW Palladio SRL respectiv certificatul emis de registrul comerţului din Girona în ceea ce priveşte societatea SC B.P.I. SRL Spania. Din aceste documente rezultă că firmele sunt înregistrate şi înfiinţate în mod legal că au depus declaraţiile intrastat justificând astfel relaţiile comerciale avute cu societatea.
Cererea de deducere a TVA a fost respinsă pe considerentul că cele două societăţii nu există ori prin documentele prezentate s-a demonstrat înregistrarea celor două societăţii în conformitate cu legislaţia în vigoare din acele state dar şi realitatea operaţiunilor economice efectuate.
Sunt eronate şi constatările vizând neîndeplinirea obligaţiei de a vira la bugetul de stat TVA colectată, la dosarul cauzei s-a depus certificatul emis de M.F.P., Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Timişoara din care rezultă faptul că la data de 28 februarie 2011 la SC S.N.C.M. SRL nu avea nicio obligaţie neachitată către bugetul de stat.
Despre TVA calculată suplimentar susţine că fost calculată în mod eronat, deoarece echipa de inspecţie fiscală s-a raportat doar la faptul că societăţile cărora le-a vândut marfă sunt fictive însă prin documentele depuse la dosar s-a demonstrat că cele două societăţii funcţionează şi că acestea şi-au achitat obligaţiile născute faţă de societate în momentul emiterii facturilor care au stat la baza achiziţionării mărfurilor.
Prin întâmpinarea depusă la dosar Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare a arătat că sentinţa instanţei de fond şi actele fiscale contestate sunt legale şi temeinicie.
În esenţă, intimata-pârâtă a arătat că elementele speţei au confirmat suspiciunea lipsei de realitate a operaţiunilor taxabile suspiciune determinată în principal de rezultatele controalelor efectuate la societatea recurentă precum şi la societatea de transport şi din informaţiile primite de la autorităţile în drept să comunice relaţii despre societăţile comerciale contractante.
Se susţine că recurenta-reclamantă pentru a putea benefica de dreptul de deducere a TVA trebuia să facă dovada realităţii, legalităţii şi conformităţii cu regulile fiscale atât a operaţiunilor de achiziţionare cât şi a propriilor operaţiuni de înregistrare în evidenţele contabile.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Obligaţiile fiscale supuse controlului instanţei de contencios administrativ şi fiscal pe cale prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., constau în taxe pe valoarea adăugată respinsă la rambursare, taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi majorări de întârziere impuse prin decizia de impunere contestată.
În esenţă, în problema de drept litigioasă priveşte deductibilitatea TVA aferentă unor operaţiuni economice constând în achiziţii de bunuri în legătură cu care autoritatea fiscală a reţinut că societatea prin documentele prezentate nu a făcut dovada realităţii achiziţionărilor s-au necesitatea achiziţionării pentru realizarea de operaţiunii taxabile.
În cuprinsul art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă la data derulării operaţiunilor, referitor la sfera de aplicare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se arată că:
„(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:
a) operaţiuni taxabile”.
Totodată, în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, acestea sunt stipulate la art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă începând cu data de 03 aprilie 2007. Potrivit alin. (1) lit. a) al acestui articol:
„(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5)”.
Prin urmare, potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept, persoana impozabilă având obligaţia să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin (5) din legea fiscală. Astfel, după cum bine a reţinut judecătorul fondului, din interpretarea textelor de lege mai sus citate, rezultă că acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a celor de formă, primele vizând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar celelalte condiţiile de exercitare a acestuia.
În speţă, realitatea operaţiunilor nu a fost demonstrată existând suficiente verificări ale organelor de control care demonstrează fictivitatea operatorilor economici întrucât facturile de achiziţii provin de la societăţi care nu funcţionează la sediul declarat, nu justifică provenienţa acestor bunuri, nu au înregistrat în contabilitate şi nu au achitat obligaţiile fiscale ce decurg din aceste tranzacţii.
Se au în vedere în acest sens verificările documentelor contabile de la societatea reclamantă, verificările la societatea de transport SC A. SRL din care rezultă nu s-a efectuat niciodată transport de marfă de la SC S.N.C.M. SRL Dumbrăviţa la SC N. SRL, Satu Mare firma de transport întocmind către SC N. SRL doar facturi de prestări servicii de transport şi CMR aferente fără să fie efectuat transport de marfă pe această rută conform declaraţiilor şoferilor şi documentelor anexate, răspunsul primit de la DGFP Timiş şi procesul-verbal din 28 septembrie 2009 înregistrat la D.G.F.D.P. Satu Mare sub nr. 88586 din 5 octombrie 2009 din care rezultă că SC S.N.C.M. SRL nu a achitat TVA-ul de plată la bugetul de stat aferent lunii iunie 2009 apoi refuzul numitei Rusu Rodica, manager în perioada verificată, de a da informaţii referitoare la recepţiile de mărfuri respectiv descărcarea şi încărcarea mărfurilor la SC N. SRL,precum şi răspunsurile primite de la Administraţiile financiare Italia, Spania Ungaria, Slovenia, beneficiarii finali ai mărfurilor livrate de către SC N. SRL, Satu Mare din care rezultă că SC P.W.P. SRL Italia şi SC B.P.I. SRL Spania sunt doar firme fictive cercetate pentru evaziune fiscală, iar la SC E.P.K. SRL Ungaria reprezentantul este M.A. care este şi administrator la SC N. SRL, Satu Mare existând suspiciune de fraudă de tip carusel deoarece marfa nu a fost transportată în Ungaria deşi din răspunsul primit din Slovenia reiese faptul că contribuabilul P.U. a menţionat că a transportat mărfurile la destinatar şi anume SC E.P.K. Ungaria.
Se poate aşadar constatat că organul fiscal a motivat decizia de impunere pe baza probelor şi constatărilor proprii iar mijloacele de probe administrate de aceasta în conformitate cu art. 49 C. proc. fisc. au condus la concluzia reflectată de actele administrativ fiscale a căror nelegalitate şi neveridicitate nu a fost demonstrată în faţa instanţei de fond dar nici în faţa instanţei de recurs.
Din moment ce nu s-a demonstrat realitatea operaţiunilor înscrise în facturi şi nici că s-a înregistrat şi declarat la bugetul de stat venituri sau TVA corectată nu se poate pretinde rambursarea TVA chiar dacă aceste operaţiuni au fost înscrise în facturi care aparent îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de art. 155 C. fisc.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană de Justiţie în cauza C-255/02 care a apreciat că nu trebuie luate în considerare tranzacţiile care dau naştere unei situaţie artificiale cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce TVA întrucât acesta nu poate fi rambursat de la bugetul stat din moment ce operaţiunea nu a fost impozabilă.
În condiţiile în care nu s-a demonstrat realitatea operaţiunilor economice invocate de către reclamanta-recurentă care nu a fost în măsură să demonstreze nelegalitatea şi neveridicitatea documentelor întocmite de organele fiscale recursul apare ca fiind nefondat urmând a fi respins în condiţiile prevăzute de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 316 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge declarat de SC N. SRL, prin lichidator judiciar SC E.I. SRL împotriva Sentinţei nr. 188/CA/2013 - PI din 01 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 776/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 847/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
