Emisiune de televiziune. Decizie CNA de sancționare. Nelegala constatare a încălcării legislației audiovizualului.
| Comentarii |
|
Codul Audiovizualului, art. 40 alin. (2)
CEDO, art. 10
Exprimarea unei nemulțumiri de ordin personal, în cadrul unei emisiuni televizate, fâră afirmarea unor fapte concrete nu se poate constitui într-o acuzație care să trebuiască dovedită de persoana respectivă.
Față de caracterul general al aspectelor afirmate, acestea reprezentând, în fapt, opinii ale persoanelor care au intervenit în cadrul emisiunii, nu se impunea solicitarea formală a unui punct de vedere al instituțiilor publice vizate, fiind disproporționat să i se impună unui jurnalist să solicite un punct de vedere de la instituțiile publice pentru fiecare critică formulată în cadrul emisiunilor televizate. O astfel de abordare ar fi de natură să îngreuneze excesiv îndeplinirea rolului presei de câine de pază al societății, fiind contrară art. 10 din CEDO.
I.C.CJ., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 2134 din 28 mai 2020
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
La data de 19.05.2017, sub nr. 3831/2/2017, s-a înregistrat cererea reclamantei SC “A” SA prin care a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 185/19.04.2017 emisă de pârât și să fie exonerată de plata amenzii în cuantum de 10000 lei stabilită prin decizie, solicitând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 4486 din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. “A” S.A., a anulat decizia nr. 185/2017 emisă de CNA, a exonerat reclamanta de plata amenzii în cuantum de 10000 lei, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 lei cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 4486 din 22 noiembrie 2017, recurentul-pârât a declarat recurs, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, rejudecând cauza în temeiul dispozițiilor art. 496-498 Cod procedură civilă, să se modifice în tot sentința atacată și să se respingă acțiunea intimatei-reclamante, urmând a se constata că decizia nr. 185 din 19.04.2017 emisă de C.N.A. este legală și temeinică.
În susținerea recursului recurentul a arătat următoarele:
În ceea ce privește emisiunea din data de 20.10.2016, recurentul afirmă că în cursul acesteia s-a afirmat că spitalele și SMURD au acționat cu incompetență cu ocazia incendiului de la Colectiv, că SMURD este favorizat de către serviciul 112 în detrimentul altor servicii de salvare , că victimele aveau mai multe șanse dacă erau transferate repede în străinătate și nu erau ținute în condiții improprii în România iar Statul Român nu a profitat de oferta primită de la spitalele belgiene preferând să țină bolnavii în România fapt care le-a redus șansele de supraviețuire.
În opinia recurentei, moderatorul emisiunii ar fi trebuit să solicite dovezi pentru cele afirmate și să solicite un punct de vedere al Ministerului Sănătății sau al SMURD în legătură cu acuzațiile formulate.
Recurentul mai arată că nu doar victimele au fost martore la eveniment ci și cadrele medicale implicate în acțiunea de salvare or acestea nu au fost intervievate pentru a avea posibilitatea să își expună punctul de vedere. La distanță de un an de la evenimente se cunoștea faptul că există atât opinii pro cât și opinii contra.
Obligația de solicitare a unui punct de vedere din partea autorităților vizate decurge din prevederile art. 40 alin. 2 din Codul Audiovizualului, și are menirea să asigure corecta informare a publicului care trebuie să aibă suficiente indicii pentru a putea evalua cât de justificate sunt acuzațiile.
Referitor la nesolicitarea unui drept la replică, recurentul afirmă că acest aspect nu este relevant, obligația de asigurare a demnității umane existând indiferent dacă s-a solicitat sau nu un drept la replică.
Susținerea instanței de fond potrivit căreia nu au fost formulate acuzații la adresa unor persoane fizice determinate este combătută de recurent care arată că unul dintre invitați l-a menționat pe secretarul de stat dl. B.
Nici posibilitatea de a emite comunicate de presă nu justifica nesolicitarea unui punct de vedere din partea autorităților vizate întrucât acestea nu ar avea posibilitatea de a emite comunicate zilnic după emisiunile ce se difuzează pe posturile de televiziune.
În ceea ce privește ediția din data de 21.11.2016, recurentul arată că s-au adus acuzații unei persoane determinate, respectiv dl. Dl. C, președintele FRF și ar fi trebuit să i se solicite punctul de vedere pe aspectele menționate. Chiar jurnaliștii prezenți în emisiune au constatat necesitatea ca acesta să formuleze un punct de vedere cu privire la anumite acuzații care i se aduc astfel încât telespectatorii aveau dreptul să cunoască răspunsul.
