ICCJ. Anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România. Decizia nr. 3057/2015.
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 3057/2015
Dosar nr. 2996/2/2013
Ședința publică de la 7 octombrie 2015
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunțată de instanța de fond
Prin cererea înregistrată, la data de 22 aprilie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Y.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România dispuse de pârât prin Adresa nr. X din 26 martie 2013 și obligarea pârâtului la aprobarea stabilirii domiciliului în România.
Prin cererea depusă în ședința publică din 5 noiembrie 2013, reclamantul și-a precizat obiectul primului capăt al cererii, în sensul că solicită anularea respingerii solicitării sale privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung, soluție ce i-a fost comunicată prin adresa menționată.
Prin sentința civilă nr. 1607 din 21 mai 2014, Curtea de Apel București a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Y.A. a formulat recurs.
2.1. Motivele de casare
Recurentul-reclamant a invocat motive de nelegalitate ce se pot circumscrie celor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
2.2. Principalele argumente invocate
A arătat recurentul-reclamant că art. 50 alin. (2) și art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc, printre condițiile pentru prelungirea dreptului de ședere temporară, respectiv pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung, condiția comună, ca străinii să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
Astfel, instanța de fond în mod greșit a considerat că aprecierea autorităților asupra acestei condiții legale diferă de la o situație la alta, pentru că aprecierea asupra pericolului public pe care l-ar putea reprezenta este una și aceeași.
Mai arată că presupusele activități de trafic de droguri nu constituie, potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1991, amenințări la adresa siguranței naționale, și, atâta vreme cât dreptul de ședere temporară i-a fost prelungit timp de 14 ani, nu există niciun impediment pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung.
3. Apărarea intimatului-pârât
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului, susținând, în esență, că instanța de fond a reținut în mod justificat, în raport cu probatoriul administrat, faptul că decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului recurentului-reclamant de ședere pe termen lung în România este legală și temeinică, acesta reprezentând pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
4. Procedura de soluționare a recursului
4.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 februarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din 27 mai 2015, completul de filtru a reținut că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a constatat recursul admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond.
4.2. Cu privire la fondul recursului
4.2.1. Analiza motivului de casare invocat
Verificând sentința recurată, Înalta Curte constată că nu se poate reține incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material.
Recurentul-reclamant Y.A., cetățean turc, a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiune având ca obiect anularea Adresei intimatului-pârât Inspectoratului General pentru Imigrări nr. X din data de 26 martie 2013 prin care i-a fost respinsă cererea privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România și obligarea pârâtului la aprobarea stabilirii domiciliului în România.
Prin adresa contestată, Inspectoratul General pentru Imigrări a respins cererea pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
Potrivit art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere permanentă în România se acordă străinilor care „nu prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională”.
Instanța de control judiciar apreciază că prima instanță a stabilit corect că refuzul intimatului-pârât de a acorda recurentului dreptul de ședere pe termen lung în România este justificat, în raport cu dispozițiile articolului menționat și avându-se în vedere relațiile transmise de Serviciul Român de Informații depuse la dosar în urma declasificării notelor de ședință din 30 iulie 2013 (document nesecret nr. x din 06 martie 2014, aflat la filele 133-134 dosar fond).
Potrivit informațiilor expuse de S.R.I. în notele de ședință declasificate, recurentul-reclamant este cunoscut atât pentru legătura sa cu o rețea de crimă organizată transfrontalieră de sorginte turcă, specializată în activități de trafic de droguri pe ruta Turcia-România, cât și pentru implicarea sa în activități de fraudare a sistemului vamal românesc.
S.R.I. a comunicat faptul că recurentul-reclamant este stabilit în România de mai mulți ani, în calitate de om de afaceri, fiind asociat la firma SC R.E. SRL, înființată în anul 2001, având ca obiect de activitate comerțul cu covoare și materiale plastice, însă fără o activitate comercială constantă. Din anul 2011, figurează și ca asociat la firmele SC B.C.C. SRL și SC P.R.D. SRL. Există informații că recurentul derulează activități specifice evaziunii fiscale prin firmele pe care le patronează, prin distribuirea de facturi false și importuri subevaluate, pe numele unor firme fantomă sau al unor societăți special înființate, sens în care a acționat împreună cu numiții A.H. și K.A., cercetați și condamnați într-o serie de dosare penale pentru implicarea în activități ample de evaziune fiscală.
S.R.I. a mai arătat și faptul că recurentul desfășoară activități de trafic și distribuție locală de droguri, procurând cantități de droguri, prin intermediul cetățeanului român S.C., utilizate atât pentru consumul propriu, cât și pentru comercializare către conaționali.
Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în analiza acestui aspect, a indiciilor privind pericolul pe care l-ar reprezenta la adresa ordinii publice și siguranței naționale, instanța nu este ținută de sesizarea organelor de cercetare penală și de trimiterea în judecată în procesul penal a cetățeanului străin.
Astfel, Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că datele și informațiile furnizate de S.R.I., referitoare la activități specifice evaziunii fiscale și traficului de droguri, fac pe deplin dovada faptului că există indicii că recurentul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională.
Instanța de control judiciar mai reține că nu prezintă relevanță juridică în speță împrejurarea că recurentul beneficiază de dreptul de ședere temporară în România, acesta fiindu-i prelungit până la 31 martie 2018, faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară fiind o condiție necesară dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung.
Analiza condiției de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța națională este diferită în cazul acordării dreptului de ședere pe termen lung, față de cazul acordării dreptului de ședere temporară, dat fiind diferențele de regim juridic între cele două instituții. Astfel, șederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți să solicite prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligați să părăsească țara înainte de expirarea dreptului de ședere acordat anterior.
Dreptul de ședere pe termen lung se acordă pe perioadă nedeterminată, potrivit art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, iar, odată acordat, permite străinului să-și stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii spațiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul.
Astfel, statutul de cetățean străin cu drept de ședere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetățean român, fiind, de fapt, ultima etapă înainte de obținerea cetățeniei române.
Obținerea dreptului de ședere pe termen lung este condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară.
În fine, art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prevede că refuzul acordării dreptului de ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii, legiuitorul intern stabilind că, în anumite situații, în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung, străinul nu pierde dreptul de ședere de care beneficia anterior.
Față de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.
4.2.2.Soluția instanței de recurs
În raport de considerentele expuse, hotărârea pronunțată fiind legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Y.A. împotriva Sentinței civile nr. 1607 din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2083/2015. Contencios. Anulare decizie impunere | ICCJ. Anularea deciziei Comisiei de soluţionare a... → |
|---|