În opinia recurentului, în condițiile în care s-au adus acuzații cu privire la funcționarea unei instituții ar fi trebuit să se solicite și punctul de vedere al acesteia pentru respectarea pluralității de opinie.
În ceea ce privește emisiunea din data de 28.11.2016, recurentul arată că au fost aduse o serie de acuzații Televiziunii Române, susținându-se că în urma contractelor încheiate de TVR niște directori încasează comisioane, partidul „X” și-a numit oamenii în TVR și SRR, există interese în zona politicului salveze această hardughie, TVR este parte din sistem, instituție complice la crime împotriva umanității, etc.
Recurentul critică aprecierea instanței de fond care a considerat că afirmația potrivit căreia televiziunea ar cheltui în mod nejustificat bani publici reprezintă o opinie care nu trebuie dovedită. Totodată se arată că instanța nu face o referire la afirmația potrivit căreia televiziunea ar fi complice la crime contra umanității.
Ca aspecte generale, recurentul arată că jurisprudența CEDO recunoaște libertatea de expresie cu condiția ca jurnaliștii să acționeze cu bună credință în scopul informării opiniei publice și cu respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, ca temeinică și legală.
II. Soluția instanței de recurs
l.Argumente de fapt și de drept relevante
Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prima instanță a reținut în mod corect caracterul general al afirmațiilor din cuprinsul emisiunilor pentru care a fost aplicată sancțiunea, criticile formulate în recurs nefiind de natură să combată aceste constatări. De asemenea, au fost vizate persoane publice sau instituții de interes public, persoanele intervievate exprimând critici cu privire la funcționarea respectivelor instituții sau la modalitatea în care persoanele vizate își îndeplinesc atribuțiile. Criticile formulate s-au situat într-un plan general, nefiind formulate acuzații concrete, referitoare la fapte determinate, pentru care să se pună problema solicitării unor probe precise. De asemenea, așa cum a reținut și instanța de fond, opiniile exprimate în cadrul emisiunilor aveau o bază factuală suficientă pentru a putea trage concluzia existenței unei bune-credințe din partea jurnaliștilor.
În aceste condiții nu se poate vorbi de o depășire a limitelor libertății de expresie și nici de o încălcare a dreptului la informare, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului susținând soluția instanței de fond.
Astfel, în mod constant, în practica CEDO s-a afirmat că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare și că este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (Dâlban c. României).
De asemenea, în cauza Lingens c. Austriei instanța de la Strasbourg arată că Limitele criticii acceptabile sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obișnuiți. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și fapta, atât din partea jurnaliștilor, cât și a marelui public, și, în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță.
Același grad mai mare de toleranță este impus de CEDO și în cazul funcționarilor publici, în cauza Thoma c. Luxemburg.
În cauza Mazăre c. României s-a statuat că statele trebuie să evite ca prin caracterul și natura măsurilor întreprinse, să descurajeze mass media din a-și îndeplini rolul esențial în societate și că presa trebuie să își poată realiza funcția de "câine de pază" în cadrul unei societăți democratice.
Motivele invocate în susținerea recursului nu pot conduce la o altă soluție.
În concret, în ceea ce privește emisiunea din data de 20.10.2016 se constată că în cadrul acesteia s-au formulat critici generale cu privire la modul în care funcționează sistemul sanitar românesc și, de asemenea, au fost formulate critici referitoare la modalitatea în care a fost gestionată criza generată de incendiul de la Clubul Colectiv. Din raportul de monitorizare nu rezultă, însă, formularea de acuzații precise cu privire la persoane determinate care să impună solicitarea unor probe concrete sau obținerea unui punct de vedere din partea persoanei respective ci exprimarea unor aprecieri de valoare în legătură cu modalitatea de funcționare a acestui serviciu public.
Nu s-a adus atingere demnității unor persoane fizice determinate, invocarea de către recurent a unei intervenții în cadrul căreia ar fi fost indicat secretarul de stat dl. B fiind lipsită de consistență întrucât era vorba de o afirmație generală, potrivit căreia cel intervievat arăta că a rămas în continuare „supărat” pe oficialitățile de la Ministerul Sănătății, menționându-l pe secretarul de stat dl. B. Or, exprimarea unei nemulțumiri de ordin personal, fără afirmarea unor fapte concrete nu se poate constitui într-o acuzație care să trebuiască dovedită de persoana respectivă.
Față de caracterul general al aspectelor afirmate, acestea reprezentând, în fapt, opinii ale persoanelor care au intervenit în cadrul emisiunii, nu se impunea solicitarea formală a unui punct de vedere al instituțiilor publice vizate, fiind disproporționat să i se impună unui jurnalist să solicite un punct de vedere de la instituțiile publice pentru fiecare critică formulată în cadrul emisiunilor televizate. O astfel de abordare ar fi de natură să îngreuneze excesiv îndeplinirea rolului presei de câine de pază al societății, fiind contrară art. 10 din CEDO.
În mod similar, în ceea ce privește emisiunea din data de 21.11.2016 au fost exprimate critici generale cu privire la modalitatea în care este condus fotbalul românesc, cu accent pe activitatea președintelui FRF, dl. C.
Nu se regăsesc, în cadrul emisiunii menționate, acuzații concrete care să impună solicitarea de probe din partea celor intervievați și, eventual, obținerea unui punct de vedere al persoanei vizate. Fiind vizată o persoană publică, este corectă aprecierea instanței de fond potrivit căreia o persoană care își asumă rolul de a conduce o instituție își asumă în același timp și criticile referitoare la mersul acelei instituții iar lipsa unor rezultate pozitive naște critici în primul rând la adresa conducerii entității în cauză.
Principiul pluralității de opinie nu presupune că, în mod necesar, atunci când, în cadrul unei emisiuni, o serie de persoane își exprimă nemulțumirea cu privire la funcționarea unui serviciu public realizatorul să prezinte și punctul de vedere al unor persoane care sunt mulțumite de funcționarea respectivelor servicii publice. O astfel de interpretare ar lipsi de substanță dreptul la informare, și, așa cum am arătat și mai sus, ar împiedica presa să își exercite rolul pe care trebuie să îl aibă într-o societate democratică.
În fine, referitor la emisiunea din data de 28.11.2016, în cadrul acesteia s-au formulat critici cu privire la activitatea Televiziunii Române. Și în acest caz este vorba de critici de ordin general, fără formularea unor acuzații concrete referitoare la fapte determinate.
Recurentul critică aprecierea instanței de fond privind caracterul de opinie al afirmației potrivit căreia Televiziunea Română ar cheltui în mod nejustificat bani publici. Nu sunt aduse, însă, argumente în sprijinul acestei critici. Or, Înalta Curte constată că, așa cum a reținut și instanța de fond, caracterul nejustificat al unor cheltuieli reprezintă, în mod vădit, o judecată de valoare, o opinie a persoanei prezente în cadrul emisiunii, nu un fapt concret care să poată fi dovedit sau infirmat.
În mod similar, afirmația potrivit căreia TVR este complice la crime împotriva umanității trebuie privită, eventual, ca o exagerare care se încadrează în limitele libertății de expresie dar, în niciun caz, nu se poate considera că s-a formulat o acuzație cu privire la fapte precise pentru care să se pună problema solicitării de probe. Nu au fost individualizate crimele împotriva umanității la care s-ar face referire iar noțiunea de complice nu are, în mod necesar, sensul riguros din dreptul penal, fiind vorba, în fapt, de o apreciere subiectivă, critică, cu privire la rolul îndeplinit de instituția publică vizată în societatea românească. Afirmația rămâne, așadar, o simplă opinie pentru care nu se puteau solicita probe și nici nu se punea problema obținerii unui punct de vedere contrar.
Nici afirmația potrivit căreia unii directori din cadrul Televiziunii Române ar încasa comisioane pentru achiziții publice nu era susceptibilă să fie asimilată unei acuzații cât timp nu sunt indicate fapte concrete cu privire la persoane determinate. În contextul emisiunii, afirmația rămâne o simplă opinie, vorbitorul exprimând o bănuială generică, personală, în legătură cu existența unor fapte de corupție în cadrul instituției publice criticate. Recurentul încearcă, în fapt, să izoleze astfel de afirmații de contextul în care sunt făcute și să le dea o interpretare literală, străină de semnificația lor în ansamblul dezbaterii.
În concluzie, instanța de fond a făcut o corectă apreciere cu privire la modalitatea de exercitare a libertății de expresie de către presa audiovizuală și la limitele pe care statul le poate impune presei mai ales atunci când este vorba de formulare de critici la adresa unor instituții publice sau la adresa unor persoane cu funcții de conducere în aceste instituții, pentru activitatea lor profesională.
2.Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.496 alin.(1) C.proc.civ Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← Trecere în rezervă cadru militar pentru aceleași fapte pentru... | Fonduri europene. Constatarea neregulilor și stabilirea... → |
|---|
